Unul
din filmele cele mai reprezentative, răsunătoare și în același
timp agreabile ale lui Pedro Almodovar este Volver
/ Întoarcerea (2006).
A fost laureat cu două premii la Cannes - pentru cel mai bun
scenariu (semnat de Almodovar) și pentru cea mai bună actriță în
rol principal (Penélope Cruz), șase premii ale Filmului European,
două premii BAFTA, un César, paisprezece premii Goya, alte
distincții și nominalizări, intrând în multe topuri ale celor
mai bune filme din 2006.
Filmul
reia
temele obsesive ale regizorului: universul misterios al mamei și al
feminității ultragiate de bărbați, adulterul și incestul, crima
pasională, ca răspuns la aceste ultragieri, farsa enormă, dovedită
a fi realitate, solidaritatea feminină versus
singurătatea bărbaților. Și structura dramatică și stilistică
a peliculei urmează modelul preferat al regizorului. Nucleul de
roman popular de mare tiraj, bazat pe crima pasională și răzbunare,
este dezvoltat într-o țesătură narativă alambicată, cu relații
complicate între personaje și etajată pe trei generații,
pigmentată cu multe răsturnări de situații și momente puternic
emoționale. Această poveste patetică și populistă, extrem de
comercială, comentată dulce-ironic chiar de regizor, este învelită
într-un ambalaj estetic de mare rafinament (inserturi muzicale, de
film sau de dans), care comentează în termenii gravi ai artei
clasice pătimirile de adâncime ale personajelor, prea intime pentru
ca ele sau regizorul să le mărturisească direct. Rezultă un
seducător melanj postmodern, o tragicomedie inteligentă și caldă
sau o dramă cu accente comice, foarte bine primite atât de publicul
larg, cât și de critica cea mai pretențioasă. Trama, petrecută
adesea în medii marginale și excentrice (drogați, transsexuați,
personaje cu viață dublă, debusolați, în căutarea identității)
aduce un surplus de piper unor povești pline de sentimentalism și
surprinze, pulsând de o solidaritate, dragoste de oameni și putere
de a ierta autentice, cu atât mai prețioase cu cât sunt mai greu
de găsit la omul și în cinema-ul ”recent”.
În
Volver,
această rețetă funcționează în felul următor. Povestea, având
în centru două surori, Raimunda (Penelope Cruz) și Soledad (Lola
Dueñas), familia primeia (concubinul Paco, șomer și fiica din
flori a Raimundei, adolescentă) și rubedeniile lor, gravitează în
jurul unui eveniment din trecut: un incendiu care i-a mistuit pe
părinții celor două surori, cu tot cu casa acestora din La Mancha,
al cărui mister va fi elucidat treptat și ale cărui consecințe
marchează axial destinul personajelor filmului. În închipuirea
celor două surori, incendiul ar fi consacrat cumva iubirea
părinților lor, care ar fi murit împreună ca doi îndrăgostiți.
Mitul fericirii părinților le compensează absența fericirii
conjugale din propriile vieți. Însă desfășurarea evenimentelor
le va dovedi cât de mult s-au înșelat, în locul iubirii
idealizate aflându-se o dureroasă trădare, iar Raimunda va
constata cum este împinsă de destin să calce pe urmele nefaste ale
trecutului. Lupta de a depăși acest fatum prin iubire, generozitate
și iertare, susținută cu umor de artificiile scenaristice ale
regizorului, constituie partea cea mai luminoasă a filmului.
Plecată
la rubedeniile din La Mancha la înmormântarea unei mătuși,
Soledad află de zvonurile cum că stafia mamei ei ar bântui
locurile natale, stând de vorbă cu rudele și chiar ajutându-le la
treburile gospodărești. Înclinația spre superstiții a
localnicilor (trimiterea la locul de obârșie al lui Don Quijote nu
este întâmplătoare) face această credință posibilă și practic
indiscutabilă. Mai mult, Soledad o întâlnește ea însăși pe
”stafia” mamei sale, care i se strecoară pe ascuns în
portbagajul mașinii, ajungând astfel la Madrid, unde se hotărăște
să locuiască cu fiica ei pentru o vreme, ajutând-o în munca ei de
coafeză la domiciliu. Inevitabil, ”stafia-bunică” este
descoperită de nepoata sa, cu care se împrietenește și care îi
transmite vestea mamei sale, însă Raimunda nu pare încântată de
această apariție și evită întâlnirea cu ”stafia” mamei
sale. Toate personajele, tributare unei culturi patriahale pline de
credințe naive și obiceiuri primitive, iau de bună ”revenirea
din morți”, până când așa-zisa stafie se dezvăluie și își
spune povestea. O poveste răvășitoare, care aduce multă durere,
dar și multă consolare în același timp, ajutându-le pe eroinele
principale să își înțeleagă trecutul și să își depășească
blocajele, dar mai ales să descopere frumusețea solidarității de
gintă.
Dar
acesta nu este decât unul din firele narative ale filmului... Căci
povestea răvășitoare de iubire, violență, trădare și răzbunare
a bunicii este reiterată în destinul Raimundei și al fiicei
acesteia. Doar umorul, fantezia și pragmatismul regizorului fac ca
toate aceastea să nu răsune în cheie fatalistă sau tragică, ci
stenic și optimist, revărsând o dragoste de viață caldă, simplă
și irațională, cum numai ibericii știu să o trăiască.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu