Apărut la Ziarul Lumina din 27 februarie 2016
”Orizont”
este cel de-al treilea lung-metraj al lui Marian Crișan. Unul
din cineaștii promițători ai Noului Val, Marian Crișan deține un
Palme d'Or (2008) pentru
scurt-metrajul ”Megatron”, o
poveste simplă din viața unui copil, și este multilaureat (la
Locarno, Lisabona, Rejkjavik, Salonic...) pentru debutul său în
lungmetraj cu ”Morgen” (2010), o dramă despre un imigrant turc
în drum spre Germania, rătăcit în România.
Personalitate
artistică în formare, Marian Crișan se mișcă dezinvolt printre
pilonii ideologici ai Noului Val, de la care preia doar ce simte că
are nevoie (minimalismul poveștii și uneori al imaginii, dar nu și
flegmatismul condescendent, nu și monotonia tematică), căutând
direcții și subiecte care să îl mulțumească și să îl
reprezinte. Atu-ul său în fața colegilor de generație este
prospețimea ochiului interior și o discretă (și poate insuficient
conștientizată) filantropie (a se citi - ce termen
necinematografic! - omenie), de sorgintea celei cultivate de
cinematograful poetic francez, cu care stilistic (la fel ca și
congererii săi), nu pare a avea nimic în comun.
S-a
aventurat cu destulă empatie și o bună cunoaștere a mediului în
lumea rockerilor români, nu atât din considerente nostalgice, cât
pentru a urmări problematica looser-ului, ambientul său și
frumoasa solidaritate a unui subgrup cultural: și iată că se
conturează un evantai de interese într-o filmografie de autor ale
cărei tematici, foarte specifice, pot astăzi surprinde.
După
două drame de actualitate, recursul, cu atât mai mult respectuos,
la literatura clasică, atipic pentru tinerii noștri cineaști, care
nu prea par atrași de bibliotecă, surprinde din nou. Este acesta
semnul scăderii unei vitalități creative? În nici un caz.
Dimpotrivă, este, cred, curajul asumării unei maturizări.
În
recent lansatul său film ”Orizont”, o adaptare adusă în
contemporaneitate după nuvela lui Ioan Slavici ”Moara cu noroc”,
Marian Crișan dialoghează cu textul clasicului ardelean (față de
care operează câteva simplificări narative, care nu trădează
vectorii principali ai textului); dar dialogul substanțial este cel
cu referențiala ecranizare a lui Victor Iliu din 1955 (menționată
în genericul filmului), pe care și-a luat-o ca model declarat și
de unde a preluat, în mare parte, și decupajul regizoral. Evident,
o abordare, mai ales din perspectivă contemporană, a unui text
vechi de un secol și jumătate necesită actualizări, ajustări,
comentarii... Și astfel intrăm în focarul de interes al acestui
film, în care nu este important atât ce se întâmplă (acțiunea
thrillerului este simplă și relativ limpede), cât mai ales de ce.
O
mai mare atenție acordată peisajului, cu splendorile munților
Apuseni, contemplației unor chipuri (profilurile și surprinderile
din spate ale eroinei principale) și a momentelor tensionate de dans
oșenesc, în detrimentul studiului psihologist, accentuat la Victor
Iliu, aici, masiv eludat, apropie filmul de estetica zilei de azi.
Mai multă atmosferă ”ardelenească” (vădită inclusiv de
detalii culinare, dar mai ales de episoadele autentice ale
petrecerilor de la cabană), dar mai puțină investigație
psihologică, ceea ce, pe fundalul unei intrigi complicate, ca cea a
lui Slavici, duce (cel puțin în ochii necunoscătorului textului
clasic) - la o anumită confuzie în înțelegerea gesturilor extreme
ale personajelor.
Tensiunea
fatidică dintre hangiu/cabanier (Ghiță în textul clasic, Lucian
în ”Orizont”) și dealerul interlop (porcarul Lică Sămădăul,
respectiv traficantul de lemn forestier Zoltan), dezvoltată pe
fundalul patimii de înavuțire și luptei pentru dominație, nu mai
duce la moartea tuturor personajelor principale (ca la Slavici), ci a
unuia singur (Zoltan, asasinat de Lucian). Tonul tragic se păstrează,
dar evitarea explicațiilor psihologice lasă confuze gesturi
fundamentale, precum ajungerea soției cabanierului, Andra (Ana în
textul clasic), cu acordul tacit al acestuia, în brațele lui
Zoltan, fără ca între cei doi amanți să se fi dezvoltat o
oarecare pasiune reciprocă (un schimb de priviri persistente în
timpul dansului, fie și într-un mediu rural izolat, în secolul
XXI, nu este deloc suficient ca între cei doi să se înfiripe
”ceva”: codurile Ardealului secolului XIX nu sunt aceleași cu
cele din secolul XXI. Mai mult, magnetismul malefic al lui Lică
(esențial pentru funcționarea textului lui Slavici și eficient pus
în scenă de Geo Barton, care îi dă viață în filmul lui Iliu)
este mult diluat de interpretarea dulceagă a lui Zsolt Bogdán din
”Orizont”, ceea ce duce la multe confuzii în privința
motivației faptelor sale. Un decupaj narativ mult mai sintetic, mai
”postmodern”, implică o concentrare mai mare a densității
psihologice a fiecărui cadru (căci psihologicul, că le place sau
nu tinerilor cineaști, este cel ce dictează desfășurarea marilor
drame, ca cea a lui Slavici), dar Marian Crișan ignoră această
legitate și nici nu înlocuiește psihologicul cu altceva (cu
metafizicul sau realismul fatic).
Reușita
majoră a filmului și aportul său creativ la dialogul cu textul și
pelicula clasică
rezultă din accentul pus pe personajul principal, cu concursul
convingător prin tăceri încărcate al lui András Hatházi, și
din tensiunea acumulată în jurul acestuia, precum și din
plasticitatea imaginii (Oleg Mutu). În schimb, celelalte personaje
(Zoltan; soția cabanierului - Rodica Lazăr în film - , interesantă
în rolul de femeie aseptică, în contrapunct cu tipajele lui
Slavici și Iliu, dar insuficient conturată în rol; dar mai ales
bătrâna mamă, o prezență regală la Iliu, redusă la o babă
senilă prematur la Crișan, care nu înțelegi de unde scoate
vorbele de duh din textul lui Slavici), toate acestea suferă la
capitolul autenticitate, nu formează echipă, și astfel nu susțin
crescendo-ul tensional, pe care Hatházi
e nevoit să-l parcurgă nefiresc, de unul singur, într-un film (fie
el thriller, iar nu psihologic), care ar fi trebuit să-și dezvolte
simfonic tensiunea dramatică.
O
adaptare e un examen interesant și necesar, dar presupune pregătiri
la mult mai multe capitole.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu