Dintre
cinematografiile Orientului Mijlociu panoramate de Festivalul
Internațional ”Golden Apricot” de la Erevan nu putea lipsi cea
israeliană. Și dacă anul trecut Israelul a fost reprezentat de un
regizor ”de calibru greu”, Amos Gitai, anul acesta a fost adus în
prim-plan de o tânără regizoare și scenaristă debutantă,
aproape la fel de revoltată social ca și controversatul maestru și,
regizoral, promițătoare.
Este
vorba de Efrat Corem, director
artistic al Festivalului Cinema South
din mica localitate israeliană Sderot, de lângă Fâșia Gaza.
Drama de familie Ben Zaken,
prezentată de aceasta la Erevan, este primul ei lung-metraj de
ficțiune. Deși este o peliculă sumbră și pesimistă, lipsită de
orice sentiment pozitiv, filmul a primit două nominalizări, la
Festivalul de Cinema Independent de la Buenos Aires și la Festivalul
de la Ierusalim, dar nici pe spectatorii și criticii de la Erevan nu
i-a lăsat indiferenți.
Filmul
prezintă o pagină de actualitate domestică israeliană, sordidă
nu prin realitatea de zi cu zi a războiului (ca multe alte filme),
ci prin precaritatea vieții de zi cu zi - nu atât precaritatea
materială, cât cea nervoasă, manifestată în iritarea și
nemulțumirea generală, manifestate atât între oameni de aceeași
vârstă, cât și în relațiile dintre generații. În orășelul
Ashkelon,
locul de desfășurare a acțiunii (care este și orașul de naștere
al autoarei, situat tot în apropiere de Fâșia Gaza), parcă e un
făcut să nu se înțeleagă om cu om. Se pare că un focar al
conflictelor de orice fel plutește aici în aer... regizoarea nu își
propune să îl detecteze sau să îl diagnosticheze, dar îi
sesizează foarte bine efectele, și în orchestrarea acestor
fenomene polifonice de frustare stă măiestria regizorală a
filmului. Această obsesie a discordiei generale, trăită aproape ca
un blestem al condamnării la neînțelegere, o apropie subiectiv pe
autoare de poetica aceluiași Amos Gitai. Doar că la Gitai lucrurile
sunt mult mai complexe.
Ben
Zaken este în același timp o
dramă a maturizării. Acțiunea se desfășoară în jurul unei
fetițe de 11 ani, Ruhi și a familiei sale, compuse din trei
generații, în care trăiește aceasta. Orfană de mamă, crescută
doar de tatăl său, un muncitor constructor care abia își câștigă
existența, îngrijită de o bunică atentă și încă în putere,
dar cu sensibilitatea uzată de brutalitățile vieții, Ruhi este
ceea ce se cheamă un copil-problemă. La școală este bătută de
colegi ”pentru că are limba ascuțită”. Nu are prieteni.
Singura persoană de care se simte mai apropiată este tatăl său,
Schlomi,
dar acesta este atât
de copleșit de propria inadaptare la viață, încât nu reușește
să-i ofere spirijinul moral de care are nevoie și nici pe cel
fizic. Când află că fetița este hărțuită sexual de un vecin
obsedat cu alură de culturist, tatăl nu are curajul să îi ia
apărarea și așteaptă susținerea fratelui său mai energic, Leon,
care este pilonul de bază al întregii familii. Schlomi este laș și
mărturirește că frica l-a chinuit toată viața, iar acum acesta
nu face decât să accentueze depresia cauzată de pierderea soției.
Leon, fratele mai mare, este un evreu tradiționalist, merge regulat
la sinagogă și are o firmă de construcții, la care lucrează și
Schlomi (care nu merge la sinagogă). Ambii tineri bărbați sunt
necăsătoriți; Leon o respinge brutal pe o vecină tânără
îndrăgostită de el, care, pentru a-i face curte, încearcă să se
împrietenească cu Ruhi. Cei doi frați sunt îngrijiți de mama
lor, cel mai lucid membru al familiei; dar și ea este depășită
nervos de ceea ce se întâmplă în jurul ei.
Acceptându-și
înfrângerea ca părinte, Schlomi se gândește să o dea pe Ruhi la
un orfelinat, mediu în care a crescut și el și din care are câteva
amintiri frumoase, ca exercițiile de călărie... discuția pe
această temă dintre cei doi, susținută în aceeași cheie de
maximă sobrietate, este unul din cele mai tandre și triste totodată
momente ale filmului.
De
fapt, toate personajele sunt depășite nervos de situația din jur,
sunt dominate de frustări și nu au răbdarea să-și asculte
aproapele. Chiar dacă filmul nu dezvoltă acest subiect, putem
observa că fiecărui personaj îi lipsește, de fapt, un membru
apropiat al familiei (inclusiv tinerei care îi face curte lui Leon),
de ca și cum fiecare suferă inconștient de amputarea unui membru
vital. Iar această suferință, care durează de generații,
datorată, în principal, stării permanente de vendetism și război,
pare cauza principală a nevrozelor nevindecate, chiar dacă filmul
nu vorbește despre aceasta. Dacă acceptăm că și nevrozele își
au ciclurile și muzicalitatea lor, putem vedea cum filmul surprinde
simfonicitatea tristă a acestora.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu