Testul lui Ulise sau încercările "ţării îndepărtate"

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 26 noiembrie 2011

În “romanul” călătoriei sale din balada cinematografică Aşik-Kerib, menestrelul azer înamorat ajunge în ţara îndepărtată, condusă (ca în Parabola Fiului Rătăcitor, ca în unele basme) de stăpâni nemiloşi: “temutul” Nadir-Paşa şi “războinicul Sultan Aziz, mâncătorul de suflete”. Călătoria către altarul nunţii este imaginată de Paradjanov ca un drum ascetic, care cuprinde o serie de încercări pe calea desăvârşirii. Pentru a accede la statutul de Mire (terestru, implicit mire mistic), Aşik-Kerib trebuie să-şi probeze bărbăţia în faţa tentaţiilor puterii: el va fi ispitit a-şi aservi lăuta (darul divin) spre linguşirea potentaţilor zilei. Personaje din aceeaşi galerie cu bogatul tată al prinţesei Magul, Nadir-Paşa şi Sultanul Aziz sunt căpcăuni bâlbâiţi, un melanj caricatural dintre personajele buleşti chapliniene, demonii din teatrul kabuki şi Dictatorul Căinţei lui Abuladze. Ajuns la curtea acestora, menestrelul refuză să le laude fictivele virtuţi în vers şi alăută, lira sa respinge minciuna şi amuţeşte, fapt ce ameninţă să-l coste libertatea şi chiar viaţa. Aluzia politică la aservirea artistului (în orice sistem totalitar) este astăzi evidentă. Dar Paradjanov, atent la cenzorii săi, se grăbeşte să o risipească printr-o şarjă ludic-postmodernă neaşteptată.

Aşezate curtoaziv în jurul sultanului, cadânele lui Nadir-Paşa scot de sub voalurile tradiţionale de borangic câte o mitralieră de plastic şi trag în aer spre a-l speria pe bardul nesupus, după care îşi acoperă din nou faţa, sfioase. Belicosul Paşă, împodobit cu zurgălăi şi pudrat, îşi ascute jungherele, face cu ochiul spre cameră scrâşnind ameninţător din dinţi, sub pămătuful mustăţii false, pe care, văzând că a fost păcălit, şi-o dezlipeşte – moment de autoreferenţialitate ludică, folosit cu repetiţie în film şi specific postmodernismului paradjanovian. Chiar în cheie postmodernă, chiar sub zahărul circului, vocaţia orfică supravieţuieşte – şi stilurilor, şi ironiei, şi sistemelor totalitare.

Dar pentru împlinirea ţelului său, care este “îmbogăţirea” (deci o anumită “înzestrare nupţială”, superioară celei artistice), Kerib trebuie să ajungă în ţara îndepărtată; doar vocile lui Aziz şi Vale – vestitori mitici între lumi paralele – străbat până acolo, potenţate de rezonanţa magică a două scoici marine. Dar, asemeni geografiei din basme, drumul prin ţara îndepărtată nu este cartografiabil, nu poate fi evaluat ca distanţă fizică şi durată, ci este marcat doar de împlinirea jaloanelor morale conducătoare spre scopul final: este prin excelenţă un drum spiritual.

Pericolul călătoriilor lungi este epuizarea suflului interior ce-l animă pe protagonist. Este ceea ce se întâmplă cu Făt-Frumos din basmul lui Eminescu “Făt-Frumos din lacrimă”, când ajunge în tărâmul uitării, este cea mai grea încercare a anticului Ulise, este ceea ce se întâmplă cu sărmanul Aşik în toiul peregrinărilor sale. Este momentul periculos al pierderii tensiunii interioare, al dezorientării sau “demonului de amiază” descris de Părinţii Egiptului.

Flirtul cu cadânele sultanului Nadir-Paşa – impardonabilă impertinenţă la curtea imperială! – îl apropie pe erou mai mult de Ulise, decât de neprihănitul Făt-Frumos. Noua iubire este figurată ca o criptică scenă de balet, de o inedită expresivitate vizuală. Figurat abstract şi minimalist pe platforma plată a acoperişului palatului, scurtul flirt din harem este redat exclusiv în limbajele pantomimei, coregrafiei şi plasticii covoarelor orientale, în care este înfăşurată, îmbrăţişată, desfăşată trecătoarea iubită – ce elevată simbolistică erotică! Un joc similar al “pânzelor dragostei” apăruse în secvenţa ispitirii lui Sayat-Nova de către Călugăriţa Albă “cu chip de regină” din Culoarea rodiei, când îmbrăţişarea sacrilegă era oprită de pânza desfăşurată a Giulgiului lui Hristos, brodat de Călugăriţă. Pânza amplă şi fermă, întinsă ca un scut de Monahul Stepanos, se răsucea asemeni unui şurub, separându-i pe cei doi în două semispaţii complementare, modulate unul după celălalt, ca Soarele şi Luna, dar care nu se ating niciodată – metaforă de mare rafinament a iubirilor imposibile, dar şi a puterii protectoare a acoperământului hristic.