Cînd miturile dialoghează: Manole şi Andrei Rubliov

 Apărut în Ziarul Lumina de marţi 22 noiembrie 2011

Fotografii de Mihai Muntean

Rare sunt drumurile artiştilor şi cărturarilor români către Rusia. În ultimii douăzeci de ani România a devenit pentru Rusia un spaţiu cultural aproape necunoscut. Un spaţiu uitat, ignorat, absent de pe hărţile turistice, artistice, economice. De aceea, nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că un tânăr colectiv teatral timişorean intenţionează să-şi facă debutul internaţional tocmai în inima fostului imperiu de la Răsărit.

Ce l-a purtat pe tânărul regizor şi actor Cosmin Pleşa, împreună cu numeroasa sa trupă, grupată în jurul studioului Atipik, în septentrionul tot mai greu accesibil, cosmopolit şi luxos, dar monoglot şi, la prima vedere, agrest pentru nerusofoni, al megalopolisului moscovit? Desigur, personalitatea legendară a lui Andrei Tarkovski, dorinţa de a cunoaşte din interior o mare cultură profund pravoslavnică şi de a o pune în legătură, apologetic-mărturisitor, cu unul din miturile fondatoare ale românismului şi, s-ar zice, chiar ale Bisericii Ortodoxe: legenda Meşterului Manole.

Când două mari legende din arii geografice diferite se atrag, ca două mari continente, nu-i lucru de şagă. Purtătoare, fiecare, ale unui alt univers istorico-etnic, descriind curbura unui alt macro-destin, cele două mitosfere se vor înfrunta mai întâi şi se vor pune la încercare, până la a ajunge să-şi descopere originile comune şi a se aşeza apoi în aceeaşi matcă de emergenţă. Am avut şansa să asist la această confruntare “galactică”, cu aspecte anecdotice pentru profani, dar care, la o privire atentă, amintea de legendarele lupte ale vitejilor din vechime – confruntare nu de patimi şi vicii, ci de virtuţi şi aşteptări, de prosternări şi umilinţe iubitoare, întru cunoaşterea şi re-cunoaşterea, adică îmbrăţişarea a două culmi ale spiritului.

Manole Meşterul şi… Tarkovski?… Manole Meşterul şi Andrei Rubliov. (Căci elevaţia artistică a lui Tarkovski se sprijină pe umerii mereu înălţaţi către cer ai zugravului isihast de la Andronikov). Manole şi Rubliov. Doi ziditori de biserici, două mari spirite creatoare afierosite lui Dumnezeu, luptate de vremuri şi de puteri trecătoare, spintecate pe altarul acestora întru dăruirea deplină lui Dumnezeu. (Cât de izbitor se aseamănă relaţia dintre meşterul argeşean şi Negru Vodă cu cea dintre Rubliov şi Marele Cneaz! Temporal, doar un veac le desparte). Iar dacă legenda argeşeană poartă încă amprenta telurică a spiritului popular, pe când imaginea lui Rubliov concentrează în ea întreg iconostasul ortodoxiei slave, din punct de vedere simbolic distanţa dintre cele două imagini arhetipale este doar o chestiune de maturizare a mitului.

Nu ştiu cât de mult au intuit Cosmin Pleşa şi echipa sa, ori Nikolai Burliaev, directorul Festivalului de teatru “Viteazul de aur”, gazda spectacolului românesc, din toate acestea. Dar cu toţii am simţit că participăm la un război nevăzut. Cert este că atât năzuinţa temerară a primilor de a cuceri măcar un petic sufletesc din fărâmele Celui de-al treilea Bizanţ, ca şi dorinţa “Viteazului de aur” de a avea pe scenă tânăra echipă românească, iar pe de altă parte dificultăţile neaşteptate ce surveneau la tot pasul, sugerau fără putinţă de tăgadă o Golgotă a spiritului, o suită de vămi de văzduh ce trebuiau surmontate. Miza drumului nu era oarecare.

Astfel, când pe 12 noiembrie, în cea de-a treia zi de concurs a Festivalului Internaţional de Teatru “Viteazul de Aur”, pe scena Teatrului Taganka din Moscova răsuna, pentru prima dată în istoria imperiului rus, drama meşterului de biserici valah, ştiam că dincolo de rampă se repurta o victorie, nu doar una artistică, ci una a spiritului, dintr-o confruntare ce depăşea cu mult limitele scenei…. Nu între ruşi şi români, nu între artişti talentaţi şi netalentaţi, ci între credinţă şi necredinţă, patriotism şi nepăsare, speranţă şi blazare, iubire şi ignoranţă. Ştiam cu toţii că, dacă actorii joacă cu toată credinţa, sinceritatea şi dăruirea, şi dacă mizează pe aceleaşi valori fundamentale ca cele ale publicului, izbânda are toate şansele să fie a tuturor.

Şi aşa a fost. Simfonicitatea spectacolului pus în scenă de Cosmin Pleşa ne-a făcut să uităm bîlbîiala dezorganizării noastre răsăritene, concentrarea captivantă a jocului a compensat orele de rătăcire a autocarului cu actori prin stepele şi vămile Ucrainei, dăruirea totală a echipei artistice a topit cinismul bişniţăresc al mafiei hoteliere azere, montarea de mare anvergură, ridicată la putere de lira măiastră a lui Grigore Leşe şi de harisma lui Dorel Vişan risipind orice urmă de şovinism cultural, specific curţilor imperiale... “Viteazul de aur” a fost cucerit!

Şi chiar dacă “Manole” s-a întors de la Moscova doar cu o diplomă de argint (în pofida titulaturii de festival creştin, “Viteazul de Aur” preferă dramaturgia satiric-realistă în defavoarea celei mistic-simbolice), toate semnele – reacţia publicului, a membrilor avizaţi ai juriului, au arătat că victoria, de fapt, îi aparţine. Momentele extrem de calde şi de sincere din seara de închidere, de la întîlnirea colegială a organizatorilor, juriului şi laureaţilor, avalanşa de simpatie şi întrebări revărsate asupra părintelui Cosmin Pleşa au dovedit-o pe deplin. “Manole” a cucerit inima Moscovei!

Corespondenţă de la Moscova