«4 LUNI, 3 SĂPTĂMÂNI ŞI 2 ZILE» ŞI CINEFILII CREŞTINI

[Publicat în Lumea Credinţei, februarie 2008]

Filmul lui Cristian Mungiu continuă să stîrnească rumori, atât în rândul juriilor internaţionale, al presei de specialitate, cât şi al spectatorilor. Palmaresul de excepţie, încă în creştere, cu colecţionarea de distincţii nemaiprimite vreodată de România (Palme D’Or la Cannes în cadrul competiţiei oficiale, titlul de Filmul European al Anului, acordat de Academia Europeană de Film) – cu toată ratarea, pe muchie de cuţit, a Globului de Aur şi cursei pentru Oscar – vor ţine fierbinţi, în continuare, coloanele cotidienelor.
Dar filmul a început să penetreze – ceea ce e o altă performanţă – şi în rândul oamenilor de biserică! Chiar dacă tonul l-a dat Vaticanul. Atât al oprobiuliu, cât şi al laudei. La scurtă vreme după fiecare din cele două comunicate (contradictorii) ale biroului de presă al Cetăţii Papale, fervenţii antiecumenişti lansau judecăţi vădit calchiate după verdictele acestuia. Nu e vorba de lipsa de discernământ a răsăritenilor, ci de proverbiala încetineală de reacţie. Dar de unde această îndelungă reticenţă a oamenilor de biserică faţă de un film ce tratează nemijlocit problema avortului?
Motivul rezidă în modul de expunere a tezei morale a filmului – în fapt, neambiguă, dar neexplicită. Filmul prezintă faptele, cu aproape invizibile intervenţii ale comentariului regizoral. Pentru spectatorii melodramelor larmoaiante şi thriller-urilor “tari”, deruta e mare: obişnuiţi să fie (tele)ghidaţi emoţional de montaj şi de muzică, sunt invitaţi acum să gândească singuri! Regizorul nu loveşte simţurile imediate ale spectatorului! Personajele nu-şi exprimă emoţiile, comentariul sonor aproape lipseşte… ca-n viaţă!
Frecventatori circumspecţi ai sălilor de cinema (din motive întemeiate), “cinefilii creştini” (există o astfel de categorie) sunt mai puţin obişnuiţi cu minimalismul practicat, de vreo două decenii, de o direcţie a cinematografului necomercial. Minimizarea jocului actoricesc şi expresiei regizorale, grefate pe o povestire simplă, evitarea spectaculosului, opţiunea spre o realitate nemachiată – iată câteva coordonate ale reacţiei unor cineaşti la peroraţiile excesive ale hollywoodianismului, destinate unui public tot mai infantilizat. Românii Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Radu Muntean, Ruxandra Zenide, americanul Gus Van Sant, belgienii fraţi Dardenne, canadianul Bernard Émond practică un astfel de cinema. Opţiunea morală nu rezidă implicit în scriitura filmică, ea trebuie descoperită (iar uneori aleasă) de spectator.
În «4, 3, 2» avem în faţa ochilor un fapt de viaţă, datat “înainte de 1989”, rezumabil la o pastilă de ziar. O studentă căministă îşi ajută colega de cameră, gravidă în luna a 5-a, să avorteze, plătind în natură acest serviciu pretinsului medic. Suspansul comiterii crimei, pasibilă de închisoare şi sentimentul culpei penale, mult mai acute decât conştiinţa culpei morale, aflată în amorţire. O Românie întreagă a trecut, direct sau indirect, prin asta! Dacă la fapte recurgeau numai unii, şoaptele din cămine, din holurile universitare, din antecamerele policlinicilor şi spitalelor îi afectau pe toţi. O Românie cenuşie, în care dictatul politicii demografice ecranează treptat busola morală a societăţii. O Românie asurzită de ecourile terorii, sedusă de dezgheţul incert, în care se trăieşte fiziologic, orwellian. În care compromisul e normă. Evitând orice element de senzaţie şi orice îngroşare, lăsând la o parte acuzaţia moral-politică şi decupând doar banalul din sordida frescă a vremii, Cristi Mungiu îşi croieşte lesne accesul spre general.
Prestaţiile actoriceşti de înaltă ţinută – discreţia expresivă a celor două studente (Laura Vasiliu şi Anamaria Marinca), grobianismul gălăgios al obstetricianului de culise – un alt personaj al epocii (extraordinar interpretat de Vlad Ivanov) – redau o felie de realitate afundată în anonimat, peste care tronează, acuzator prin însăşi prezenţa sa (restrânsă vizual la un singur cadru), strigătul mut al fătului lepădat la gunoi – în fond, cel mai tulburător personaj al filmului.
Pledoaria pentru responsabilitate în faţa vieţii se degajă lent, dar sigur din subtext. Iar furtuna dezbaterilor morale stârnită în jurul filmului, în cercuri extrem de diferite, constituie, fără doar şi poate, cel mai mare succes.