Încercările vocaţiei lirice

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 19 noiembrie 2011

În ultimul său film, Aşik-Kerib. Povestea unui aşug îndrăgostit (1988), Paradjanov ne aruncă în plină poveste: petalele roz de floare, evanescente ca un sărut, se risipesc în ţărână şi menestrelul îndrăgostit, dar încă nevrednic de nuntă face jurământ de credinţă iubitei şi pleacă în lume pentru a-şi dovedi bărbăţia, adică a dobândi comoara de mare preţ, cu care să-şi peţească aleasa. Frumoasa Magul jură că-l va aştepta o mie de zile.

De aici încep peripeţiile menestrelului azer. La traversarea unui râu, hainele îi sunt furate de rivalul său Kurşid-Bek, iar Aga se grăbeşte să îl declare mort. Mama lui orbeşte de durere, iar rodiile pomului nupţial, sub care se odihneau odinioară iubiţii, se colorează în negru. Prejudiciul orbirii mamei nu este întâmplător: “Copiii sunt lumina ochilor părinţilor”. Funcţiile naratoriale se succed conform dialecticii strânse ale basmului; li se adaugă poetica baladescă, specific paradjanoviană, de însoţire şi înveşnicire a fiecărui episod prin cântec.

Aşik-Kerib îşi cântă cu dor iubirea, cu jale despărţirea de mamă şi de oraşul natal. Împletind trilul cu rugăciunea (pe covorul musulman, printre minarete încadrate de statui antice greceşti, dar şi în biserici creştine!), el va cânta la nunţi bucuria iubirii şi dărnicia divină, la înmormântări deşertăciunea vieţii acesteia şi fericirea întoarcerii la Dumnezeu – toate, ca o ofrandă adusă Creatorului.

Acest sincretism cultural şi religios – tentativă de recuperare a sacrului pe terenul dezrădăcinării religioase sovietice - este specific lui Paradjanov. Plăcerea combinatorie a artistului-instalaţionist reflectă credo-ul său ecumenic-pacifist, fiind şi o replică la manifestările violente de ultranaţionalism apărute în Caucaz pe la începutul anilor ’80 (fenomen surprinzător după lunga perioadă de stagnare brejneviană). El oglindeşte idealul bunei convieţuiri din spaţiile multietnice şi multireligioase, care nu înseamnă nici nivelare a identităţii, nici “erezie ecumenistă” şi pe care majoritarii anevoie îl pot înţelege.

Nu avem în faţă un simplu basm, nici o baladă obişnuită. Dacă feţele şi gesturile personajelor secundare au trăsături îngroşate şi sunt îndreptate frontal către cameră, ca în pictura naivă sau în miniatura medievală, atenţia şi sufletul rapsodului sunt orientate mereu către cer, într-o atitudine orfică, de dăruire totală, exprimată de linia ascendentă a trilului.

Lira sa devine subiect al pierderii şi regăsirii minunate. Un bătrân menestrel muribund, care îl binecuvântează cu harul cântatului, îi va porunci să nu se despartă de ea niciodată. Aşik-Kerib îl îngroapă în drumul mare, după datina înmormântării aşugilor şi îi jeleşte moartea prin cântec. Caravanele aflate în trecere îl recompensează cu daruri ieftine: păpuşi de cârpă, portocale, covrigi. Semnul divin al primirii faptei bune este un porumbel alb ieşit din aridul pământului. După o lege a poeticii lui Paradjanov (pe care o întâlnim şi la Tarkovski), gestul se repetă de două ori, pentru a sublinia semnificaţia lui supramundană. Pentru virtutea milosteniei, Aşik-Kerib este înzestrat cu un dar mai mare, al cântatului divin şi va primi ajutor ceresc de la patronii cântului menestrel, Aziz şi Vale, care îi făgăduiesc sprijin în grelele încercări: să cânte la nunta orbilor şi a surdo-muţilor.

O fiestă tăcută, în pustietatea unui vechi cimitir islamic: aceasta e nunta orbilor. La fel de tăcută şi de funebră, dar amplasată în faţa unei fremătătoare cascade, al cărei şopot nu se aude: iată nunta surdo-muţilor. Aşik-Kerib se face de fiecare dată simţit: vibraţiile lăutei sale inundă pustietatea spiritului, cântul nepământean îi scoate pe orbi şi pe surdo-muţi din tărâmul morţii, aceştia se dez-morţesc, îşi luminează simţirile şi îl urmează cu braţele întinse, ca somnambulii. Mesajul lui Paradjanov este univoc: Cântăreţul divin trezeşte sufletele şi conştiinţele, el are vocaţie sacerdotală! Asemeni lui Orfeu, el deşteaptă în oameni vocea lăuntrică, ce îi va ajuta să se orienteze în coodonatele duhului. Dar meşteşugul artistic, ajuns chiar pe culmile sale, nu este suficient pentru împlinirea personalităţii, aşadar menestrelul nu este încă vrednic de Nuntă! El trebuie să-şi dovedească curajul şi bărbăţia în înfruntarea mai-marilor lumii acesteia.