Spre un cinematograf al valorilor spirituale - Festivalul Filantropic de Film “Îngerul de lumină” [2]

Apărut în Ziarul Lumina de joi 25 noiembrie. Fotografii de Elena Dulgheru

“Dacă Sf. Apostol Pavel ar fi cunoscut cinematograful, cu siguranţă l-ar fi folosit”

[Continuare a reportajului: Ascetism şi banchet duhovnicesc: Festivalul Filantropic de Film “Îngerul de lumină” ]

"Îngerul meu păzitor" - din expoziţia de desene de copii organizată de Festival

Un festival al filmului pozitiv, desfăşurat sub patronajul Bisericii este valoros nu doar prin diversitatea ofertei cinematografice, selectate din varii colţuri ale lumii, ci şi prin furtuna de idei lansate în cadrul dezbaterilor organizate cu această ocazie.

Iată că Arta a 7-a se dovedeşte terenul uneia dintre cele mai fructuoase, mai neprotocolare şi mai vii întâlniri dintre cler, cineaşti şi societatea civilă, invitaţi să conlucreze mai deschis şi mai liber ca niciodată, pentru a construi şi a disemina împreună un nou tip de cinema, care să răspundă nevoilor acute de spiritualitate ale societăţii contemporane.

Ce este “filmul valorilor pozitive”, mai precis, al “bunătăţii duhovniceşti” (termen intraductibil în română, echivalent al grecescului “kalos”, dar uşor şi destul de fidel transpozabil în engleză: “the movie of kindness”)? Ce este acest “bine”? Este binele social, filantropia O.N.G.-urilor lipsite de Dumnezeu?… Şi cui ne adresăm cu acest “bine”: Creştinilor, care îl cunosc, spre întărire duhovnicească? Ateilor aflaţi în căutare? Ori activiştilor filantropi fără de Dumnezeu? Iată o serie de întrebări care au răsunat în cadrul Seminarului internaţional “Probleme actuale ale distribuţiei cinematografului pozitiv”, desfăşurat între 5 şi 6 noiembrie la Moscova în cadrul celei de-a VII-a ediţii a Festivalului de Film “Îngerul de lumină”.

Preoţi şi ierarhi din Rusia, Grecia şi România, alături de cineaşti, actori, distribuitori şi jurnalişti creştini, ca şi activişti din învăţământ şi educaţie şi-au dat mâna pentru a răspunde unor întrebări teologice, estetice dar şi extrem de pragmatice, legate de producerea şi exploatarea noului gen de cinema, al valorilor etice şi pozitive, pe direcţia căruia mai multe studiouri din Rusia s-au angajat de mai bine de 15 ani.

La începutul anilor 90 se considera că noul gen va fi lipsit de succes comercial. A trebuit să treacă mai bine de zece ani pentru ca “Ostrovul” lui Pavel Lunghin, un adevărat block-buster, să desfidă aceste idei preconcepute şi să producă o mutaţie esenţială nu doar în mintea producătorilor, ci şi în cea a distribuitorilor de film.

Ajungând în Biserică, o serie de regizori şi scenarişti au renunţat la ficţiune în favoarea documentarului, considerând că acesta din urmă este mai apropiat de realitatea duhovnicească pe care simţeau nevoia s-o aducă pe ecran. Dar au înţeles că, singuri, pot greşi, iar Biserica îşi bate capul cum să le iasă în întâmpinare, căci întrebările care se nasc pe platou nu au mai fost puse niciodată în istorie: Cum să faci film despre un sfânt, de pildă despre Cuv. Paisie Athonitul, fără a fi tu însuţi sfânt? Cum să ecranizezi un best-seller ortodox, ca biografia părintelui Arsenie? Cum să prezinţi Tainele Bisericii? Avem voie să îmbrăcăm un actor în hainele unui episcop şi să-i cerem, de pildă, să săvârşească în faţa camerei un ritual de botez? Cu câte duble? Şi ce anume poate fi reprezentat pe ecran?

Moment din spectacolul de închidere. În fundal: proiecţie animată realizată de "Teatrul pe nisip"

Prima reacţie a ierarhilor a fost de retragere: “Consider că nu e bine ca un actor să interpreteze un mitropolit şi nici chiar un preot. Pentru că… nu avem încredere în ei”. “Cum vreţi atunci să facem film duhovnicesc, fără preoţi, fără sfinţi, fără episcopi? Să filmăm biserica de departe, iar în rest, peisajul?” – veni imediat o reacţie din sală, susţinută şi de un teolog: “Filmul e ca metroul. Dacă există, bine, dacă nu, nu. Dacă Sf. Apostol Pavel ar fi cunoscut cinematograful, cu siguranţă l-ar fi folosit”.
"Bine, se înmuie Înalt Preasfinţitul. Dacã eu aş fi un mitropolit prost, iar actorul m-ar interpreta mai bine, atunci aş fi de acord".

Într-adevăr, primele bariere care trebuie depăşite sunt înţelegerea rolului apologetic al artei filmului şi dobândirea încrederii reciproce a clericilor şi cineaştilor. Dar nu e singura: istoria Bisericii ascunde ea însăşi piedici aproape insurmontabile. “De vreme ce canoanele Bisericii continuă să acuze spectacolul cu măşti, trebuie să ne spovedim după fiecare rol, doar pentru că actoria este considerată un păcat?” – iată vocea unui actor creştin, care încă aşteaptă un răspuns neconjunctural.
Astfel de dileme nu pot fi soluţionate doar prin teologhisiri, ci şi prin practică artistică angajată în Duhul Bisericii. După mai bine de zece ani, bagajul de experienţă al clericilor consultanţi din cinema şi al cineaştilor creştini din Rusia nu este neglijabil. Primii au înţeles că “Ecranul lărgeşte limitele Bisericii”, iar ultimii ştiu că “există mijloace artistice, nu neapărat realiste, pentru a reda taina pe ecran”. E suficient ca unii să-i asculte pe ceilalţi şi să înveţe să conlucreze.

Iar “dacă filmul e emoţionant, nu există probleme cu distribuţia”, ne asigură un producător de televiziune.