POVESTEA UNEI METANOIA ARTISTICE - INTERVIU CU PICTORUL CAMILIAN DEMETRESCU [2]

Fragment din interviu publicat in Ziarul Lumina de joi 4 noiembrie 2010

Astăzi artistul este liber şi inutil

Rep.: - În “Exil II. Întoarcerea la simbol”, cartea pe care aţi lansat-o la Muzeul Literaturii Române evocaţi cu o anumită nostalgie condiţia artistului din societăţile tradiţionale din Antichitate până-n Baroc, când artistul compunea pentru mecenaţi, pentru curtea regală, pentru potentaţii cetăţii. Spiritul acestei conlucrări nu era, în general, strict mercantil, ci se înscria într-o ordine ierarhică, socială şi de valori comun acceptată. Iar astăzi observaţi foarte just că “artistul este liber şi inutil”. Deplângeţi această condiţie a artistului, pierdută odată cu Romantismul? Care ar trebui să fie condiţia socială a artistului, azi?

Camilian Demetrescu: - Dacă e s-o luăm pe plan de utilitate socială, artistul e un artizan care produce lucruri utile societăţii. În Evul Mediu existau congregaţiile, breslele, care tutelau drepturile, dar şi îndatoririle artiştilor. Dacă un negustor comanda unui pictor o natură moartă, el trebuia s-o execute pe o pânză preparată într-un anumit mod, în aşa fel încât congregaţia să-i dea avizul că totul este în regulă, că totul este făcut astfel încât să reziste în timp. Exista un control, iar în final şi o dezlegare a congregaţiei: tabloul, dacă intra în limitele prevăzute de regulament, mergea la client. De ce s-au păstrat aşa de extraordinar lucrări din secolele XIV, XV, lucrări de gen, lucrări mici? Pentru că au fost făcute după aceste criterii. Astăzi nu mai există aşa ceva, astăzi se improvizează, astăzi se lucrează pe orice şi oricum, nimeni nu mai controlează, s-a produs ceea ce eu numesc trecerea de la artistic la estetic. Prin artistic înţeleg arta făcută cu măiestrie, cu seriozitate şi profesionalism care, înainte de a fi frumoasă, înainte de a exprima ceva nobil, trebuia să fie bine făcută. Chiar ieri mă uitam la un pictor de-al nostru foarte important şi îmi spuneam: Un artist din secolul al XIV-lea ar fi spus: “Da, e frumos, dar nu e bine făcut!”. Adică nu are acea probitate a meseriei, care face ca un obiect să fie preţios nu numai prin ce spune, dar şi în sine. Astăzi esteticul a luat locul artisticului. Se fac lucruri estetice de mare valoare, cu mesaje puternice, care impresionează, dar care nu sunt bine făcute, nu sunt terminate, nu au acea măiestrie pe care o are o Fugă de Bach, un Andreescu, unde fiecare centimetru de pânză este cizelat ca de un bijutier. Odinioară, esteticul şi artisticul trebuiau să coexiste… Astăzi artisticul este neglijat, nu mai este obligatoriu, dar şi mentalitatea noastră e de aşa natură, nu ne mai interesează cum este făcut: “Poate fi şi pe carton, gestul contează!”

Comanda dădea artistului demnitatea unui profesionist

Rep.: - În societăţile tradiţionale artistul trebuia să fie pe placul unui mecenat, de care depindea nu doar financiar, ci şi ideologic. Acum, a lucra la comandă se consideră adesea o ruşine, un compromis în faţa libertăţii de artist, care ar trebui să fie totală. Cum vedeţi această dezorientare a artistului contemporan, această căutare a libertăţii absolute? Era mai fertilă (nu doar financiar, ci şi ideatic) acea conlucrare cu centrii de mecenat, care au construit odinioară o splendidă Italie, care ne încântă şi azi, şi o Europă medievală, care continuă să hrănească inspiraţia artistică?

C.D. - Atunci se făcea o artă destinată unui anumit spaţiu: o catedrală, o sală importantă a unui castel princiar, o primărie. La modul ideal, o lucrare trebuie făcută în lumina în care va rămâne expusă pentru totdeauna. Dacă o faci în atelier, când o aduci acolo ea are altă lumină, se comportă diferit de cum ai conceput-o tu. În general, artiştii de azi nu lucrează la comandă, şi atunci cumpărătorul o ia şi o duce acasă, unde vede că nu e ceea ce voia el. Comanda directă dădea artistului demnitatea unui profesionist care execută un lucru de artă bine controlat de congregaţia lui.

Camilian a fost întotdeauna un om liber

Lucrare de Capogrossi. De pe situl artistului

Mihaela Demetrescu (soţia artistului): - Întrebarea e interesantă pentru că libertatea pe care un artist ar trebui s-o aibă e folosită uneori de alţii, ca în cazul Capogrossi. Capogrossi (1900 – 1972) e unul dintre cei mai interesanţi, enigmatici şi emblematici artişti contemporani, cu care Camilian s-a întâlnit. Camilian a fost întotdeauna un om liber, tentat de anumite întrebări, la care a găsit răspuns. Pe când Capogrossi a fost adoptat de un colecţionar, un galerist din Roma, care avea galerii la Milano şi la New-York, şi s-a lăsat tentat de o subvenţie lunară. A produs lucruri spontane extraordinare, iar colecţionarul l-a lansat, dar i-a cerut numai un singur tip de lucrări sau variaţii pe aceeaşi temă. Era perioada graficii, a serigrafiei, care i-a permis colecţionarului să facă mii de exemplare dintr-un “semn” al lui Capogrossi. L-a lansat în reviste. Semnul ăsta violent şi puternic a intrat în memoria multor oameni.

C.D. – Există în raportul modern dintre artist şi negustorul de artă o condiţionare de acest tip. Negustorul zice: mă interesează ceea ce faci, semnul pe care-l văd aici; eu, ca să-l lansez, va trebui să cheltuiesc două milioane de dolari, să fac publicitate în lumea întreagă, să construiesc numele tău de artist, dar d-ta într-un fel devii dependent de acest semn, d-ta nu mai ai voie să faci altceva, pentru că eu am cheltuit şi te-am lansat prin acest lucru. Şi după ce Capogrossi s-a săturat de a face acelaşi semn şi să umple lumea cu el…

M.D.: - S-a îmbolnăvit de cancer. Pur şi simplu nu mai putea face acel semn negru pe alb, ca un fel de “E” întors...

Nu se putea să treci de la abstract la figurativ

C.D. – Simţea nevoia să se elibereze, a început să facă peisaje. Şi când galeristul a venit la el acasă, ca să vadă ce a făcut şi să-i pună lucrările în circulaţie, cum făcea de obicei, s-a înfuriat şi a spus: “Nu accept acest lucru, tu nu eşti ăsta, eu am cheltuit un patrimoniu ca să te lansez, am investit în tine ca să faci un anumit lucru, nu ai libertatea să faci ce-ţi trece prin minte!”.

M.D. – Niciodată nu s-ar fi putut întâmpla să treci de la abstract la arta figurativă. În acest sistem este de neconceput, cînd eşti în glorie, să abondanezi complet semnul şi să faci peisaje sau flori, ceea ce el simţea acut nevoia. Şi acest mare artist a murit umilit, la foarte puţin timp după această întâmplare, pentru că nu i se dădea voie să facă altceva.

C.D. – În ce mă priveşte, eu am fost ferit de aceste pericole. De ce? Pentru că după ce făceam două-trei-patru-zece lucrări pe un modul pe care îl inventam, nu mai vroiam să îl repet: îl lăsam şi treceam la altul. Şi nu a existat nimeni care să mă condiţioneze şi să-mi spună: “Nu ai voie să faci lucrul ăsta pentru că eu am investit în acest tip de lucrare”.

Rep.: - Venea galeristul la dvs., el îşi lua notiţe după ceea ce făceaţi…

M.D.: - Da, galeriile veneau şi cereau. Dar niciodată nu s-a întâmplat să i se impună.

C.D. – În momentul când am abandonat arta abstractă, care fusese susţinută de anturajul criticilor din jurul lui Giulio Argan, cel mai mare istoric şi critic de artă italian din acea perioadă, după marea retrospectivă de la Parma, când am decis să trec la o artă de inspiraţie sacră, pentru ei a fost o sinucidere, un scandal. Şi întrucât printre organizatorii primei expoziţii, “Pentru a înfrânge balaurul” de la Calcografia Naţională din Roma, erau alţi oameni care m-au descoperit şi au crezut în mine, această critică de stânga s-a năpustit asupra mea, susţinând că am luat-o razna. Colegi din grupurile artistice - era un fel de Montparnasse la Roma în anii ‘70 - veneau la mine şi îmi spuneau: “Camilian, te sinucizi! Ai lucrat zece ani ca să realizezi asta, să ajungi în prim-plan şi acum dai la totul cu piciorul?!” Le-am răspuns că am făcut exact ceea ce credeam că trebuie să fac. După cinsprezece ani m-am întâlnit cu unul din ei şi mi-a spus: “Tu eşti singurul care te-ai salvat, în timp ce noi, cu “punct-linie-punct”, am bătut apa în piuă cu aceleaşi lucruri, care au fost depăşite”. Eu, între timp, îmi schimbasem cu totul raporturile cu societatea, nu mai erau aceiaşi colecţinari, aceleaşi galerii, aceeaşi critică de artă, am trecut pe un alt plan, datorită şi norocului pe care l-am avut…

M. D. – Pentru că niciodată nu ţi-a păsat de cotaţie. Niciodată un artist nu acceptă să nu fie cotat, apreciat, iar cel ce cotează este galeristul… Pe el, în schimb, nu-l interesa acest argument, a ieşit din galerii cu o uşurinţă totală, le-a întors spatele şi s-a dus să-şi continue aventura. Era aşa de curios de această nouă aventură, era tentat să vadă ce se întâmplă pe un drum care n-are nici formă, nici culoare, era aşa, o nebuloasă, în care el a intrat…

Fragment din interviul realizat de ELENA DULGHERU,
Bucureşti, 25 aprilie 2010