IMAGINI ALE SUFERINŢEI FEMININE ÎN CINEMA

Publicat în Lumea Credinţei, aprilie 2008

[Giuseppe Tornatore, Necunoscuta/ La Sconosciuta, Italia, 2006]

Rareori filmul contemporan are răbdarea să adaste îndelung asupra aspectelor microscopice ale suferinţei, dacă aceasta se exprimă altfel decât prin coduri tari şi gesturi extreme. Până şi în pelicule în care durerea ar trebui să fie tema principală (genul destul de bogat al thriller-lui de război hollywoodian, de pildă), regizorii preferă să arunce vopsea roşie peste feţele personajelor şi să modeleze răni cavernoase, decât să urmeze traseul încărcăturii dureroase a unei priviri.
Dar iată că există excepţii. Filmul lui Giuseppe Tornatore, Necunoscuta / La Sconosciuta (Italia, 2006), laureat a cinci premii David Donatello în Italia şi al distincţiei pentru cea mai bună regie la Festivalul Internaţional de Film de la Moscova este un astfel de exemplu.
Regizorul şi scenaristul italian s-a impus pe plan mondial cu Cinema Paradiso, minunata parabolă a lumii-ca-sală-de-spectacol. Recentul său film Necunoscuta spune povestea unei ucrainience imigrate în Italia pentru prostituţie, ce luptă din răsputeri să se rupă de trecutu-i înfiorător. Nimic nou în istoria filmului: o melodramă centrată în jurul unei protagoniste sensibile şi atrăgătoare, dar cu nervi de oţel, desfăşurată de fundalul unui thriller psihologic de tip mafiot, extras din lumea traficanţilor de carne vie. Un înger căzut, păstrând oaze de zăcământ sufletesc nealterate, luptă pe viaţă şi pe moarte să iasă din mrejele corupţiei morale, ce îl absoarbe fatal. O temă dragă romantismului, preluată de naturalism. Ne aflăm în zona “Învierii” lui Tolstoi, a personajelor feminine dostoievskiene (Nastasia Filipovna, Sonia Marmeladova). Demnitatea femeii corupte, în luptă cu mediul, ce o obligă la compromisuri majore şi îi “justifică” chiar recursul la crimă - iată o temă născută în secolul maşinilor, când forţa apologetică a creştinismului era în mare declin, o temă insuficient dezbătută de morala creştină, dar preluată cu pasiune de romancieri şi transformată treptat în clişeu.
Dar filmul depăşeşte clişeele şi platitudinea naturalismului. Graţie scenariului inteligent, regiei atente la detalii, dar mai ales partiturii de mare forţă şi subtilitate a interpretei principale Xenia Rappoport (actriţă a Teatrului Dramatic din Sankt-Petersburg), filmul îşi lărgeşte dezbaterea mult dincolo de moralism, spre probleme redevenite actuale în Est, odată cu căderea Cortinei de Fier, pe care le priveşte dintr-o perspectivă esenţialmente creştină.
Desigur că, în primul rând, regizorul construieşte atent traseul dramatic al eroinei: stratagema machiavelică a accederii ca servitoare într-o familie râvnită din motive misterioase; câştigarea treptată a afecţiunii fetiţei familiei, presupusă a-i aparţine; lupta, prin mijloace în aparenţă necreştine (“loveşte pe cel ce te umileşte!”), de a vindeca copilul apatic, damnat de traume psiho-motorii considerate incurabile –momentul cel mai emoţionant al filmului; ispăşirea voluntară a unor culpe comise, dar neamendate penal şi a altora, necomise. Acest traseu sinuos e străbătut de o femeie cu aer ascetic, cu privirile stinse, aproape nevorbitoare: parvenirea nu e scopul ei ultim, dar o va plăti din plin. Scurte flash-uri-detaliu dintr-un malaxor al cărnii vii de consum aduc în prim-plan un trecut terifiant, încă traumatizant, de care eroina (greu de recunoscut) e legată cu prea multe lanţuri.
Dar, dincolo de psihologismul cu care tratează periplul prin medii sociale diferite, regizorul e interesat de condiţia imigranţei în sine: anonimatul, imposibilitatea integrării, starea de paria, dorul de casă, izbucnit doar în vise şi în fugare cântece de leagăn, singurătatea absolută. Imigrantul nu are chip, e o pereche de mâini şi picioare care trebăluiesc contra chenzinei pentru mâncare şi adăpost. Imigrantul e un necunoscut. Numele său, venit dintr-o limbă străină, e imposibil de reţinut. Graiul, minat de accentul străin, îl dă de gol: imigrantul preferă să tacă. Mereu suspectat, aflat într-o perpetuă frică de concediere, imigrantul e omul care nu are unde să-şi plece capul. Această elegie a înstrăinării e redată într-un limbaj empatic, atent la detalii, în care contribuţia tinerei actriţe Rappoport e de primă importanţă. O frumuseţe slavă, ce adună împreună eteruri solare cu nebănuite adâncimi, pentru a spune o poveste de viaţă dintr-o privire. Personajul ei aminteşte de cel al Dianei Dumbravă, o altă tânără actriţă cu vocaţie de tragediană, protagonista din filmul românului Călin Peter Netzer, Maria (multipremiat în 2003, dar ulterior pe nedrept ignorat).
Suferinţa transfiguratoare, asumată ca treaptă-de-devenire – iată o perspectivă fundamental religioasă, pe care doar fundalul creştin (în special creştin-răsăritean) al culturii europene (acolo unde s-a păstrat) îl poate percepe şi reda la adevărata valoare. Nicicând revanşardă, purtată cu demnitate cristoforă (chiar când nu e conştientizată ca atare), atât de rar surprinsă de cinema, dar şi mai rar urmărită pe volutele unei poveşti pilduitoare. O suferinţă în spatele căreia întrezărim întotdeauna Atotbiruitoarea Lumină.