Primul film din Rusia despre România Creştină 
[publicat în Lumea Credinţei, ianuarie 2008]
Fotografii de Elena Dulgheru
[publicat în Lumea Credinţei, ianuarie 2008]
I
Un pelerinaj sui-generis cu camera în mână, pe un traseu modificat, uneori, din mers; nu o dată, realitatea vie surclasa ori punea în paranteză date extrase din surse livreşti, chiar de ultimă oră. Prin conjunctura de împrejurări, uneori copleşitoare, avem cu toţii senzaţia că drumul de la litera scenariului până la realităţile surprinse pe peliculă este modelat din conlucrarea cu voinţa divină. Din motive în aparenţă strict tehnice, manageriale sau birocratice dispar din graficul de filmare (distribuit pe un număr limitat de zile) locaţii răsunătoare de tip muzeal sau turistic, fiind înlocuite cu altele, mai puţin “comerciale” sau pitoreşti, dar mărturisitoare a credinţei vii, continue, organic impregnate în etnos. Ce greu e să sesizezi, în tumultul străzii, atributele românismului expuse în manualele şcolare! Dar iată că realităţi care pentru intelectualul de cafenea par literă moartă îşi relevă mult mai bine esenţa de la distanţa altei culturi.
Pe rând, “cade” Săpânţa în favoarea Văii Plopului, “cad”, cu mare regret pentru toţi, “giocondele bucovinene” (cum, cu cinică nonşalanţă, un funcţionar local numea Voroneţul şi lăcaşele-surori patronate de UNESCO) în avantajul Neamţului - punte de legătură dintre ortodoxia greacă, română şi slavă, Putna “se detaşează” în detrimentul Curţii de Argeş, acoperită momentan de schele, mănăstirea impregnată de parfum bizantin “Radu Vodă” “cedează” în faţa austerei Biserici a Eroilor Revoluţiei... Din răsfoirea, în aparenţă pripită a cărţilor de istorie, un discernământ mai presus de cel omenesc dă la iveală file din Cartea Vieţii. Unele locuri aparţin doar trecutului (ori poate că îşi aşteaptă reintrarea în timp), altele, ca stejarul din Mamvri, îşi resfiră mlădiţele până în zilele noastre. În fond, în toate locaţiile alese, astăzi “se întâmplă ceva important”; celelalte pot fi găsite oricând în ghiduri turistice şi de arhitectură sacră, ori vor apare, Dumnezeu ştie, într-un alt film.
Simţim cu toţii – călăuze localnice şi cineaşti pelerini - că acest scrabble, al cărui cuvânt-cheie este credinţa, conjugată la timpul prezent, este modelat, optimizat, actualizat de aripa unei puteri nevăzute. “Înseamnă că v-aţi rugat pentru asta!” va replica zâmbitor un monah dobrogean.
Pe rând, “cade” Săpânţa în favoarea Văii Plopului, “cad”, cu mare regret pentru toţi, “giocondele bucovinene” (cum, cu cinică nonşalanţă, un funcţionar local numea Voroneţul şi lăcaşele-surori patronate de UNESCO) în avantajul Neamţului - punte de legătură dintre ortodoxia greacă, română şi slavă, Putna “se detaşează” în detrimentul Curţii de Argeş, acoperită momentan de schele, mănăstirea impregnată de parfum bizantin “Radu Vodă” “cedează” în faţa austerei Biserici a Eroilor Revoluţiei... Din răsfoirea, în aparenţă pripită a cărţilor de istorie, un discernământ mai presus de cel omenesc dă la iveală file din Cartea Vieţii. Unele locuri aparţin doar trecutului (ori poate că îşi aşteaptă reintrarea în timp), altele, ca stejarul din Mamvri, îşi resfiră mlădiţele până în zilele noastre. În fond, în toate locaţiile alese, astăzi “se întâmplă ceva important”; celelalte pot fi găsite oricând în ghiduri turistice şi de arhitectură sacră, ori vor apare, Dumnezeu ştie, într-un alt film.
Simţim cu toţii – călăuze localnice şi cineaşti pelerini - că acest scrabble, al cărui cuvânt-cheie este credinţa, conjugată la timpul prezent, este modelat, optimizat, actualizat de aripa unei puteri nevăzute. “Înseamnă că v-aţi rugat pentru asta!” va replica zâmbitor un monah dobrogean.
II: PELERINI CU CAMERA ÎN MÂNĂ
O echipă de filmare minimală, un reporter, un consultant ştiinţific local, un translator şi drumurile lungi ale Dobrogei, Subcarpaţilor şi Moldovei, povârnişurile Buzăului, parcă întâmplător mai luminate şi mai sigure pentru automobilişti decât cărările colbuite ale provinciilor ruse. Dealul Mitropoliei, încărcat de mulţimi, de ziua Cuviosului Dimitrie, strălucind de… ordine şi disciplină şi impregnat de un freamăt al credinţei populare, cu iz de Ev Mediu bine integrat în modernitate. Aşa ceva în Rusia nu s-a văzut – susţin oaspeţii; ba s-a văzut, şi-ncă cum! - şoptesc pelerinii români, care au dat roată, nu o dată, ghirlandei de minuni pravoslavnice, pe care televiziunile le asimilează mai greu. Maşina, oprită ilegal la poalele Dealului, e suportată tacit de poliţişti. “Încă 5 minute, vă rugăm!”. “La Moscova ne ridicau de 10 ori pân-acum!” mormăie însoţitorul de-acasă.
“Am fost avertizaţi că nu suntem iubiţi aici, că România este o ţară dificilă, că filmările vor merge greu. Şi a fost exact invers. Şi că în Bulgaria, ţară prietenă, va fi uşor. Şi iar a fost invers… Când am trecut graniţa, cu autobuzul, la Giurgiu, peisajul sărăciei dezolante ne-a tăiat tot elanul. Dar iată că, deodată, România ni s-a deschis: cu oamenii ei, cu o căldură care ne este atât de familiară, cu adâncimi istorice atât de puţin cunoscute la noi, cu realităţi de o profunzime nebănuită” – regizorul Valeri Balayan, documentarist şi scenarist apreciat în Rusia, autor a peste cincizeci de documentare, în cea mai mare parte portrete de personalităţi culturale şi filme istorice, unele, de mare succes. Nu e un mistic în sensul clasic al termenului, ci un om cu un respect profund pentru tot ce înseamnă spirit religios şi demnitate umană; graţie obârşiei armene, are o simpatie specială pentru naţiunile mici.
Aflu că documentariştii sunt oameni care ştiu să asculte, că, spre deosebire de profesioniştii ficţiunii, trebuie să ştie să-şi pună eu-ul în umbră pentru a se lăsa pătrunşi de vibraţia realităţii investigate. “Făcând un film, nu facem doar voia noastră, ci o voie de Sus. Suntem întâmpinaţi de o realitate anume, iar noi nu suntem decât fluierul, instrumentul muzical, care îi redă vibraţia. Eu nu sunt regizorul, ci doar moaşa, care aduce la lumină un fapt de viaţă existent”. Şi că, în lipsa iubirii de oameni, documentaristul poate ucide. “Am făcut în ultima vreme multe filme despre oameni în jur de 75 de ani. Oameni care şi-au trăit viaţa. Şi în viaţă au fost multe, şi bune, şi rele. Cu toţii suntem păcătoşi. De aceea, cred că una din sarcinile centrale ale documentaristului este să cântărească mereu şi să-şi răspundă mereu la întrebarea: Ce procent de adevăr poate dezvălui? Cât suntem de cinstiţi faţă de noi înşine şi faţă de eroul nostru? Şi cât e de suportabil ceea ce povestim, pentru că poţi face un film, după care personajul, pur şi simplu, se sinucide! Apropo, au existat în filmul documentar astfel de cazuri”.
În goana microbuzului, ce înghite în noapte felii din şoseaua pustie, revizuim rapid reperele următoarei locaţii de filmare; ziua-lumină la sfârşit de octombrie e scurtă, întunericul se lasă rapid, mai ales printre dealuri, nu ne permitem timpi morţi. Suntem aşteptaţi, ni se vor deschide toate uşile, ori va trebui să filmăm pe furiş, cu camera în mână? Nu suntem reprezentanţii nici unui for oficial, binecuvântările arhiereşti primite de la cel mai înalt nivel nu impun vreo obligaţie gazdelor, ci doar girează buna noastră credinţă. Vom descoperi, pas cu pas, că suntem mai mult decât aşteptaţi! Nici o declaraţie făţişă, ci lacrimile line izvorâte, nu o dată, în afara cadrului, pe obrazul unui monah sau unui reporter-pelerin, mărturisesc această îndoită uimire.
Piatra de rezistenţă a lui Valeri Balayan e Boris, comentatorul. Frumos de topeşte cadrul, curat ca o lumânare, luminat de o căldură copilărească, foarte tânărul Boris e un reporter TV şi actor cunoscut în Rusia. A apărut într-un serial TV de succes, conduce câteva emisiuni de audienţă pentru tineret, e laureatul unui premiu pentru jurnalism. Stăpâneşte câteva limbi, iar dragostea de oameni şi uşurinţa de a improviza îl fac să se simtă acasă oriunde. Intră uşor în vorbă cu ţăranii munteni, din a căror rostire nu pricepe decât două-trei iote, dar cu care reuşeşte (aproape fără intervenţiile translatorului) să poarte un dialog coerent. Discuţiile din faţa bisericii se termină iremediabil cu întrebări despre însurătoare. Boris parează jovial: “Bine, părinte, dar o s-o lăsaţi pe fată să plece din sat departe, în Rusia? Că doar ţine la dvs.!”.
Părintele Nicolae Tănase – Valea Plopului. Primul contact cu România Creştină e copleşitor. Au aflat despre fondatorul Fundaţiei Pro-Vita şi activitatea sa din surse occidentale, dar personalitatea părintelui depăşeşte cu mult orice pagină scrisă; chiar şi pelicula nu va surprinde decât în parte vitalitatea statuară a privirii, fierbinte şi ascetică în acelaşi timp, duioasă şi fermă, cu care părintele îşi îmbrăţişează interlocutorii. Încadraţi de dealuri tomnatece de o armonie ce îţi taie răsuflarea, copii salvaţi de aiurea, adunaţi în jurul părintelui recită naiv o rugăciune, ca într-un cadru celebru de Paradjanov. “Trebuie să postim mai mult pentru acest film!”. Discuţia continuă mult după oprirea camerei, într-o concentrare şoptită de mărturisiri şi poveţe. Un magnetism indicibil se stabileşte spontan între oameni atât de diferiţi ca profesie, atât de depărtaţi ca aşezare şi limbă, ce se întâlnesc, posibil, singura dată în viaţă. Revelatorie ca un arc de curcubeu, o arcadă a Bisericii Nevăzute, pe care catehismele atât de rar ştiu să o facă sensibilă răsare între inimi… “Să facem aici trei colibe!”
“Am fost avertizaţi că nu suntem iubiţi aici, că România este o ţară dificilă, că filmările vor merge greu. Şi a fost exact invers. Şi că în Bulgaria, ţară prietenă, va fi uşor. Şi iar a fost invers… Când am trecut graniţa, cu autobuzul, la Giurgiu, peisajul sărăciei dezolante ne-a tăiat tot elanul. Dar iată că, deodată, România ni s-a deschis: cu oamenii ei, cu o căldură care ne este atât de familiară, cu adâncimi istorice atât de puţin cunoscute la noi, cu realităţi de o profunzime nebănuită” – regizorul Valeri Balayan, documentarist şi scenarist apreciat în Rusia, autor a peste cincizeci de documentare, în cea mai mare parte portrete de personalităţi culturale şi filme istorice, unele, de mare succes. Nu e un mistic în sensul clasic al termenului, ci un om cu un respect profund pentru tot ce înseamnă spirit religios şi demnitate umană; graţie obârşiei armene, are o simpatie specială pentru naţiunile mici.
Aflu că documentariştii sunt oameni care ştiu să asculte, că, spre deosebire de profesioniştii ficţiunii, trebuie să ştie să-şi pună eu-ul în umbră pentru a se lăsa pătrunşi de vibraţia realităţii investigate. “Făcând un film, nu facem doar voia noastră, ci o voie de Sus. Suntem întâmpinaţi de o realitate anume, iar noi nu suntem decât fluierul, instrumentul muzical, care îi redă vibraţia. Eu nu sunt regizorul, ci doar moaşa, care aduce la lumină un fapt de viaţă existent”. Şi că, în lipsa iubirii de oameni, documentaristul poate ucide. “Am făcut în ultima vreme multe filme despre oameni în jur de 75 de ani. Oameni care şi-au trăit viaţa. Şi în viaţă au fost multe, şi bune, şi rele. Cu toţii suntem păcătoşi. De aceea, cred că una din sarcinile centrale ale documentaristului este să cântărească mereu şi să-şi răspundă mereu la întrebarea: Ce procent de adevăr poate dezvălui? Cât suntem de cinstiţi faţă de noi înşine şi faţă de eroul nostru? Şi cât e de suportabil ceea ce povestim, pentru că poţi face un film, după care personajul, pur şi simplu, se sinucide! Apropo, au existat în filmul documentar astfel de cazuri”.
În goana microbuzului, ce înghite în noapte felii din şoseaua pustie, revizuim rapid reperele următoarei locaţii de filmare; ziua-lumină la sfârşit de octombrie e scurtă, întunericul se lasă rapid, mai ales printre dealuri, nu ne permitem timpi morţi. Suntem aşteptaţi, ni se vor deschide toate uşile, ori va trebui să filmăm pe furiş, cu camera în mână? Nu suntem reprezentanţii nici unui for oficial, binecuvântările arhiereşti primite de la cel mai înalt nivel nu impun vreo obligaţie gazdelor, ci doar girează buna noastră credinţă. Vom descoperi, pas cu pas, că suntem mai mult decât aşteptaţi! Nici o declaraţie făţişă, ci lacrimile line izvorâte, nu o dată, în afara cadrului, pe obrazul unui monah sau unui reporter-pelerin, mărturisesc această îndoită uimire.
Piatra de rezistenţă a lui Valeri Balayan e Boris, comentatorul. Frumos de topeşte cadrul, curat ca o lumânare, luminat de o căldură copilărească, foarte tânărul Boris e un reporter TV şi actor cunoscut în Rusia. A apărut într-un serial TV de succes, conduce câteva emisiuni de audienţă pentru tineret, e laureatul unui premiu pentru jurnalism. Stăpâneşte câteva limbi, iar dragostea de oameni şi uşurinţa de a improviza îl fac să se simtă acasă oriunde. Intră uşor în vorbă cu ţăranii munteni, din a căror rostire nu pricepe decât două-trei iote, dar cu care reuşeşte (aproape fără intervenţiile translatorului) să poarte un dialog coerent. Discuţiile din faţa bisericii se termină iremediabil cu întrebări despre însurătoare. Boris parează jovial: “Bine, părinte, dar o s-o lăsaţi pe fată să plece din sat departe, în Rusia? Că doar ţine la dvs.!”.
Părintele Nicolae Tănase – Valea Plopului. Primul contact cu România Creştină e copleşitor. Au aflat despre fondatorul Fundaţiei Pro-Vita şi activitatea sa din surse occidentale, dar personalitatea părintelui depăşeşte cu mult orice pagină scrisă; chiar şi pelicula nu va surprinde decât în parte vitalitatea statuară a privirii, fierbinte şi ascetică în acelaşi timp, duioasă şi fermă, cu care părintele îşi îmbrăţişează interlocutorii. Încadraţi de dealuri tomnatece de o armonie ce îţi taie răsuflarea, copii salvaţi de aiurea, adunaţi în jurul părintelui recită naiv o rugăciune, ca într-un cadru celebru de Paradjanov. “Trebuie să postim mai mult pentru acest film!”. Discuţia continuă mult după oprirea camerei, într-o concentrare şoptită de mărturisiri şi poveţe. Un magnetism indicibil se stabileşte spontan între oameni atât de diferiţi ca profesie, atât de depărtaţi ca aşezare şi limbă, ce se întâlnesc, posibil, singura dată în viaţă. Revelatorie ca un arc de curcubeu, o arcadă a Bisericii Nevăzute, pe care catehismele atât de rar ştiu să o facă sensibilă răsare între inimi… “Să facem aici trei colibe!”
III: RUŞI CARE PLÂNG ÎN ROMÂNIA
Orele nopţii. Tăceri. Mersul uşor zdruncinat al microbuzului, Mercedes de ultimă oră, cu amortizări de căruţă mocană; de mâine va fi înlocuit cu unul decent. Oameni dormind, printre scaune şi aparatură de filmare, oameni citind, oameni răsfoind la lanternă desfăşurătorul zilei de mâine, într-o tăcere deplină. “Dealurile Murfatlarului!” exultă sentenţios şoferul, fără nici un succes, în timp ce maşina se avântă peste colinele Dobrogei.
Dobrogea. Derventul şi Peştera Sfântului Andrei – două mari coloane de lumină din trunchiul creştinismului primar, însămânţat de primii martiri şi apostoli în Dacia, ce va rodi arborescent, peste veacuri, în eflorescenţa de la Voroneţ, Suceviţa, în ramificaţiile vâlcene, în ramurile crucificate ale Ardealului… Avem senzaţia că parcurgem cronologic, în grabă, reperele nodale ale unui arbore al credinţei.
“Peste tot pe unde trecem, am senzaţia de pământ încreştinat, pământ sfinţit la fiecare pas” mărturiseşte, parcă din senin, regizorul, altminteri rezervat în elogii. “Românii simt asta în Rusia! Câţi pelerini nu s-au cutremurat până la lacrimi de sfinţenia locaşelor voastre!” Există ruşi care aşa simt în România.
Peştera Sfântului Andrei - loc de adevărată sihăstrie şi azi. Instalarea luminilor durează mai bine de o oră. Afară plouă mărunt. Ne adăpostim cu toţii în peştera-biserică, printre icoane naive. Abia târziu, de oboseală, ne lăsăm pe băncuţele săpate în piatră (“e voie să stăm aici?”), unde atâţia bolnavi şi-au găsit vindecarea. Cupola înaltă, săpată în stâncă, străpungând vizibil muntele-mamă până mai sus de coroana copacilor întăreşte senzaţia de coloană de lumină coborâtă din cer, direct pe altar, lumina necreată ce a pus temelie lăcaşurilor scite. Micile dispute dispar, treptat se face uitat un acces de spondiloză lombară, unii îngână o rugăciune, liniştea densă îi cuprinde chiar şi pe sceptici. “Nu-ţi vine să pleci de aici!”. “Să facem şi aici trei colibe!”
Peste trei dealuri, Derventul ne întâmpină în toată impozanţa simplităţii sale ascetice, con de slavă în linearitatea uşor boltită a peisajului dunărean. O frumuseţe absolută! Solaritatea abundentă şi clară, dilatând mult lungimea zilei de octombrie şi amintind atmosfera grecească, prelungeşte sentimentul trunchiului de lumină primară ce fecundează, din zorii civilizaţiei, aceste meleaguri.
“Nu aveam gândul la mănăstire, dar cum am ajuns aici, am simţit că aici trebuie să rămân” – ieromonahul Atal, ce-şi poartă numele în cinstea unui martir de la Niculiţel, se spovedeşte cineaştilor. “Îmi zic în tot felul: şi Aton, şi Hamam, şi Allah…”. Pe peretele trapezei, o icoană mare a Sfintei Treimi, încadrată de Avraam şi Sarra. “Cine sunt aceştia?” îndrăzneşte Igor, care nu e botezat. Îi e frică de ritualuri impuse; e flegmatic, probabil şi datorită meşteşugului tehnic, ce îi absoarbe tot timpul atenţia. Simte cu tristeţe că nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă. Uneori, zgura unei revolte adolescentine, a celui ce crede că i s-a dat mai puţin, răzbate din el. La scurtă vreme îşi cere singur iertare. La Putna va toasta “pentru dragoste şi înţelegere” - dar simţim cu toţii că ni s-a dat mult mai mult. Igor are patru copii.
“Spre neştiute zări ne duse dorul / Oraşe minunate ne răsăreau în cale / Şi frunzele de mentă se aplecau agale: / Covor sub paşii noştri. / Aveam acelaşi drum cu-al păsărilor zbor, / Cu peştii ce înoată în sus, către izvor / Sub ochii noştri cerul se desfăcu în două, când… “. Trei creştete fumurii, în noaptea maşinii, recită versuri de dragoste. Iosif Brodski, Arseni Tarkovski, Ţvetaeva, impare elegii româneşti. Declaraţia de dragoste a mamei către fiul abia născut. Vocile domoale, rezonate spre interior nu tulbură somnul colegilor. “Simţiţi starea asta, vă este aproape?”
IV: MINUNILE LUI ŞTEFAN
Moldova lui Ştefan. O constelaţie de mănăstiri, una mai importantă ca alta, şi ultimele două zile de filmare. Câteva interioare, un plan-ansamblu pe o coamă de deal, un interviu, un comentariu sincron – şi ziua-lumină se duce.
Neamţul. Centrul monahal, de cultură şi viaţă isihastă al întregului Răsărit sfârşit-medieval. Vatra Cuviosului Paisie Velicikovski, cărturarul slav îndrăgostit de limba valahă, întemeietor de mănăstiri, formator de duhovnici, aşezător de rânduială athonită în Moldova, Rusia şi Ucraina. Atelierele sale de traducători şi copişti au facilitat accesul Moldovei şi Rusiei la scrierile filocalice. Amprenta sa asupra spiritualităţii unei întregi epoci istorice, iradiată pe multe generaţii şi meridiane, şi-a câştigat un nume: paisianism. În chilia atribuită Părintelui atârnă pe perete schema în tuş a lăcaşelor de cult şi personalităţilor ce au stat sub înrâurirea sa. Încrengătura densă de linii întretăiate între puzderii de puncte seamănă exact cu o constelaţie. “Cu Calea Lactee!” zice Boris, care ţine să includă comparaţia în text.
În sfârşit, Putna, “Ierusalimul românesc”, cum grăiesc pisaniile locului. Dealurile lui Ştefan – “şi minunile!” va completa monahul Dosoftei, pentru care prezenţa marelui voievod în viaţa cotidiană e o realitate. “Nu ştiţi câte minuni face Sfântul Ştefan aici pentru noi!”.
Urcăm dealul pieptiş, prin noroi, printre câinii de stână, care nu cunosc comanda “Motor!”. Vremea capricioasă dă de furcă operatorului. Părintele ne ajunge din urmă, e aproape imponderal, depăşeşte nişte cai albi ce pasc la marginea codrului arămiu (ce baftă pentru regizor!), ne ceartă, glumeţ, că nu l-am aşteptat în biserică, potrivit “ascultării”. De la “ascultare” trecem la specificul Ortodoxiei româneşti – “ce întrebare mare pentru un călugăr aşa de mic!” remarcă părintele, care nu-l depăşeşte cu mult în vârstă pe Boris.
Părintele anima odinioară serile Tarkovski din Bucureşti. E la curent cu Ostrovul şi cu “orice mişcare” spre credinţă venită dinspre arta a 7-a. Având destulă experienţă în lucrul cu oamenii, aşadar, şi umor, părintele lăcrimează imperceptibil când povesteşte de Ştefan şi se înflăcărează (doar ochii o arată) vorbind despre “cea mai vie, mai palpitantă şi mai periculoasă dintre vieţi, dar şi cea mai frumoasă: viaţa monahală”.
Soarele se revarsă deodată din perdeaua groasă de nori când părintele ne mărturiseşte despre tainele lucrării lui Ştefan; cineaştii balansează instantaneu între uimire, bucurie neaşteptată şi urgenţa de a absorbi pe peliculă – până nu dispare! – splendoarea de altar a plaiului putnean exaltat de azur. Totul durează câteva clipe. Regizorul îşi aminteşte un caz similar petrecut în Rusia, când actorul, un om religios, îngenunchease să se roage pentru reuşita filmării. Norii s-au milostivit cât pentru consumarea momentului scenic, reintrându-şi în drepturi cu câteva clipe înainte de oprirea camerei.
Printre peripluri pe plaiuri îndepărtate, reuşim să avem o întrevedere cu Prea Sfinţitul Ciprian Câmpineanul, episcopul vicar al Bucureştilor. O căldură firească, prietenească şi accesibilă învăluie sala de recepţie. Înaltul prelat vorbeşte despre “Ortodoxia deschisă” a românilor – păstrarea identităţii religioase, fără respingerea aproapelui eterodox sau de altă credinţă – strategie atât de necesară azi şi cel mai important aspect al “specificului naţional”. Mingea e aruncată cu gentileţe direct la fileu (“De ce nu putem şi noi să gândim astfel?”): problema Bisericii Basarabiei pluteşte în aer, urmează foarte curând o întrevedere la nivel înalt, chiar la Moscova şi, cine ştie, poate va pune cineva o vorbă bună… Mai ales că am putea colabora de acum şi la nivel de televiziuni… Pe Boris protocolul nu-l sperie, continuă să vorbească îndelung cu Episcopul după plecarea echipei de filmare, întrebările ţâşnesc, personale, adresate ca unui duhovnic, răspunsurile îl copleşesc, sunt şi ele exact la fileu, “dragostea e mult mai importantă ca toleranţa”, spune Episcopul, “dragostea nu dispreţuieşte, nu te pune la colţ, nu îţi neagă fiinţa”, dragostea…
Un tânăr reporter TV plângând în hohote în braţele unui episcop... Români care plâng în Rusia, ruşi care plâng în România…
Şi l-am uitat pe Nikolai, omul-cheie al întregii filmări. Atenţia încordată continuu asupra camerei îl face puţin comunicativ şi, uneori, irascibil. Ca şi Igor, îşi cere apoi iertare, chiar pentru o infimă ridicare de ton: cam acesta-i nivelul maxim al oricărei tulburări. “Nu vă supăraţi pe el, e bun ca pâinea caldă” îmi şopteşte regizorul. Fumează mult, se abţine doar în incinta lăcaşelor sacre, dar zice că se poate lăsa oricând. Acasă nu fumează. Când citeşte foloseşte două perechi de ochelari. Îl întreb de ce nu trece la catedră ca să-şi menajeze vederea. “Nu pot să fac altceva!” îmi răspunde, în timp ce ochii se deschid în zâmbetul larg al îndrăgostitului pe viaţă de meseria aleasă. Arată ca un ostaş dârz, puţin obosit, din filmele ruseşti de război. “Are ochii Sfântului Nicolae, aţi observat?” le spun camarazilor săi când acesta se depărtează. Blânzi cel mai adesea, rareori mustrători, încrezători, foarte simpli: ochii Sfântului Nicolae din orice icoană. “Puteţi să-i spuneţi!” “Spuneţi-i voi!”. Ei nu îi spun, nu-i spun nici eu.
Neamţul. Centrul monahal, de cultură şi viaţă isihastă al întregului Răsărit sfârşit-medieval. Vatra Cuviosului Paisie Velicikovski, cărturarul slav îndrăgostit de limba valahă, întemeietor de mănăstiri, formator de duhovnici, aşezător de rânduială athonită în Moldova, Rusia şi Ucraina. Atelierele sale de traducători şi copişti au facilitat accesul Moldovei şi Rusiei la scrierile filocalice. Amprenta sa asupra spiritualităţii unei întregi epoci istorice, iradiată pe multe generaţii şi meridiane, şi-a câştigat un nume: paisianism. În chilia atribuită Părintelui atârnă pe perete schema în tuş a lăcaşelor de cult şi personalităţilor ce au stat sub înrâurirea sa. Încrengătura densă de linii întretăiate între puzderii de puncte seamănă exact cu o constelaţie. “Cu Calea Lactee!” zice Boris, care ţine să includă comparaţia în text.
În sfârşit, Putna, “Ierusalimul românesc”, cum grăiesc pisaniile locului. Dealurile lui Ştefan – “şi minunile!” va completa monahul Dosoftei, pentru care prezenţa marelui voievod în viaţa cotidiană e o realitate. “Nu ştiţi câte minuni face Sfântul Ştefan aici pentru noi!”.
Urcăm dealul pieptiş, prin noroi, printre câinii de stână, care nu cunosc comanda “Motor!”. Vremea capricioasă dă de furcă operatorului. Părintele ne ajunge din urmă, e aproape imponderal, depăşeşte nişte cai albi ce pasc la marginea codrului arămiu (ce baftă pentru regizor!), ne ceartă, glumeţ, că nu l-am aşteptat în biserică, potrivit “ascultării”. De la “ascultare” trecem la specificul Ortodoxiei româneşti – “ce întrebare mare pentru un călugăr aşa de mic!” remarcă părintele, care nu-l depăşeşte cu mult în vârstă pe Boris.
Părintele anima odinioară serile Tarkovski din Bucureşti. E la curent cu Ostrovul şi cu “orice mişcare” spre credinţă venită dinspre arta a 7-a. Având destulă experienţă în lucrul cu oamenii, aşadar, şi umor, părintele lăcrimează imperceptibil când povesteşte de Ştefan şi se înflăcărează (doar ochii o arată) vorbind despre “cea mai vie, mai palpitantă şi mai periculoasă dintre vieţi, dar şi cea mai frumoasă: viaţa monahală”.
Soarele se revarsă deodată din perdeaua groasă de nori când părintele ne mărturiseşte despre tainele lucrării lui Ştefan; cineaştii balansează instantaneu între uimire, bucurie neaşteptată şi urgenţa de a absorbi pe peliculă – până nu dispare! – splendoarea de altar a plaiului putnean exaltat de azur. Totul durează câteva clipe. Regizorul îşi aminteşte un caz similar petrecut în Rusia, când actorul, un om religios, îngenunchease să se roage pentru reuşita filmării. Norii s-au milostivit cât pentru consumarea momentului scenic, reintrându-şi în drepturi cu câteva clipe înainte de oprirea camerei.
Printre peripluri pe plaiuri îndepărtate, reuşim să avem o întrevedere cu Prea Sfinţitul Ciprian Câmpineanul, episcopul vicar al Bucureştilor. O căldură firească, prietenească şi accesibilă învăluie sala de recepţie. Înaltul prelat vorbeşte despre “Ortodoxia deschisă” a românilor – păstrarea identităţii religioase, fără respingerea aproapelui eterodox sau de altă credinţă – strategie atât de necesară azi şi cel mai important aspect al “specificului naţional”. Mingea e aruncată cu gentileţe direct la fileu (“De ce nu putem şi noi să gândim astfel?”): problema Bisericii Basarabiei pluteşte în aer, urmează foarte curând o întrevedere la nivel înalt, chiar la Moscova şi, cine ştie, poate va pune cineva o vorbă bună… Mai ales că am putea colabora de acum şi la nivel de televiziuni… Pe Boris protocolul nu-l sperie, continuă să vorbească îndelung cu Episcopul după plecarea echipei de filmare, întrebările ţâşnesc, personale, adresate ca unui duhovnic, răspunsurile îl copleşesc, sunt şi ele exact la fileu, “dragostea e mult mai importantă ca toleranţa”, spune Episcopul, “dragostea nu dispreţuieşte, nu te pune la colţ, nu îţi neagă fiinţa”, dragostea…
Un tânăr reporter TV plângând în hohote în braţele unui episcop... Români care plâng în Rusia, ruşi care plâng în România…
Şi l-am uitat pe Nikolai, omul-cheie al întregii filmări. Atenţia încordată continuu asupra camerei îl face puţin comunicativ şi, uneori, irascibil. Ca şi Igor, îşi cere apoi iertare, chiar pentru o infimă ridicare de ton: cam acesta-i nivelul maxim al oricărei tulburări. “Nu vă supăraţi pe el, e bun ca pâinea caldă” îmi şopteşte regizorul. Fumează mult, se abţine doar în incinta lăcaşelor sacre, dar zice că se poate lăsa oricând. Acasă nu fumează. Când citeşte foloseşte două perechi de ochelari. Îl întreb de ce nu trece la catedră ca să-şi menajeze vederea. “Nu pot să fac altceva!” îmi răspunde, în timp ce ochii se deschid în zâmbetul larg al îndrăgostitului pe viaţă de meseria aleasă. Arată ca un ostaş dârz, puţin obosit, din filmele ruseşti de război. “Are ochii Sfântului Nicolae, aţi observat?” le spun camarazilor săi când acesta se depărtează. Blânzi cel mai adesea, rareori mustrători, încrezători, foarte simpli: ochii Sfântului Nicolae din orice icoană. “Puteţi să-i spuneţi!” “Spuneţi-i voi!”. Ei nu îi spun, nu-i spun nici eu.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu