Crucea şi sacrificiul sunt fundal şi subiectul liric al capodoperei lui Paradjanov, Sayat Nova (1969). Creaţia artistică este un dar ceresc şi trebuie să se supună iconomiei divine: doar astfel ea se justifică şi îşi câştigă imortalitatea, doar astfel ea intră în Cartea Vieţii. “Poetul moare, dar Muza lui este nemuritoare” – glăsuieşte laconic, autocenzurat, textul cartonului final (din varianta scurtă a filmului). Dincolo de orice retorism, profilul olimpian al Muzei respiră, neatins de nici o degradare telurică, asemeni Patriarhului înmormântat: ambii au statură regală, ambii aparţin transcendenţei.
Finalitatea drumului Poetului este întâlnirea cu Dumnezeu – ne arată Paradjanov prin destinul exemplar al poetului armean Sayat Nova. Trăirea plenară a relaţiei cu divinul (fie acesta înţeles iniţial prin prisma zeului luminii şi armoniei, Apollo) este singura şansă de salvare sufletească a Orfeului rătăcit pe pământ. Soluţia martiriului survine firesc, aproape ca o necesitate. Cântăreţul sfâşiat de oamenii insensibili la muzica sa, respectiv la cuvântul divin, urcă spre Cer, pe singurul drum, acela al jerftei de sine.
Ceea ce Tarkovski rostise în şoaptă, de pe arena întrebărilor neliniştitoare ale veacului, Paradjanov glăsuieşte cu convingere, de pe arena viziunii sala ancestrale şi mitice. Asemeni lui Sayat Nova, Paradjanov cântă o cântare a cântărilor, aduce laude iubirii, sfinţilor, martirilor, strămoşilor, înţelepciunii cereşti, lui Dumnezeu. Rostul final al artei este cântecul, cântecul de ofrandă adus Ziditorului, chiar cu preţul propriului sânge - – va proclama mereu în filmele sale cineastul-bufon. Fără efuziuni sentimentale, cu răcoarea trezviei şi a ascezei artistice, regizorul armean ne oferă o lecţie a unicului destin cu adevărat împlinit, în Cer şi pe pământ, al cărturarului şi artistului: drumul Crucii.
Cu toate că a fost realizat în plin realism socialist, Culoarea rodiei / Sayat Nova foloseşte mijloace de expresie radical opuse acestuia, extrase cu mult discernământ din arsenalul avangărzii şi al modernismului (de la suprarealism, la cubism şi pop-art), dar topite în creuzetul de sensibilitate, rafinament şi evlavie al culturilor caucaziene şi slave. Utilizată în doze ponderate, artileria grea şi distructivă a avangărzii nu mai sfarmă valori şi modele, ci le reaşează într-un context interogativ, eventual ludic, nefăcând astfel decât să dezosifice clasicismul şi tradiţia, să le decojească de coaja de ritualism şi forme preconcepute, pentru a accede la miezul veşnic viu şi suculent al acestora. Este lecţia lui Paradjanov.
”Culoarea rodiei este sângele poetului” – remarca un filmolog rus în 1992, observând firul roşu care leagă acest film de debutul regizoral al lui Jean Cocteau, Sângele unui poet (1930): ”Sângele unui poet se raportează la Culoarea rodiei la fel ca modernismul la postmodernism”. În finalul filmului alegoric al lui Cocteau, poetul protagonist se împuşcă în tâmplă; dâra de sânge care i se scurge din rană îi înconjoară capul şi se solidifică sub forma unei cunune de lauri. Chiar dacă între cele două filme este o distanţă de patruzeci de ani, chiar dacă stilisticile care le animă sunt diferite, între ele există o continuitate ideatică.
Serghei Paradjanov ne oferă primul film postmodern de neechivocă mărturisire creştină – un mare semn de speranţă pentru areopagurile deschise spre sacru ale civilizaţiei actuale, dar şi pentru spiritul religios, timorat pe drept şi pe nedrept de postmodernism.
Sesizarea şi aprofundarea oximoronului “postmodernism creştin” este o şansă de reconciliere şi chiar de conlucrare fecundă a celor două paradigme, creştinismul şi postmodernismul, care păreau să se excludă, ideologic şi de facto, iremediabil.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu