”Tăietura”: dramă politică sau film despre condiția tatălui?

Apărut în două părți (ușor prescurtat) în numelele Ziarului Lumina de sâmbătă 11 iulie 2015 și de sâmbătă 18 iulie 2015

[I]

Oricine a văzut măcar câteva din filmele lui Fatih Akin cunoaște virulența, sinceritatea și neconvenționalismul cu care regizorul german de origine turcă, impus în 2004 cu Gegen die Wand (Cu capul înainte), își abordează tema sa favorită, sau mai curând obsesivă: situația emigranților turci din Germania. Tema autobiografică, analizată coroziv și patetic (în sensul originar al cuvântului) de bisturiul tânărului furios, se răsfrânge în două subteme cardinale: lupta pentru prezervarea propriei culturi, dusă de emigranții direcți, se izbește de lupta descendenților din a doua generație pentru integrarea în societatea germană, potențând clasicul conflict dintre părinți și copii. În timp ce pentru bătrâni, emigranții direcți, Turcia este ”paradisul pierdut”, pentru copiii născuți în Germania, țara bătrânilor este o utopie, iar ”paradisul” este chiar prezentul libertăților cetățenești, propus de discursul ideologic al societății occidentale. 

Această temă a idealului național, ca icoană lăuntrică a unei comunități emigrante, câștigă treptat greutate și substanță pe măsură maturizării rebelului turc originar din Hamburg. Dacă în Gegen die Wand ”icoana” era terfelită, ca anacronică, în picioarele tinerei generații, iar șansele ei de supraviețuire în mentalul colectiv al emigranților turci era minim, în filmele ulterioare ale cineastului tema capătă declinări diferite, inclusiv comice, ceea ce nu-i diminuează gravitatea, ci, pare-se, dimpotrivă.

Deconcertant pentru spiritul comun, Fatih Akin a avut îndrăzneala să decline aceeași temă a icoanei căminului pierdut și în contextul tragediei armene din 1915, context care îi surprindea pe conaționalii săi într-o postură radical diferită, ingrată și mai mult decât incomodă. 

 

Puține sunt filmele pe tema genocidului armean din 1915-1916, iar recenta coproducție multinațională a lui Fatih Akin, The Cut (Tăietura), selectată în competiția de la Veneția din 2014, va rămâne cu siguranță un reper important. Filmul, de factură odiseică, se apropie ca structură de America, America! al lui Elia Kazan (1963), fiind construit pe același substrat istoric. Ambele se îndepărtează de evenimentul istoric propriu-zis (pe care evită să-l analizeze sau descrie în detaliu, păstrându-l doar ca fundal), ci aleg să urmărească destinul unui singur supraviețuitor, pornit într-un lung și dramatic periplu din pământul conaționalilor uciși spre pământul făgăduinței, America. Pornind de la episoade istorice concrete și de la o amănunțită documentare, inclusiv de la o dureroasă experiență autobiografică (în cazul grecului din Constantinopol stabilit în America, Elia Kazan), ambii regizori-scenariști reușesc să construiască ample peripluri existențiale, tumultuoase Bildungsromane, dintre cele care schimbă oamenii ireversibil, iar spectatorilor le oferă o bogată învățătură de viață. Asta definește, până la urmă, și destinul peliculei în cauză, mai puțin productivă din punct de vedere al palmaresului decât alte filme ale regizorului (festivalurile încurajând experimentul, mai mult decât clasicismul cinematografic), în schimb, aptă de a intra în orice istorie a filmului. 

 

Saga scrisă și pusă în scenă de Fatih Akin are în centru un tânăr fierar pe nume pe Nazaret și familia sa din Mardin, un orășel din sud-estul Imperiului Otoman. Viața tihnită a comunității se risipește odată cu campania de recrutare forțată a tuturor bărbaților creștini, sub pretextul înrolării în armata otomană. Nazaret este unul dintre ei; răpit noaptea de acasă de recrutori, el se trezește alături de alți greci și armeni, într-un lagăr de muncă pentru construcția unei șosele în deșert. Bărbații văd cu îngrozire cum grupuri de femei armene cu copii mici sunt aduse, spre batjocură și exterminare, în aceleași condiții. Sosind vestea că Sultanul a emis un ordin de grațiere a celor care abjură de la creștinism, unii apostaziază. Sunt puțini. Ceilalți deținuți sunt condamnați la moarte, fără nici o judecată, prin înjunghiere. Nazaret este printre ei, dar scapă ca prin minune, datorită loviturii de pumnal aplicate superficial de un soldat turc, care îl ajută să evadeze.

[Partea a II-a]

Un traumatism al coardelor vocale, căpătat de protagonist în urma înjunghierii, îl lasă mut pentru totdeauna - discretă trimitere simbolică la mutismul politic impus timp de un secol asupra Genocidului armean. Nevoit să se ascundă ca dezertor, Nazaret asistă neputincios la suferințele greu de descris a grupuri întregi de femei, bătrâni și copii armeni, lăsați să moară de foame, de sete și de mizerie în deșertul sirian - scenă tulburătoare, zugrăvită în culori expresioniste, consemnată și în Ferma ciocârliilor (2007) al lui Paolo și Vittorio Taviani, film care tratează același subiect. Șocul vederii acestor suferințe și nedreptăți îl face pe Nazaret să-și piardă credința în Dumnezeu, dar nu și încrederea în oameni și speranța de a-și regăsi familia. Este salvat de un negustor arab de săpun, care îl adăpostește în fabrica sa din Alep, alături de alți armeni scăpați de la deportare. Scene febrile de căutare a dispăruților prin schimburi de știri și anunțuri la ziare, în sânul grupului de refugiați adăpostiți în fabrică, recuperează acea coeziune comunitară, pe care doar marile suferințe sau bucurii colective o pot realiza. 

 

Filmul se depărtează treptat de problematica istorico-justițiară, spre a urmări destinul unei familii și comunități, pe care doar curajul, demnitatea și un profund spirit de solidaritate, atipic pentru lumea de azi, au ajutat-o să supraviețuiască dezastrelor. De la un fost ucenic din Mardin, orășelul său de origine, Nazaret află că cele două fete gemene ale sale, adolescente, deportate împreună cu soția sa, alături de întreaga comunitate armeană din localitate, sunt în viață, însă una din fiice a rămas șchioapă în urma unei fracturi suferite în marșurile morții. După terminarea războiului cu înfrângerea Turciei și jubilarea comunității armenești, în 1918, Nazaret este liber să plece în căutarea fiicelor sale, pe care este sfătuit să le caute prin orfelinate. Într-unul din orfelinatele din Liban, care au preluat copiii armeni rămași în urma deportărilor, Nazaret află că fiicele sale, ajunse la vârsta majoratului, au fost duse în Cuba, spre a fi măritate cu bărbați armeni - soluție impusă de conveniențele vremii și de dispariția aproape totală a bărbaților armeni din Asia Mică. Despre soția sa, însă, nu va mai afla niciodată nimic. În pofida mutismului căpătat în urma rănii de la gât și a sărăciei, Nazaret își continuă odiseea, într-un tur de voință aproape supraomenesc, până în Cuba, unde află că fetele sale au plecat în America. În urma refuzului unuia dintre pețitori de a o lua în căsătorie pe fata șchioapă - considerat scandalos -, fata sănătoasă refuză de asemeni să se mărite - reacție de solidaritate greu de imaginat în lumea modernă. Cele două gemene își continuă existența întreținându-se ca muncitoare în fabricile americane. 

 

La fel de puternică și de nezdruncinat este legătura afectivă a tatălui cu fiicele sale - legătură fundamentală, care determină destinul lui Nazaret. Căci, în definitiv, Tăietura este un film ”despre condiția tatălui”, în sensul patriarhal-recuperator al cuvântului (nu întâmplător, titlul de distribuție a filmului în Italia este ”Il padre”, în timp ce cel în țările slave este ”Rana”, ambele fiind mai sugestive decât titlul în traducere românească mot-â-mot). După lungi și periculoase peripluri prin provinciile sudice dominate de Ku Klux Klan, Nazaret se va înființa, finalmente, în fața singurei fiice supraviețuitoare - cea șchioapă, în cea mai dificilă etapă a vieții ei, pentru a-i fi sprijin la scurt timp după pierderea surorii, secerate de o boală incurabilă, pricinuită de mizeria din timpul campaniilor morții. Un tată mut și o fiică șchioapă, îmbătrâniți înainte de vreme și regăsiți după peripluri și suferințe greu imaginabile, recuperează un ciot al familiei odinioară fericite, ancorat, însă, într-un trunchi al credinței în destinul național, cum numai marile popoare ale istoriei îl pot avea. 

 

În mâinile altui regizor, filmul ar fi avut toate șansele să fie de un patetism și convenționalism la limita credibilului, nu însă și în mâinile lui Akin. Rebel considerat incurabil, greu de etichetat în termeni maniheiști (ca tradiționalism și liberalism), zbuciumatul Fatih Akin își investește întregul talent în această impresionantă pledoarie pentru familie și fraternitate comunitară, valori apărate cu prețul vieții, pledoarie greu de conceput în spectrul de valori individualiste ale cinematografului contemporan.