Paradisul kusturician şi duhul sărbătorii

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 18 decembrie 2010

Există vise care, împlinite sau nu, mor sau expiră, pentru că aparţin unei vârste a ego-ului ce se cere a fi depăşită; şi există vise care, împlinite sau nu, nu mor niciodată, pentru că sunt suprapersonale, aparţin universalităţii. În “Arizona Dream”, arivistul Leo Sweetie, nimfomana Elaine şi actorul ratat Paul Leger rămân agăţaţi de câte un vis personal, egocentric sau pur şi simplu depăşit; de aceea Leo moare subit, iar Elaine şi Paul stagnează în proiect sau îl abandonează. Numai Axel se raportează la marele vis al unui ideal supramundan, întruchipat de peştele-calcan. Pentru că nu şi-a dorit nimic pentru sine, Axel e singurul supravieţuitor moral al poveştii scrise de David Atkins, întrucât a ştiut să asculte vocea celorlalţi, intrând în jocurile lor, fără a rămâne prea multă vreme agăţat în plasa visurilor lor minore.

Pentru că se hrănesc din emoţie, “paradisurile” lui Kusturica sunt mai accesibile, dar şi mai instabile decât cele ale lui Tarkovski. Extrăgându-le din ţesătura scenaristică a unor Abdulah Sidran (“Tata e plecat…”), Gordan Mihić (“Vremea ţiganilor” şi “Pisica albă…”), Dusan Kovacevic (“Underground”) şi susţinându-le cu jocul de o dăruire totală al actorilor, Kusturica făureşte “emoţiile paradisului” prin tehnica montajului în cadru şi prin muzică dar, simţind că pătrunde într-o zonă nebuloasă, la limită să-i scape de sub control, le şi spulberă repede, revenind rapid la prozaicitatea cotidiană.

Concepţia lui Kusturica asupra Paradisului este una intuitivă. El nu este un cineast intelectualist, nici unul preocupat de metafizică şi religie, ci un liric temperamental, un artist care creează emoţional, “din interior”, pornind de la motivaţia lăuntrică a personajelor sale. Inspirându-se din muzica şi din fundalul etnic al lumii în care s-a născut, aflat într-o veşnică mişcare a spiritului (declara într-un interviu că este şi el asemenea ţiganilor, mereu în mişcare), Kusturica îşi deschide sensibilitatea artistică spre tot ce înseamnă joc, spontaneitate, comic şi tragic, puritate şi vis în sufletul omenesc, spre o neînserată sărbătoare.

“Viaţa omului este făcută din extreme, trecem de la râs la plâns în permanenţă, fără să ne putem împotrivi”, declara regizorul în 1993, mărturisindu-şi totodată propria labilitate interioară, inerentă vârstei ludice şi copilăreşti, specifică personajelor sale. Spiritul tragi-comic, acest “râsu-plânsu” mai degrabă balcanic decât carpatin, negustat de anglo-saxoni, este o taină a vieţii şi unul din secretele care dau farmec filmelor sale.

Intuitiv şi, multă vreme, lipsit de o apartenenţă religioasă declarată, dar niciodată ateu în filmele sale, Kusturica redescoperă marile mituri ale umanităţii prin propria experienţă artistică. Paradisurile sale sunt, cel puţin în filmele de până acum, cele ale anticelor misterii păgâne: impregnate de magic, necunoscând dihotomia dintre bine şi rău, precreştine, ele sunt paradisurile primordiale ale copilăriei umanităţii. Eşuat în destin, căzut în păcat din necunoaşterea răului, nematurizat în credinţă, pripit şi naiv, eroul său îşi acceptă suferinţa fără să o critice, fără să se revolte - aici rezidă inocenţa sa -, dar şi fără să-i înţeleagă valoarea expiatorie. În paradisul kusturician se accede nu prin pocăinţă şi ispăşire, nici prin purtarea conştientă a Crucii, ci printr-o zestre de curăţenie sufletească (fie ea şi maculată de furtunile vieţii), prin spontaneitate şi… prin muzică.

Paradisul devine la Kusturica topos “cinematografic” în măsura în care este materializat de duhul sărbătorii. Iar marele har al regizorului sârb este tocmai ştiinţa de a surprinde pe peliculă, ca nimeni altul, convivialitatea simultan arhaică şi modernă a marii sărbători, veşnic renăscute din propria-i cenuşă. Coralitatea, împărtăşirea bucuriei cu celălalt în cadrul marii fieste, întâlnirea empatică dintre persoane de-o-aceeaşi-taină duce la experierea iubirii agapice – mister de mult uitat de umanitate, de care doar pruncii, călugării şi îndrăgostiţii şi-aduc aminte – taină după care gem eroii lui Bergman, Antonioni, Tarkovski… lista de genii artistice ce îngână acest vaiet existenţial este lungă!

[Fragment din volumul “Imaginea Paradisului în filmul est-european”, în curs de apariţie la Editura Arca Învierii]