Aşik-Kerib – alte valenţe ale cântului sacru

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 29 octombrie 2011

Mitul orfic, dezvoltat în termeni creştini de Paradjanov în Sayat Nova, se regăseşte şi la baza ultimului film al marelui caucazian, balada cinematografică Aşik-Kerib (1988). Filmul, având subtitlul “Balada unui menestrel îndrăgostit”, este prelucrarea liberă a eposului omonim gruzino-azer datând din secolele XVI-XVII, cu largă circulaţie în Transcaucazia, dar şi în Asia Mică şi Asia Centrală.

Versiunea azeră sau turcă a baladei a fost notată pentru prima oară de Mihail Lermontov în 1837, pe când, ispăşindu-şi la Tbilisi pedeapsa de a fi scris versuri considerate împotriva orânduirii ţariste, poetul rus începuse să studieze limbile şi cultura Caucazului. Textul notat de Lermontov, nu mai lung de câteva pagini, este în proză şi corespunde unei variante prescurtate a basmului. I-a fost comunicat oral de un localnic, profesorul său de limbă azeră. Nu a fost definitivat literar şi a fost publicat postum, în 1846. În a doua jumătate a secolui al XIX-lea balada face carieră în Transcaucazia, aflată în plin proces de racordare la cultura occidentală. Câţiva compozitori locali compun două opere şi muzica unui balet pe subiectul baladei.

În limba azeră, aşug (aşik sau aşig) înseamnă “îndrăgostit”, dar şi “cântăreţ” sau “poet”. Limbile georgiană şi armeană reţin aproximativ aceleaşi sonorităţi ale cuvântului. Poet şi rapsod, aşugul cânta acompaniindu-se la un instrument muzical cu coarde (saaz). Mesajul muzicii sale este liric, de pribegie, filozofic sau patriotic. Iată o exemplificare a răspândirii şi perenităţii mitologemului orfic dincolo de spaţiul egiptean şi traco-elin. Kerib înseamnă în azeră “sărac” sau “pribeag”, dar este folosit şi ca nume propriu. În povestea notată de Lermontov, toate aceste sensuri ale celor două cuvinte sunt valabile. Aşadar, “povestea cântăreţului sărac, a poetului pribeag şi îndrăgostit”. Textul în varianta lui Lermontov (se pare, singurul ajuns în literatura cultă într-o limbă de circulaţie internaţională) are un fir epic destul de sumar şi este unul din basmele cele mai răspândite în Transcaucazia, prezente chiar şi în manualele şcolare.

Într-o ţară musulmană, menestrelul Aşik-Kerib o iubeşte pe fiica hanului, frumoasa Magul, care îi împărtăşeşte iubirea. El o peţeşte, însă, fiind sărac, este refuzat de tatăl fetei. Luându-şi cu sine singura avere, lăuta, el pleacă în lume să câştige bani pentru a se căsători. Pe drum, rivalul său Kurşid-Bek îi fură hainele prin vicleşug şi i le aduce hanului, care îl declară înecat. Mama menestrelului orbeşte de durere, dar Magul jură că îşi va aştepta iubitul o mie de zile. Aşik-Kerib ajunge într-un sat, unde un menestrel bătrân trage să moară. Acesta îl binecuvântează şi îi binecuvântează lăuta. Cântecul său este răsplătit cu daruri de caravanele de pe drum. Kerib este vizitat în somn de patronii mitici ai menestrelilor, Aziz şi Vale, care îi făgăduiesc ajutor în încercările grele care îl aşteaptă: să cânte la nunta orbilor şi a surdo-muţilor. Cu ajutorul lăutei sale, el reuşeşte să-i facă pe orbi şi pe surdo-muţi să-l urmeze. Aşik-Kerib îşi caută norocul la curtea puternicului Nadir-Paşa, care îi cere să îl preamărească, însă menestrelul refuză, cu riscul vieţii. Rătăcind cu lăuta sfărâmată şi urmărit de oamenii sultanului, menestrelul primeşte ajutor de la “Sfântul pe cal alb”, care îl duce cu viteza gândului în cetatea sa, când tocmai se împlinesc cele o mie de zile ale jurământului. La curtea hanului, Aşik-Kerib îşi povesteşte aventura, dar nu este crezut şi e ameninţat cu moartea pentru sperjur. Cu ajutorul unui leac minunat, Aşik Kerib ăşi vindecă mama de orbire. Minunea făcută în văzul tuturor îi salvează viaţa şi îl face să fie acceptat ca ginere de hanul nemilostiv.

În ochii lui Lermontov, tema poetului pribeag şi îndrăgostit era prin excelenţă romantică. Paradjanov reţine tema orfică, ce îl atrăgea în mod deosebit, o îmbogăţeşte cu fapte şi personaje miraculoase din registrul stilistic al basmului şi imprimă expunerii cinematografice un ritm baladesc: fragmentele narative sunt urmate de exaltarea lor în plan fantastic, figurată vizual şi auditiv printr-un “colaj” de elemente de inspiraţie folclorică.