"Melancholia" sau neputinţa frumuseţii, după von Trier

Apărut în Ziarul Lumina de marţi 25 octombrie 2011

Cu Melancholia, Lars von Trier continuă investigarea panicilor apocaliptice, eruptă patologic în delirantul Antichrist. Dar dacă arma Antichrist-ului era seducţia prin oripilare şi prin oferta halucinantă de voaiorism maladiv, arma Melancholiei este seducţia prin frumuseţe şi printr-un fel de alură profetică. Încă o profeţie despre sfârşitul lumii, fără ingeniozităţi ştiinţifice sau metafizice, seducătoare, însă, prin estetism. A cosmetiza sfârşitul lumii şi neantul, până la a le face adorabile – iată noua ambiţie a genialului manipulator danez, care-i şi reuşeşte!

Rece şi metafizică, “pură”, dar cu totul a-religioasă, frumuseţea filmului Melancholia se desfăşoară în valuri ample, încărcată de toată floarea clasicismului european, pentru a fi strivită la sfârşit de absurdul unei catastrofe planetare.

Pelicula pare o replică atee, dar de aceeaşi anvergură estetică, la Sacrificiul lui Tarkovski. La aceasta se adaugă lecţia Kammerspiel-ului bergmanian – ambele influenţe fiind puse în evidenţă de atmosfera “insulară” a filmului. Izolaţionismul, atât cel scenografic, cât şi cel al relaţiilor dintre oameni, crează un cadru privilegiat de meditaţie asupra sfârşitului şi de pregătire pentru acceptarea acestuia.

Un Sacrificiul fără Dumnezeu şi fără sacrificiu de sine: dacă pentru omul religios Apocalipsa este prologul unui nou început, pentru Lars von Trier (ca şi pentru superproducţiile tematice hollywoodiene) Apocalipsa este sfârşitul a toate, negaţia la modul absolut. Mai lucid şi mai sincer decât hollywoodienii, excentricul danez exaltă neputinţa absolută a omului în faţa cosmosului - a omului fără Dumnezeu. Oricât de seducătoare, chiar şi clarviziunea (cu care e dotată una din eroinele filmului) rămâne neputincioasă în faţa fatalităţii.

De aici, melancolia, tristeţea incurabilă născută de conştiinţa inutilităţii universale… o melancolie cu atât mai accentuată, cu cât lumea din jur este imaginată în culorile cele mai strălucite ale frumuseţii şi armoniei…

Toată această melopee a sfârşitului universal se desfăşoară pe fundalul unei drame psihologice de familie (ca şi în Sacrificiul lui Tarkovski), redusă treptat la un teatru de cameră de două personaje. Între cele două surori Justine şi Claire se dezvoltă axa dramaturgică a filmului, rezolvată (ca în multe din peliculele cineastului) după schema pendulării dintre slăbiciune şi autoritate în jocul transferului de putere.

Pensionarele castelului izolat, împreună cu familiile lor, se află în aşteptarea Planetei fatidice. Oamenii de ştiinţă susţin că aceasta, botezată “Melancholia”, va survola Pământul fără consecinţe distructive. Un cer cu doi sori sau cu două luni… un mare spectacol cosmic! Nimeni nu vorbeşte în public despre planeta pe care toţi o aşteaptă… Şi totuşi reacţiile faţă de iminenta coliziune sunt radical diferite. De vreme ce catastrofa este inevitabilă, singura posibilitate de alegere constă în modul de a o primi, în atitudinea faţă de distrugerea universală: panică, resemnare ori chiar… adoraţie!

Justine se bronzează noaptea la lumina astrului ucigaş, pe care îl urmăreşte cu o atracţie bolnăvicioasă, fascinată de iminenţa catastrofei şi de frumuseţea planetei verzi-albastre, care se cască la orizont asemeni unei guri de neant. “Viaţa de pe pământ este oricum malefică! Nimeni n-o să simtă lipsa Pământului”, rosteşte eroina veşnic depresivă, spre groaza surorii sale “normale”, enunţând, de fapt, una din tezele aparent cele mai inofensive ale cultelor întunericului. Pe măsura apropierii planetei, depresia Justinei se transformă în putere calmă, pe care o oferă, ca pe un colac de salvare, personajelor intrate în panică, pentru acceptarea resemnată a sfârşitului. Care îi devoră pe toţi.

“Cel mai frumos şi poetic film-catastrofă realizat vreodată” – s-a spus, pe bună dreptate, după prezentarea de anul acesta a filmului la Cannes. Rezonanţa dintre depresia personală, disoluţia familială şi destinul fatidic al Pământului, guvernate calm de sentimentul autodistrugerii universale şi înveşmântate abil în momente glorioase ale istoriei artelor creează un film fascinant, încă o capodoperă von Trier şi o odă melancolică, cea mai melancolică odă adusă civilizaţiei Europene şi… sfârşitului lumii. A unei lumi fără Dumnezeu.