Al. Cistelecan despre ”Erotico-Apocaliptica”

ORCHESTRAŢIA IMNICĂ A IUBIRII

Apărut în Revista ”Familia” Nr. 11-12/noiembrie-decembrie 2015 (pp. 10-12)

Elena Dulgheru nu scrie la întîmplare, nici măcar dacă întîmplarea ar fi atît de fericită încît s-ar putea numi inspiraţie. Ea e o arhitectă de intuiţii transpuse într-un proiect legat şi structurat în cadrul căruia poemele în parte au doar funcţie de module aşezate fiecare ca punte de la o nuanţă reflexivă sau vizionară la alta. Erotico-Apocaliptica de acum (subnumită Poeme din Templul Tatălui) e un imn (unul singur, chiar dacă e făcut din multe piese şi modulat în mai multe tonalităţi) cu desfăşurare arhitecturală şi cu suflu devoţional şi participativ. Ea are drept ax şi temă o viziune verticală a iubirii ca dimensiune ontologică, nu doar ca sentiment sau ghem de stări. E, de fapt, o monografie – mai degrabă decît o radiografie – a iluminării prin iubire, cu un scenariu de cîntarea cîntărilor sublimat în substructura elanului imnic. Ritmul imnifor, de diverse intensităţi, al volumului spiritualizează – fără să se ferească de ele, dar şi fără să facă paradă cu ele – senzualele şi le dispune într-o elevaţie devoţională care dă iubirii (ar trebui scrisă cu majuscule, întrucît e stihia ontologică prin care se transfigurează toate) o febră adesea mistică a contopirii şi o intensitate de „nuntă sacră”. Cartea e construită ca o simfonie de epitalamuri, cu reverberaţii rafinate ale motivului central şi cu reluări ale lui în diverse chei şi modalităţi, cît „majore”, cît „minore”. E, pe scurt, regia unei viziuni a extazului ca eros sacru, ca „bunăvestire” împărţită în secvenţe şi recitată în formule savant (dar armonic) diversificate.

Deşi poezie de suflu, de elan al intuiţiei (ce-i drept, sistematizată într-un scenariu), poezia Elenei Dulgheru nu se lasă purtată în voia stihiei imaginative, chiar dacă de destule ori n-o poate opri pe aceasta din acţiune. Din contră, e o poezie bine administrată, cu control riguros pentru fiecare piesă – mai ales pentru rostul ei în ansamblul vizionar. Elena Dulgheru ştie bine ce vrea şi ce face (şi poate că tocmai asta e şi limita interioară a poeziei sale, ai cărei cai ar trebui, măcar din loc în loc, scăpaţi în voia lor). O şi spune, făcînd de prisos orice cuvînt introductiv. „Explicaţiile” pe care le dă – şi care sunt nu doar o poetică, ci şi o descriere a ei – sunt o cheie suficientă şi peste ele n-ar trebui sărit. La adăpostul convenţiei „manuscrisului găsit” – aici, fireşte, ca exigenţă de aggiornamento, e vorba de captura unui blog, pentru acreditarea căreia dă destule detalii de credibilizare – poeta îşi îngăduie libertatea unui joc de construcţie în care an-gajează un cvartet de voci, lasă lucrarea „neterminată”/deschisă şi-şi permite un subtil raport între scriere şi re-scriere, între poemele-replică şi poemele-glosă, aplicînd o strategie savantă de intertextualizare (care merge de la identificarea cu o formulă la pura aluzie simbolică). Descrierea mecanismului de asamblare e, aşadar, o treabă făcută – şi bine făcută. În ce priveşte orchestraţia viziunii, Elena Dulgheru spune singură ce e de spus. În orice caz, spune esenţialul (şi ca mistificare, şi ca autentificare), inclusiv despre nivelele la care e supusă – şi-n care e transpusă – viziunea iubirii ca elan ontologic şi scară de elevaţie extatică.

O poezie cu o orchestraţie atît de complexă şi cu o finalitate vizionară prestabilită, în care se trece subtil de la diafanitate la violenţă, de la notaţie la expertiză reflexivă şi de la cotidian la incantaţia pur eufonică are, cu siguranţă, mai multe probleme de construcţie şi armonizare a contrastelor, rupturilor şi diferenţelor (duse pînă-n pragul heteronimiei, dacă poeta ar fi vrut) decît de detaliu imaginativ. Mai cu seamă că ea trebuie să pacifice în descîntec, laolaltă cu scenariul creştin, şi destule elemente din patrimoniul mitic oriental. Cum elanul principal e cel al „ideii poetice”, al construcţiei, iar grija principală e dedicată armăturii şi articulării acesteia, poate că pulsaţia imaginarului e prea strunită, prea „subsidiarizată”. Poemele se avîntă în dialectica extazelor adesea doar cu suflul fierbinte al rostirii, scandîndu-şi febra fără a-i mai pune muzica de ardenţe şi pe note imagistice. În astfel de cazuri poemele trăiesc din extatica participativă a declamaţiei, dintr-un fel de pathos al topirii în pură ritmică. Dar cum volumul e premeditat polifonic, regula acestui entuziasm de contopire - al iubirii cu regim de vîrtej sacru – e să aibă o bază de senzualitate imaginativă (sau de imaginaţie senzualizantă). Înainte de a desface un simbol în semnificaţiile lui, toate cu rumoare mitică, şi de a construi pe ele, Elena Dulgheru îşi senzualizează intuiţia (sau conceptul-metaforă pe care urmează a-l procesa), pornind din concretul unei senzaţii în care s-a topit ideea: „Tăcerea. Tăcerea, ca o urmă de lalea/ În untdelemnul luminos/ străpungînd cu graţie glia/…/ Şi coapsa de pămînt lunatic geme/ Graaalului, şedere să îi dea/ Graaalului, cetate de domnie/ în cupa ne-ncepută de surîs/ Şi şoldul se desface-n armonie/ Ca un hrisov, ce-aşteaptă a fi scris” etc. (Graaalul). Imaginile din prag (care sunt şi cele mai importante, căci sunt determinante) au – multe din ele, în orice caz – destul tupeu de fond, dar niciodată folosit în stilistica provocatoare (nu-i Elena Dulgheru concurenta poeteselor fără perdea), ci, dimpotrivă, investit într-un lirism de revelare a tainei din miezul iubirii – a iubirii-cunoaştere, în care extaza e deopotrivă revelaţie: „Mireasa asta care are între coapsele ei/ ascunsă o întreagă bibliotecă./ Mirele ia o carte şi o deschide/ Şi filele ei singure încep să vorbească/ Despre Facerea Lumii, şi Tu.../ Şi Mirii ascultă tăcuţi, descoperind/ toată liniştea şi vîrtejurile începutului” (Pergamentul rotund). Deşi există un (destul de) consistent grupaj de poeme care modulează (şi celebrează) iubirea ca eveniment cotidian, folosind în adecvare o stilistică a notaţiei narativizate, Elena Dulgheru nu vrea să facă din ea o peripeţie biografică, această treaptă fiind doar ipostaza de jos a unei experienţe de contopire spirituală. Verticalizarea aceasta a extazelor nu e dusă însă spre o hieratizare a pasiunii, ci, din contră, mai curînd spre un registru de intensităţi, de dionisiace divine topite în pură eufonie (replici, mai toate cele de la acest nivel, la poetica eufonică a lui Cezar Ivănescu, cu funcţie de model iradiant): „Cum uitarăţi Taina Mea, dragii Mei?/ Flacăra ce-n trup ardea, dragii Mei,/ Inima vă-nveşmînta, dragii Mei,/ Şi pămîntul Mi-l rotea, dragii Mei!// Nu mai ştiţi că-n Taina Mea, dragii Mei/ Roata cerului cînta, dragii Mei,/ Inima o învia, dragii Mei/ Şi pămîntu-nviora, dragii Mei?” etc. (Căluşul). Eufonistica de acest fel, deşi una de re-scriere, de dialog, prinde nu doar extaza ca ritm şi incantaţie, ci şi „conceptul” de iubire ca mistică, strîns tocmai în chingile celor mai melodice poeme. E, cu siguranţă, şi în această opţiune de concentrare „ideatică”, o cheie de reglaj şi de construcţie: poemele se muzicalizează pe măsură ce se ridică pe scara extaticelor.

Elena Dulgheru poate scrie (şi chiar o face) în cîte feluri vrea. Şi totuşi, acest aranjament de formule devine chiar felul ei de a scrie; nu cu o originalitate dedusă din combinarea formulelor şi din interferenţa scriiturilor, ci cu una substanţială.

__________________________________________

Prefață la ”Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui” (Editura OPT, 2015)