Un film din care Crăciunul lipseşte: “Marţi, după Crăciun”

Apărut (în formă uşor prescurtată) în Ziarul Lumina de marţi 19 octombrie 2010

Cea mai recentă producţie a lui Radu Muntean, nume-reper ale Noului Val românesc, este un film din care Crăciunul lipseşte, ori e prezent prin absenţă. Drama psihologică a regizorului-scenarist impus în 2002 cu “Furia” şi, ulterior, cu “Hîrtia va fi albastră” (2006) continuă seria intimistă a dramelor de familie, iniţiată în 2008 cu filmul “Boogie” – toate peliculele fiind deopotrivă apreciate de public şi de critică.

Ca şi “Boogie”, “Marţi, după Crăciun” abordează un cuplu în criză. Ca şi în “Boogie”, motivaţia unică a crizei este monotonia vieţii, pierderea interesului pentru celălalt partener; ca şi în “Boogie”, cel care cedează este bărbatul. “Marţi, după Crăciun” nu face decât să dezvolte, potrivit declaraţiilor regizorului-scenarist, premisele de adulter din filmul premiat pentru regie la “Anonimul” în 2008, pentru a le pune în fapt şi a le urmări în toate consecinţele lor dureroase. Aşadar, Kammerspiel, film psihologic.

Şi astfel intrăm în etapa de mult profeţită şi îndelung aşteptată a Noului Val românesc, şi anume departajarea pe genuri şi pe opţiuni auctoriale bine definite a grupului de cineaşti debutaţi în forţă pe la mijlocul anilor ‘90. Întru cât, chiar dacă Radu Muntean excelează deopotrivă în drama socială şi în cea intimistă, film psihologic, ca atare, nu prea s-a făcut în cadrul a ceea ce numim “Noul Val”. Din motive, cred eu, “doctrinare”, aspiraţi de filigranurile “cinemaului concret” şi repulsivi fără menajamente faţă orice iz de metafizică, tinerii cineaşti s-au ferit ca de foc de adâncirea în problemele eu-lui. Până când unii dintre ei ajung la concluzia că orice tur în plus de manivelă şi orice draft suplimentar de scenariu tot într-acolo îi aduce…

Aşadar, Kammerspiel, grefat pe structura poetică a “cinema-ului concret”. Poveste liniară, urbană, apăsat realistă, pe fundal de extremă actualitate, economie de mijloace actoriceşti şi audiovizuale, dialog din frânturi de fraze insignifiante – până aici, recunoaştem întreg apanajul “noului val”, prin care filmele şi autorii mai mult se aseamănă până la confuzie, decât îşi definesc identitatea. E un semn de maturitate artistică din partea lui Radu Muntean depăşirea status-ului de dolce-far-niente din “Boogie”, unde se vorbea mult despre nimic şi nu se întâmpla nimic (simptome devenite manieriste, care îl reţineau în “magma” colegilor de generaţie), pentru a explora o direcţie posibilă a premiselor maladive expuse în filmul anterior.

“Marţi, după Crăciun” are destulă acţiune ca să fie un bun film de atmosferă. Câteva explozii conflictuale, bine strunite regizoral şi bine interpretate, readuc dimensiunea psihologică şi dramatismul în sânul filmului românesc al tinerei generaţii, recuperând astfel normalitatea cinematografică a conflictualităţii, pe un drum (acela al explorării vidului) legitim pentru un artist experimentator, dar, până la urmă, înfundat.

O inspirată alegere a distribuţiei pentru conturarea triunghiului amoros: Mirela Oprişor, Mimi Brănescu, Maria Popistaşu, creează partituri vii şi expresive, aproape “clasiciste”, în cel mai onorabil sens al cuvântului, într-un cinema hiperrealist obişnuit cu amplitudini emoţionale “subunitare”, reduse adesea la afect şi stereotipie. Merită consemnată partitura plină de prospeţime a actriţei-copil, fiica perechii protagoniste (al cărei nume nu l-am identificat pe generic), dotată cu replici fireşti, discret ludice şi nebătătorite, care conferă căldură şi ingenuitate ariei dramatice a adulţilor (de asemeni, bine orchestrate). Cea mai mare calitate regizorală în “Marţi, după Crăciun” este, probabil, alegerea potrivită a tonului, care evită atât excesele unei interpretări teatrale (specifice tocmai unor veterani ai cinematografiei noastre actuale), cât şi “minimalismul” sentimental dus la extrem al filmelor post-douămiiste ale tinerilor.

Reminiscenţă a aceluiaşi cinema aşa-zis minimalist, ai cărui eroi sunt neapărat orăşeni “de cartier”, este şi limbajul de mahala care, însă nu se potriveşte întotdeauna cu condiţia socială şi, implicit, lingvistică a personajelor: mă refer la explozia Adrianei din ultima parte a filmului, un fel de contrapunct la la fel de neinspirata tiradă ortodontistică a Ralucăi, pronunţată cu mari greutăţi de actriţă, ambele exerciţii lingvistice vădind neadecvări dintre personaj şi replică. Suduiala aspră îşi are, şi ea, nuanţele ei, intim amprentate de socium, decadă istorică, argou profesional şi micro-etnos, nesesizarea acestor condiţionări ducând la incongruenţe tragic-rizibile dintre replică şi personaj, care ajung să rezoneze precum nuca şi peretele. În acest domeniu ingrat, tinerii cineaşti ar avea de învăţat de la… “generaţia dinozaurilor”!