Un Manole caucazian

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 8 octombrie 2011

Ultima meditaţie asupra trecerii dincolo a menestrelului Sayat Nova se desfăşoară deja “între lumi”: Poetul-călugăr, aşezat pe pământul negru, contemplă hamletian coiful mortuar evocat odinioară în dialogurile iubirii; în fundal se zăreşte o mică biserică. Se aude un prelung dangăt de clopot. Icoana Sfântului Gheorghe, apărută la începutul filmului Culoarea rodiei ca protectoare a familiei, revine, ca semn al ocrotirii şi biruinţei: acceptarea senină a morţii în numele Domnului înseamnă, de fapt, tocmai înfrângerea ei – ne sugerează Serghei Paradjanov. Un şir de arcade de catedrală, terminat cu albul ceresc figurează înălţarea sufletului spre zenit.

Pregătirile pentru marea trecere s-au încheiat pe toate etajele ontice. E timpul ca moartea să se transforme în fapt. În teatru se spune că un pistol din actul I va împuşca în actul final. Regula e valabilă şi pentru desfăşurarea suitei de tablouri non-narative din filmul lui Paradjanov. Naturilor moarte cu rodii şi cu pumnal de la început le răspunde acum sinecdoca la fel de discret-minimalistă a masacrului din Tbilisi din 1795: un simplu plan-detaliu cu rodii ciopârţite, împroşcate pe caldarâm, lângă acelaşi pumnal, înecate într-o baie de sânge. Măcelul sângeros suferit în numele Domnului îşi pierde orice visceralitate şi aer terifiant, se eliberează de patos-uri şi de determinismul istoric, pentru a se transforma pe de-a-ntregul în simbol: o puzderie de cruci mici albe, desenate naiv, răspândite asemeni unei constelaţii pe un fundal negru (aşa cum va picta peste vreo două decenii Horia Bernea). În duhul celei mai nobile iertări evanghelice, Paradjanov conturează tabloul sublim şi nezgomotos al genocidului persan asupra creştinilor gruzini şi armeni: o nouă constelaţie de cruci. Fără lamentaţii şi retorică. Dezmăţul carnagiilor şi chipurile ucigaşilor nu merită osteneala peliculei.

Profilat pe turla bisericii, asemeni unui Manole caucazian, Poetul-călugăr exersează îngenunchierea, ruga şi gestul orant de dăruire de sine lui Dumnezeu. Personajul buf “Moartea prusacă cu decoraţii” îl găseşte pe bâjbâite şi îi dă o carte deschisă – gest de simplu comis-voiajor, căci Îngerul Morţii nu ştie să citească în Cartea Vieţii! Muza Poeziei, purtând pe umăr cocoşul alb sacrificial, îi toarnă Poetului cenuşă peste albul cămăşii. Martiriul este primit din mâinile ocrotitoarei sale cereşti.

“Cântă!”, îi porunceşte monahului muribund un zidar misterios, cocoţat sub cupola bisericii. Două cântece cu rezonanţă orfică mai înalţă Poetul spre cer – celeste, despătimite, neterminate… În film, cântecul este o suită de incantaţii ancestrale fără cuvinte, dar în scenariul literar al lui Paradjanov textul este următorul: “Am devenit cântec, Sayat-Nova! Am devenit rană, Sayat-Nova! Am devenit grădină, Sayat-Nova!” Zidarul (care pare confrate al secerătorilor cu peruci şi salopete din “Secvenţa seceratului”) “prinde” ultimul cântec în gura unei ulcele, pe care o cimentează alături de altele în pandantivul de sub cupolă (potrivit unui vechi principiu al arhitectonicii sacre armeneşti), pentru a răsuna de acolo întotdeauna. “Mori!”, îi porunceşte sec “zidarul mistic”; Sayat-Nova se supune.

Cadru ceresc. Atârnat de bolta bisericii, Poetul-copil se leagănă liniştit, în aşteptarea alter-ego-ului său adult, ţinându-şi în mâini, pregătite de zbor, aripile butaforice aurite. Desprinderea din închisoarea terestră s-a produs. Din ulcelele de rezonanţă cântecul se revarsă înmiit.

În spaţiul dintre lumi al acoperişului bisericii arhetipale, îmbrăcat în cămaşa sa albă, Poetul-călugăr se culcă cu mâinile răstignite pe acoperişul bisericii; rasa neagră dezbrăcată e aşternută lângă el, cu mânecile, de asemeni, “răstignite”. Planul-ansamblu privit de sus descoperă în jurul Poetului o salbă de lumânări aprinse şi o mulţime de cocoşi albi decapitaţi, ce se zbat, până cad. Ochiul camerei aşteaptă răbdător terminarea ritualului. Jertfa trebuie să fie deplină. Ea fundamentează toate marile religii, acoperă toate registrele existenţei, ca atare, trebuie să răzbată în toate cheile stilistice. De aceea, Paradjanov reiterează scenele jertfei (ca şi pe cele ale iubirii) în cheie bufă, hieratică şi sublimă: ele acoperă şi sacrul şi profanul, ba mai mult decât atât, le unesc.