SUB ARIPA LUI BIRDMAN

Publicat joi, 11 iunie pe orthonews.ro.

Birdman / Omul Pasăre este prima comedie semnată de Alejandro González Iñárritu. Primele sale patru filme (Amores perros, 21 de grame, Babel, Biutiful) erau meditații profunde despre condiția umană, drame original structurate scenaristic și vizual, ceea ce i-a adus cele mai importante premii și o recunoaștere internațională rapidă și binemeritată.

Practic unanim aclamată de critică și de public, câștigătoare a celor mai importante Oscar-uri din 2015 (cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu, cel mai bun film, pentru imagine),

Cu prima sa comedie (mai precis, o comedie dramatică), regizorul și scenaristul mexican aclimatizat la Hollywood pare să intre într-o nouă etapă a creației sale, mai relaxată. Mai ușoară ca miză și mai puțin implicată în planul etic, comedia nu îl duce, însă, și la rabaturi de calitate. Foarte dinamică și ritmată, densă în acțiune, Birdman (având titlul secundar Virtutea nesperată a ignoranţei) pare un film în care s-au investit tot atâta pasiune, talent și energie, ca și în cele precedente. Numai că, dacă în primele patru filme regizorul vorbea, direct sau indirect, despre marile probleme ale lumii, cu care intra în intimă empatie, Birdman este, să zic așa, centripet sau autoreflexiv și autoironic. 

 

Filmul comentează în cheie psihologist-ironică problematica artistului, actorului, cineastului, a omului de pe platou, din fața și din spatele camerei, a cărui existență, fie ea glorioasă sau ratată profesional, este absorbită integral de carieră, moare și renaște odată cu aceasta... Astfel că orice capitol biografic care nu intră integral sub cupola profesiei - capitol care poate să se numească soție, copil, univers interior, sănătate mentală - ajunge automat rebutat... Filmul are meritul că nu melodramatizează această paradigmă destul de uzată a omului de creație, ci știe să dialogheze cu ea și cu spectrul de iluzii ce o compune, exploatându-i limitele și resursele comice și conflictuale. 

Această autoreflexivitate, în care simțim nu doar accente personale, ci reflexele metabolice ale întregii bresle, dă șarmul filmului și este, cu siguranță, cea care a deschis inimile și flatat orgoliile miilor de votanți ai Academiei Americane de Film, cu toții aparținând breslei cinema-ului. 

Filmul urmărește viața unui actor hollywoodian odinioară faimos, Riggan Thomson (alias Michael Keaton), care trece printr-o perioadă de criză. Datorându-și celebritatea personajului Birdman, un superman zburător dintr-o serie de block-bustere pentru preadolescenți, Riggan se află de multă vreme pe tușă. Nici familia nu e punctul său forte: fiica se luptă cu dependența de droguri, de iubită e despărțit. Ajuns să se confunde cu personajul său, care îl domină mental și îi invadează fantasmele cu stări halucinatorii, Riggan se simte în același timp pustiit odată cu ieșirea lui Birdman din viața sa. Fără Birdman (care arată ca un fel de Batman cu aripi de pasăre), Riggan se simte un nimeni. Ca să iasă din starea aceasta, Riggan se hotărăște să revină la actoria ”de substanță”: la teatru. La teatrul clasic, cel pe care fanii lui Birdman nu dau doi bani. Împreună cu un prieten, care este producătorul spectacolului, Riggan se hotărăște să pună în scenă pe Broadway o piesă după un scriitor american, în care să și interpreteze unul din rolurile principale. Dar pentru ca piesa să aibă succes, este nevoie de un cap de afiș, și astfel este angajat Mike (alias Edward Norton), un actor foarte versatil, considerat genial, dar excentric și imprevizibil. Obsedat până la manie de realismul jocului său, acesta va stârni un vârtej spectaculos de conflicte în jur, în care îl va implica și pe partenerul său, Riggan, și pe fiica acestuia, și întreaga echipă actoricească. Dar toți aceștia vor primi de la Mike și o doză bună de energie, de inspirație și de viață. Poate prea multă, cel puțin pentru fiica debusolată a lui Riggan, care e cât pe ci să facă o tumbă în aer din vârful unui zgârie-nori, cu toate că nu are aripi (urmăriți partitura copleștitoare prin sinceritate a Emmei Stone), prea multă și pentru puterea de asimilare a lui Riggan care, tocmai când lucrurile se pregăteau de happy-end, dă totul peste cap, pentru a se reîntoarce la Birdman... 

Pigmentat cu câteva momente de realism magic, ce salvează sincopele emoționale ale personajelor, și cu multă dinamică scenică, animat de personaje vii, bine conturate și jucate cu o rară pasiune, filmul este savuros, stenic și inteligent, cu toate că nu se ridică la cotele filmelor precedente ale lui Iñárritu.