IOAN ALEXANDRU ŞI ERA CREŞTINĂ A ROMÂNIEI

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 18 septembrie 2010

Fotocolaj de Elena Dulgheru

Au trecut zece ani de când, într-o toamnă de aur ca cea de acum, era prohodit Ioan Alexandru. Mii de credincioşi şi intelectuali creştini, călugări şi mireni, prieteni şi admiratori, familie şi rude (iar Ioan Alexandru ştia să se facă cu toată lumea prieten şi frate) purcedeau într-o singură suflare spre inima Ardealului, la înmormântarea poetului-mărturisitor.

Din Bucureşti, din provincie, din Occident lungi convoaie de autocare se scurgeau, în ritmul grav, senin şi liniştit al unei sfinte prohodiri naţionale, spre mănăstirea Nicula, lăcaşul de inimă al poetului.
Opririle rituale ale convoiului pentru tradiţionalele Stâlpări, cu ieşirea preoţilor din autocare, alături de credincioşi, pentru tămâiere şi rugăciune, dădeau un aer solemn şi atemporal prelungii caravane rutiere, ale cărei margini se pierdeau pe şosea dincolo de orizont. Apoi, impresionanta descindere la Alba-Iulia şi întâmpinarea solemnă a alaiului de către Preasfinţitul Andrei, urmată de slujba arhierească în legendara Catedrală a românismului, consfinţeau anvergura spirituală şi naţională a marii treceri. Încă o verigă în coloana infinită a înveşnicirii neamului românesc…

La fel ca la prohodirea marilor stareţi, un aer de pace adâncă, bucurie lină şi împăcare se prelingea din cer peste oameni, desăvârşind lucrarea celui tocmai primit în braţele Domnului. În autocar, prietenii de suflet şi cursanţii poetului-cărturar îi continuau, cu aceeaşi deschidere şi spontaneitate, discuţiile pe tema creştinătăţii şi românismului, de parcă el însuşi le-ar fi condus.

La mijlocul anilor ‘90 am avut ocazia să particip la câteva cursuri de Vechiul Testament ale poetului. Studenţi şi universitari, feţe monahale, intelectuali şi oameni simpli de toate vârstele se adunau cu caiete de notiţe şi reportofoane într-un amfiteatru ticsit, din faţa căruia Maestrul oficia arzătorul ceremonial al reactualizării mesajului biblic primordial: “Să fie om după chipul şi asemănarea noastră!”. Podiumul şi catedra tremurau, când Maestrul în pulovăr rostea, din adâncurile rărunchilor şi ale credinţei sale, ebraicul ”Ruah!”* : cuvântul se întrupa în faţa noastră, iar pereţii şi ferestrele amfiteatrului erau martori, alături de privirile noastre uimite, la această minune. Nici un podium teatral, nici un amvon preoţesc nu aveau această putere de materializare a Duhului, devenit şi redevenit trup, pentru noi şi în noi, ca glasul copleşitor, sugrumat de emoţie şi copilăros al lui Ioan Alexandru.

Jumătăţile de măsură erau inacceptabile pentru el, iar puterea sa catalizatoare întru credinţă şi vibraţie patriotică asupra intelectualilor sceptici şi căldicei era uriaşă. De aceea era căutat de sute de învăţăcei, de ortodocşi, greco-catolici şi protestanţi, de aceea fusese hărţuit de autorităţile comuniste, de aceea după decembrie 1989 a devenit o personalitate publică proeminentă şi incomodă, de aceea s-a angajat în politică: pentru a reaşeza în matca credinţei şi a valorilor autentice destinul neamului românesc.

Era o minune că în regimul comunist se năşteau astfel de oameni. Era o minune curajul mărturisitor al lui Ioan Alexandru într-o perioadă când, graţie Europei Libere, crimele organelor de partid împotriva apologeţilor creştinismului deveniseră arhicunoscute. Cu un curaj mucenicesc ori de “nebun întru Hristos”, dar şi sub protecţia unei cohorte de îngeri, Ioan Alexandru le răspundea informatorilor stânjeniţi din amfiteatrele studenţeşti, luându-i frăţeşte de umăr, că “Da, ştie ce face”. Încerca întotdeauna să frângă barierele formale, separatoare, ale relaţiilor interumane, întru redescoperirea firească a dimensiunii fraterne a umanităţii. Dădea mâna frăţeşte cu sectanţii, cu securiştii, dar şi cu episcopii, uitând parcă înadins de protocol ori de reticenţele sociale. Toată lumea ştie cum îşi împărţea salariul unor confraţi literaţi căzuţi în dizgraţie, cu toate că acasă îl aştepta o familie cu cinci copii. Când mergea în concediu la mare în anii ‘80, recita cu voce tare, în fiecare dimineaţă, din Psalmii lui David, povesteau hotelierele stupefiate. Da, Ioan Alexandru ştia ce făcea: reconstruia, pentru fiecare din noi, o normalitate într-un regim malformat, oricare ar fi fost preţul normalităţii. Ne dăruia curajul şi speranţa pe care noi, din laşitate, o pierduserăm. Pentru asta era căutat, pentru asta era iubit. Şi, desigur, pentru sublimul şi vigoare duhovnicească şi patriotică, în cel mai autentic sens al cuvântului, a poeziei sale.

______
* Duh [ebr.]. În sens primar: Aer, respiraţie vitalã, vânt.