Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 27 iunie 2015

Un Don Quijote scandinav și al său ”Om fără trecut”

Apărut sâmbătă 27 iunie 2015 pe orthonews.ro.

Mi-e dor de filmele ciudatului finlandez Aki Kaurismäki, care apar tot mai rar. Fost poștaș și muncitor pe șantiere, acest postmodern Cavaler al tristei figuri este un favorit al festivalurilor, în special a celui de la Cannes, unde mai multe filme ale sale au obținut premii și nominalizări. Self-made-man neînregimentat, care își scrie și produce singur filmele, el este un independent înveterat, a cărui perspectivă asupra vieții - aflăm din rarele interviuri acordate presei - seamănă ca două picături de apă cu cea a personajelor sale. 
 
Acestea, solitare, inadaptate și ingenue, interpretate de o echipă de prieteni fideli, creionează tipologii circulante (împreună cu interpreții) dintr-un film într-altul, descriind în termenii umorului absurd platitudinea mediului proletar finlandez (ca în Fata de la fabrica de chibrituri), ori transpunând aceeași tușă absurd-minimalistă asupra unor pagini-cult din marea literatură (ca filmul de debut, Crimă și pedeapsă, sau Hamlet intră în afaceri) și din cultura contemporană de masă (ca strălucitoarea parodie Leningrad Cowboys Go America, ori comedia-policier Am angajat un ucigaș plătit). 
 
Apolitic și antiglobalist, dar implicat în ceea ce se întâmplă în jur, cineastul a refuzat în mod repetat să participe la ceremoniile de decernare a Oscarurilor, la care au fost nominalizate două din filmele sale (The Man Without a Past și Lights in the Dusk), ca protest împotriva politicii externe americane. În 2002, în semn de solidaritate față de Abbas Kiarostami, căruia, ca cetățean iranian, i se respinsese viza pentru Festivalul de Film de la New York, Kaurismäki refuză invitația de a participa la festival, acuzând Statele Unite că violează Convenția de la Geneva și, cu umoru-i caracteristic, invitându-l pe Secretarul pentru Apărare al S.U.A. în Findanda, la o partidă de cules ciuperci (asemeni celei din filmul pentru care tocmai fusese premiat)1
 
Omul fără trecut (titlu originar: Mies vailla menneisyyttä, 2002), cu o carieră festivalieră și un palmares impresionant, în frunte cu Marele premiu și Premiul juriului ecumenic la Cannes, este considerat cel de-al doilea din ”trilogia finlandeză” a regizorului (alături de Drifting Clouds și Lights in the Dusk). Titlul te poate duce cu gândul la Omul fără însușiri al lui Musil, dar filmul este mult mai terestru și mai implicat în problematica economico-socială a începutului mileniului III. În cheia sa specifică bizar-minimalist-burlescă, cineastul dezbate o chestiune cât se poate de serioasă și alarmantă, aceea a omului cu personalitate eviscerată și identitate electronică, controlat de sistemul cibernetic al băncilor. Sistemul bancar poate fi considerat chiar ”personajul din umbră” al filmului, inamicul public anonim, care depersonalizează individul, transformându-l într-un număr de cont (“trebuie să trăiască şi băncile din ceva!”, se spune în film), sistem pe care regizorul își propune cu curaj, ironie și umor, să îl demaște. 
 
Pelicula urmărește povestea unui sudor șomer din provincie, cvasianonim, M. (alias Markku Peltola, membru fidel al echipei actoricești a regizorului), care ajunge la Helsinki în căutarea unui loc de muncă. În gară este atacat, jefuit şi bătut crunt de un grup de skin-heads. O lovitură puternică în cap îl face să-și piardă memoria. Ajuns la spital, fără nume, acte, adresă și cont bancar (indispensabile oricărei angajări, dar şi unei arestări “legale”, se spune ironic în film), M. intră într-o lungă aventură de regăsire a sinelui, dar și de supravieţuire şi reintegrare. Trăiește pe stradă, unde e nevoit să lupte cu mafia cerșetorilor pentru dreptul de dormi într-un container, se împrietenește cu oamenii străzii, a căror viață ne-o amintește, prin tandrețea evocării, pe cea din filmele lui Charlie Chaplin. La o cină publică oferită de Armata Salvării, M. se îndrăgostește de fragila Irma (Kati Outinen, actrița-fetiș a regizorului), o voluntară a organizaţiei umanitar-creştine, cu ajutorul căreia reușește să își găsească un loc de muncă și începe să își revină în fire. Relația celor doi amintește, prin castitate, delicatețe și maniera de joc, de idilele din melodramele aceluiași Charlot - reper cinematografic și moral al regizorului finlandez. Secvenţe de un patetism nedisimulat, ca împărţirea a cinci cartofi (“cam micuţi, dar merg pentru o supă!”), astfel încât să ajungă şi pentru prânzul cu iubita, şi pentru “provizii de iarnă”, amintesc celebrul moment al luptei pentru boaba de fasole din Goana după aur.

Chiar dacă regizorul se declară apolitic, filonul contestatar este prezent, actual și, din fericire, lipsit de tezism. Definitoriu în acest sens este momentul jefuirii unei mici bănci de către un presupus terorist, de fapt, patronul respectabil al unei fabrici, căreia banca girantă îi îngheţase contul spre a o falimenta, pentru a fi cumpărată de un concern concurent. Cu banii de la banca jefuită, care este, la rândul ei, falimentară şi în curs de a fi cumpărată de un trust coreean, patronul îşi plăteşte datoriile și salariile angajaţilor, după care se sinucide... 
 
Implicat fără voia sa în acest jaf, M. se trezește la închisoare, de unde este eliberat de avocatul Armatei Salvării, dar fotografia sa ajunge în ziare și astfel este recunoscut de soția sa; dar, pentru că regizorul vrea să ne dăruiască un happy-end, iar eroul său o merită din plin, aflăm că soția este de fapt fosta soție... și astfel filmul se termină, inclusiv amoros, în culori fericite.
 Chiar dacă titlul filmului și numele, redus la o inițială, al personajului principal anunțau o dramă sumbră, de factură kafkiană, Kaurismäki adaugă acestui background întunecat, de filiație scandinav-expresionistă, umor și un filon de speranță, inocență și bunătate, atașante și stenice, conturând acel ”patos arctic” (sau ”patos de Cerc Polar”), specific tușeului său, așa cum îl caracteriza o jurnalistă de la Chicago Reader2.
_______________________________
1 www.rediff.com/movies/2002/oct/01nyff.htm
2 Barbara Scharres, www.chicagoreader.com/chicago/the-man-without-a-past/Film?oid=1047973.

Niciun comentariu: