”Nopţile arabe (II)” şi disperarea Şeherezadei (Arabian Nights - The Desolate One)

Apărut (în variantă mai scurtă) în Ziarul Lumina de sâmbătă 16 ianuarie 2016

Preaplinul nopţilor Şeherezadei, cu fastul, înţelepciunea şi poveştile lor fără sfârşit se află în opoziţie radicală cu disperarea şi celelalte sindroame de secătuire ale omului contemporan. Acest oximoron tematic dă titlul părţii a doua a trilogiei O mie şi una de nopţi (Arabian Nights / As Mil e Uma Noites), semnată de regizorul şi scenaristul portughez Miguel Gomes. Aceasta, subintitulată Volumul 2 - Disperatul, a reprezentat Portugalia în competiţia Oscarurilor pentru film străin pe 2015, neintrând însă pe lista nominalizărilor. Ceea ce era de aşteptat, filmul lui Gomes fiind mult prea ”european” (în sensul nobil şi vechi al cuvântului, adică îmbibat în memorie culturală) pentru capacitatea de percepţie a selecţionerilor celor mai mediatizate premii cinematografice ale planetei.

Marele merit al trilogiei scrise de Gomes în colaborare cu Mariana Ricardo și Telmo Churro și compuse din cine-volumele The Restless One, The Desolate One, The Enchanted One, este combinarea de spectacular şi livresc, clasic şi contemporan, generalitate filosofică şi detaliu concret, într-un melanj de stiluri pe care regizorul le mânuieşte (cel puţin în Volumul 2 - O Desolado) cu farmec şi dexteritate.

Interesat de puritatea pe cale de dispariţie a omenirii şi de ”puterea terapeutică a imaginaţiei” (cum spunea un comentator al său), Miguel Gomes se numără printre puţinii ”bufoni înţelepţi” ai cinema-ului contemporan. Filantropia sa ludic-sapienţială îşi spune cuvântul în filmele sale anterioare, de la lung-metrajul de debut, Faţa pe care o meriţi (A Cara que Mereces, 2004), o comedie muzicală pe motive din basmul Albă ca zăpada şi cei şapte pitici, până la Tabu (2012), o replică la clasicul documentar etnografic al lui F.W. Murnau, primul film cu structură de trilogie, care l-a consacrat internaţional pe ambiţiosul şi talentatul portughez. 

 

Miguel Gomes îmbină sentimentalismul nostalgic şi umorul tandru-absurd al filmului portughez (note constante ale veteranului Manoel de Oliveira, decedat în 2015, la vârsta de 106 ani, cineast cu care filmul peninsular aproape că se identifică), cu fantasticul suprarealist al unui Aki Kaurismaki. De ambii îl leagă sinceritatea, discreta critică antisistem, dragostea de oameni şi compasiunea, precum şi credinţa în virtuţile vindecătoare ale fantasticului, implicit (pentru Gomes) ale marii culturi. 

 

Tripticul celor O mie şi una de nopţi porneşte de la realităţile crizei economice recente din Portugalia, pe care încearcă să le explice sau să le trateze - excelentă idee pentru potenţialul ei creativ! - cu mecanisme specifice basmului. De aici, pendularea suprarealistă între momente tipice ale crizei globale şi locale a ultimilor ani (politicieni corupţi, sărăcie, disfuncţionalităţi administrative, state falimentate economic, mega-conspiraţii) şi motive ale celebrei colecţii de basme arabe sau ale basmului în genere. Personajul Şeherezadei, prezent (cel puțin în Volumele 1 şi 2) numai prin voce şi evidenţiat prin retorica de rezonanţă renascentist-medievală, ne poartă dintr-o povestire într-alta, potrivit unui traseu sinuos, inspirat (la nivel structural) de cel al poveştilor modelului literar evocat, panoramând aspecte sociale ale Portugaliei şi lumii de azi, pe care le salvează din imanent, spre a le ridica la puterea generativă a basmului. E nevoie de multă inocenţă, curaj şi ingeniozitate pentru a face asta. 

 

Parte a unui triptic, filmul are la rândul lui o structură de triptic, cele trei poveşti care îl compun - intitulate Cronica evadării lui ”Simao-fără-maţe”, Lacrimile judecătoarei şi Stăpânii lui Dixie - fiind structurate (în această ordine), aproape monobloc, stelar, respectiv tot în formă de triptic, structură care în Stăpânii lui Dixie tinde să se repete aproape la infinit, până la momentele elementare ale dramaturgiei (simple scene cotidiene ale vieţii la bloc), care capătă şi ele subtitluri (ca uneori în filmul mut), aşadar dreptul de existenţă narativă cvasi-independentă. 

 

Cronica evadării lui ”Simao-fără-maţe” este povestea unui rebel fără cauză, un rătăcitor cu aer de hippiot îmbătrânit, căutat de poliţie pentru împuşcarea (nu aflăm din ce motive a) soţiei şi a copiilor săi şi a altor câtorva persoane; relaxat și bonom, fără a comite vreun delict pe toată durata poveştii, iubit de țărănci tinere, dar vizitându-şi din sentimentalism soţia îmbătrânită şi copiii abandonaţi (în urma crimei nereuşite, după cum deducem), Simao e protejat tacit de localnici, care îl percep ca pe un erou regional, iar arestarea sa e prezentată ca un triumf al sistemului asupra libertăţii individuale.

Cea de-a doua parte a Nopţilor arabe - 2, Lacrimile judecătoarei descrie un proces juridic fantasmagoric, alcătuit dintr-o suită interminabilă de delicte minore cu consecinţe nefaste neaşteptate, care înlănţuie fatidic viciu, prostie, corupţie mică şi mare, regnuri diferite, diverse geografii, pământul şi cerul. Printre inculpaţi sunt cupluri dizarmonice, mame abuzive, cerşetori, femei surdomute, profesori, vaci, miniştri, funcţionari, un bancher ultrarespectat, hoţi la drumul mare, cele douăsprezece amante ale unui negustor chinez falimentar, chiar şi geniul unei lămpi. Încercarea de a aduce dreptate în acest lanţ al corupţiei, ce tinde să cuprindă tot universul, o duce pe judecătoare la disperare. În ”noaptea cu trei luni pline” animalele vorbesc, spiritele sunt la vedere, iar vinovații (cei mai mulți dintre ei) își recunosc singuri păcatele, inculpându-i însă pentru acestea pe alții. Suntem, parcă, într-un prolog al Judecății de Apoi, dar a unei Judecăți din infern, în care damnații se înlănțuie reciproc în lanțuri ale culpei fără sfârșit, iar demonii sunt cel mai puțin vinovați, recunoscând că au fost puși la rele de voința oamenilor. Funambulescul episod este încadrat de un prolog și un epilog, extrase din viața nupțială a fiicei judecătoarei: proaspăt căsătorită după datinile moralei tradiționale, aceasta îi relatează la telefon mamei sale experiența primei nopți de iubire; fericirea fiicei, care o susține psihologic pe mamă pe parcursul încercărilor procesului, falimentează însă în epilog, care ne arată într-un singur cadru cum și căsnicia ei a fost compromisă. 

A treia parte, Stăpânii lui Dixie este o colecţie de povestiri centrate în jurul unui căţel jucăuş, aducător de bună dispoziţie tuturor stăpânilor la care ajunge: ”o mașină de iubit, dar și o mașină a uitării”. Protagonistă este o femeie cronic depresivă, căreia o vecină îi face cadou un cocker găsit, care seamănă leit cu cel pe care femeia îl avusese odată, în speranța că noul venit o va însenina. Dixie moștenește numele cățelului defunct. Prin intermediul lui Dixie, femeia depresivă și de soțul acesteiase împrietenesc cu un cuplu de tineri șomeri simpatici, tocmai eliberați din lațul narcoticelor; compania lor promite să aducă un strop de lumină în rutina celor doi soți îmbătrâniți înainte de vreme. Ceea ce nu se întâmplă, cei doi punându-și în aplicare planul de dublă sinucidere, stabilit, de pare, de multă vreme. Dixie e preluat de tânărul cuplu, care nu îl poate ține mult timp din motive materiale, după care ajunge la o familie numeroasă și veselă de imigranți africani, unde se adaptează la fel de bine... Într-una din cele mai savuroase secvențe ale episodului, Dixie întâlnește stafia tizului său, cu care începe să se joace... Episodul se rafinează ulterior în episoade tot mai scurte cu momente dulci-amare ale vieții la bloc. ”Mașina de iubit” se dovedește incapabilă de a deturna poveștile oamenilor, care își urmează fiecare cursul lor. Episodul amintește de Domestic-ul lui Adrian Sitaru (unde, însă, animalele schimbă destinele oamenilor, dar atitudinea povestitorului față de eroi și povești este diametral opusă...) 

Câteva ingenioase flash-uri de senzualitate (nedezvoltate în povești de sine stătătoare) aduc un strop de nonșalanță cenușiului cotidian rural și urban, evocând un iz din atmosfera clasicelor O mie și una de nopți. Verbul de bază al filmului rămâne, însă, ”a povesti”: a povesti pentru a supraviețui, individual și colectiv, într-o lume în prag de colaps afectiv; a povesti iubind și încercând cu obstinație a readuce armonia - peste animale domestice, sate izolate sau cartiere cenușii de la bloc, cu oamenii lor care se zbat între pauperitate și avariție, inocență și viciu.