La punctul de răscruce al toamnei: "Crucile de piatră" de la Muzeul Ţăranului Român

Apărut în Ziarul Lumina de marţi 26 octombrie 2010

Niciodată toamna nu e mai frumoasă, la Bucureşti, cel puţin, ca de marile sărbători ale sfinţilor Dumitru. Prelungind, parcă, ecoul de slavă şi sfântă bucurie al Ieşilor Cuvioasei Paraschiva, marea sărbătoare populară se mută la Bucureşti, răsunând în dublul ecou al Mucenicului Izvorâtor de Mir şi al Cuviosului cioban isihast, pentru a îmbrăţişa, prin nesfârşitele convoaie de pelerini, întreaga ţară.

Foto: Elena Dulgheru

Nici un alt aşezământ mirenesc nu dezvoltă mai bine în spaţiul culturii contemporane această glorioasă nuntire a sacrului cu spiritul popular, ca Muzeul Ţăranului Român din capitală. Pe lângă tradiţionalul Târg de bucate şi produse meşteşugăreşti, “academia ţărănească” înfiinţată de Horia Bernea s-a obişnuit să însemneze punctul de răscruce al toamnei, cel marcat în calendar de dubla sărbătoare a Sfinţilor Dumitru, şi cu o expoziţie a Crucii, intrată şi ea, de ani buni, în tradiţie.

“Cruci de piatră”, aşa se numeşte expoziţia de anul acesta, curatoriată de Cosmin Manolache. Concepută parţial ca o mini-expunere ştiinţifică în imagini, obiecte etnografice, obiecte contextuale şi text, dar mai ales ca eveniment artistic prietenos, rafinat şi totodată accesibil, expoziţia aşează pe simeză duhul sărbătorii creştineşti populare, în continuitatea conceptului horia-bernian al întregului Muzeu.

Prelungind în fapt cultural imediat mult-discutata Sală a Crucii, inima muzeului bernian, expoziţia se focalizează pe punţile de legătură dintre trecutul şi prezentul cioplirii pietrelor tombale creştin-răsăritene, pentru a pune în lumină perenitatea străvechiului meşteşug care, îi pofida tuturor globalizărilor, continuă să trăiască. Cel puţin, prin măgurile Buzăului, locul de descindere al mini-echipei de cercetători, formate din muzeograful Cosmin Manolache şi fotograful Marius Caraman.

Cruci albe de cimitir de o vechime greu de precizat, cu înscrisurile şterse de ploaie şi vânt şi, parcă, intrate la apă, fotografia unei cruci monumentale, a Manafului, ce străjuieşte o vie de pe soşeaua Ploieşti-Buzău şi căreia muzeografii, cu ajutorul localnicilor, încearcă să-i desluşească obârşia, cruci de piatră desenate naiv şi pictate în culori vii, una, datată 1993, evocând duhul nestins şi omniprezent al Săpânţei. Partea ludică şi piperul succesului expoziţiei sunt fotografiile sculpturilor unui pietrar buzoian, închinate lui Ştefan cel Mare, Ceauşescu ori, probabil, fraţilor Romus şi Remulus (incluşi de autor în aceeaşi galerie glorioasă a eroilor neamului), a căror candoare evanescentă le apropie de un Vasile Gorduz, de care autorul Gogu Moacă mai sigur că n-a auzit.

Unelte de tâmplărie şi grădinărit, umile obiecte domestice, artefacte de piatră neterminate completează atmosfera unui habitat de atelier rural actual şi atemporal, străjuit de o impozantă strană bisericescă descoperită târziu de privitor, care conferă dintr-o dată luminosului atelier improvizat un aer sacerdotal şi aulic.

În bunul duh al tuturor expoziţiilor M.Ţ.R., obiectele etnografice autentice se îmbină cu elemente auxiliare de recuzită “scenografică” şi cu textele pline de miez ale muzeografilor, pentru a crea mizanscene sau instalaţii vizuale de o mare prospeţime, discreţie şi adâncime de vibraţie sacră, marca inconfundabilă a postmodernismului creştin iniţiat de Horia Bernea şi colaboratorii săi.

Cele două registre, al obiectelor propriu-zise şi al fotografiilor de obiecte şi ambienturi geografice, relaţia vibratorie dintre piatră şi lemn (exponat şi suport), ca şi aceea ludică dintre exponatul autentic şi artefactul recuzitoriu, ori cea dintre cvasi-instalaţia vizuală şi comentariul acesteia (la fel de artistic realizat, şi el) creează o multitudine de planuri perceptive şi de semnificaţie, convergente într-un mesaj de mare nobleţe şi universalitate, profund ortodox şi mereu actual, cu care M.Ţ.R. ne-a obişnuit de la începuturile sale.

Duminică 24 octombrie, expoziţia “Cruci de piatră” s-a încheiat, pentru a fi continuată, cu siguranţă, la anul, în ajunul unui nou Sânt’ Dimitrie, în acelaşi spirit omniprezent al Săpânţei, ridicat la puterea arghezianului vers al dezlumirii:
“Niciodată toamna nu fu mai frumoasă / Sufletului nostru bucuros de moarte / Palid aşternut e şesul cu mătasă. / Norilor copacii le urzesc brocarte…”