Încă o legendă a Asiei, în cinema: Doctorul fără de arginţi (“Legendele palatului: doctorul Hur Jun”)

Apărut în Ziarul Lumina de marţi 5 octombrie 2010

Când am scris, în această primăvară, despre serialele istorice sud-coreene, crezusem că am epuizat toate tematicile de referinţă ale acestora, dar iată că nu este aşa. Harnicele studiouri MBC se pricep să exploateze cu succes toate miturile istoriei şi civilizaţiei extrem-orientale. Că o fac într-un fantasy MTV-istic sui-generis ce debordează limitele europene ale kitch-ului, ori în cel mai autentic şi respectabil stil realist, este chestiune de gusturi şi bani. Oricum, produsul se vinde şi are succes chiar şi dincolo de graniţele Soarelui-Răsare. Cheia acestei reuşite? Exploatarea miturilor civilizaţiei extrem-orientale, care, surprinzător pentru mulţi, continuă să găsească ecou în inimile publicului asiatic, dar şi în ale celui european.

Pe lângă războinicul devotat şi regele înţelept (din serialele “Secrete la palat”, respectiv “Furtună la palat”; N.B.: filmele sunt mult mai inspirate decât titlurile!), iată că alte prototipuri legendare, aparent necinematografice, fac carieră în industria de film sud-coreeană: doctorul fără de arginţi şi… bucătarul-artist şi filozof. Specii rare, funciarmente sapienţiale, atipice lumii occidentale, ele readuc în actualitate specificul unei civilizaţii contemplative şi livreşti, dar extrem de vii, care continuă să trăiască nu doar în filele dicţionarelor ori a broşurilor de curiozităţi, ci şi conştiinţa contemporanilor.

Serialul “Giuvaierul palatului” (2003), povestea primei femei-medic din istoria Coreei (sec. XVI), recent reluat de TVR, prilejuia o incursiune amănunţită în bucătăriile, farmaciile şi bolniţa regală – departamente de importanţă strategică şi arene de confruntare a politicului cu jocurile de moravuri şi cu înţelepciunea supramundană. Chiar dacă era lipsită de dramatismul, spectaculozitatea şi subtilitatea intrigilor din “Secrete la palat” (serialul dedicat primei suverane-femeie, Seondeok şi generalului Kim Yu Shin), biografia cinematografică a smeritei şi perseverentei Dae Jang-geum deschidea perspective practic necunoscute asupra civilizaţiei medievale extrem-orientale, ale cărei proverbiale rafinament, acrivie şi religiozitate le descoperea în “artele” sau “meşteşugurile” considerate în Vest minore, precum cea culinară şi farmacologică ori în ştiinţa acupuncturii. Iar capacitatea de a crea suspans, conflict dramatic şi atmosferă din asemenea lucruri docte, fără a îngreuna ori falsifica textura filmică, este o calitate a studiourilor de la Seul şi mai ales a actorilor.

“Legendele palatului: doctorul Hur Jun” (2007), serialul difuzat în zilele acestea de TVR1, este biografia unui celebru medic regal din secolul XVI, care şi-a câştigat notorietatea atât datorită calităţilor extraordinare de taumaturg erudit, cât şi devotamentului agapic faţă de bolnavi şi altitudinii morale excepţionale – atribute de “doctor fără de arginţi” în sensul maximal al cuvântului, care l-au şi ridicat din treapta socială minoră şi l-au înscris definitiv în istorie.

Regizorul Lee Byung Hun a semnat şi serialele istorico-biografice “Giuvaerul palatului” şi “Furtună la palat”, plasate toate în Coreea aceluiaşi sfârşit de Ev Mediu. Bun cunoscător al tabloului social şi politic, dar mai ales al mentalităţilor epocii, Lee Byung Hun are priceperea de a reda pe ecran o întreagă frescă a societăţii coreene de acum 500 de ani, baleind cu dezinvoltură şi atenţie la detaliul comportamental cele mai diverse tipologii umane şi grupuri socio-profesionale ale epocii. Maestru al “antieroilor” de tip livresc, aparent anodini, ale căror virtuţi (răbdare, bunătate, smerenie, spirit de sacrificiu…) nu prea produc dramatism şi îndeobşte pierd prin exteriorizare, cineastul sud-coreean ştie să îi angreneze, preţ de câteva zeci de episoade, în destine excepţionale. Ceea ce e specific şi uimitor pentru europeni în aceste cine-biografii extrem-orientale (toate trei urmărind o ascensiune socială şi profesională), este lipsa parvenitismului, a venalităţii şi a altor tare morale – pârghii dramaturgice considerate indispensabile pentru romanul realist european al secolului XIX.

“Cuminţenie” fără didacticism, virtuţi considerate în Europa esenţialmente creştine, contemporaneitate cu arhaicitatea şi prospeţime – iată specificuri extrem-asiatice şi atribute ale sfinţeniei, pe care creştinii ar trebui să fie invidioşi; creştinii, cei bogaţi în “doctorii fără de arginţi” din mineie şi sinaxare, dar care nu-şi pun problema să-i aducă în actualitatea ecranului ori a imaginaţiei creatoare, ci preferând adesea să adâncească vechea şi dureroasa ruptură dintre sacru şi profan.