[Cronică la filmul 12 de Nikita Mihalkov, publicată în Adevărul literar şi artistic, 24 iulie 2007]
Astă primăvară la Bucureşti, Nikita Mihalkov anunţa continuarea filmului său “Soarele înşelător”; cunoscutul cineast a reuşit să evadeze pentru scurtă vreme de pe platourile de filmare, pentru a realiza un alt proiect, “12”, prezentat la ediţia din acest an a Mostrei de la Veneţia, de curând încheiate. Cu această ocazie, maestrul a fost onorat cu un Premiu Special “Leul de Aur” pentru întreaga operă, “ce explorează şi dezvăluie cu măiestrie, umanism şi emoţie, complexitatea existenţei”.
Filmul este o replică sui-generis la celebrul “12 oameni furioşi” al lui Sidney Lumet, ce electrizase publicul anilor ’50. Realizat după un scenariu de Nikita Mihalkov, Vladimir Moisenko şi Aleksandr Novotoţki,”12” tratează o problemă de maximă actualitate, ce a incitat interesul unor mari cineaşti din varii colţuri ale lumii: raportarea majorităţii la minorităţile (naţionale), violenţa interetnică şi toleranţa. Ce crede fiecare, la el acasă, despre terorism? Cine este, de fapt, teroristul, şi cine – victima? Cât de tare ne rezemăm pe idei preconcepute, pentru a emite o acuzaţie? Cât suntem de dispuşi să relaţionăm alteritatea etnică cu ideea ameninţării? Mai este nevoie să gândim, dacă aparţinem majorităţii...? Lars von Trier, Amos Gitai, Alejandro Gonzales Innaritu, Michael Hanneke – ca să ne referim doar la autorii unor opere de ultimă oră pe această temă - au oferit, fiecare, o serie de dezbateri ale spinoasei probleme, extrase din diferite culturi şi perspective spirituale. Abordarea lui Nikita Mihalkov are ca obiect problema ruso-cecenă, iar ca subiect, şedinţa de emitere a verdictului judecătoresc privind vinovăţia unui adolescent cecen, acuzat că şi-ar fi asasinat tatăl adoptiv, un ofiţer rus. Dar – susţine cineastul - “12” nu este un film politic, adică un film despre un anumit război şi conflict interetnic, sau despre greşelile unui anumit stat, ci despre modul de a gândi şi simţi al fiecăruia dintre noi. Iar filmul lui Sidney Lumet este – potrivit declaratiilor aceluiaşi – doar un punct de pornire.
Realizată în cea mai bună tradiţie a filmului de cameră rusesc, pelicula, catalogată de realizatori drept thriller psihologic, beneficiază de o suită de prestaţii actoriceşti de excepţie – Nikita Mihalkov, Serghei Makoveţki, Serghei Garmaş, Valentin Gaft, Mihail Efremov, Aleksandr Adabaşian..., cu toţii, capete de afiş ale ecranului rusesc actual, care ţin spectatorii cu sufletul la gură pe durata a două ore şi jumătate. Şi asta, într-un film cu o distribuţie 80% masculină, pus în scenă într-un decor auster, alcătuit majoritar din interioare. Problematica, dar mai ales mizanscena amintesc de dipticul “Dogville”-”Manderlay” lui Lars von Trier, unde, într-un crescendo al tensiunii psihologice ce duce drama aproape spre paroxism, tot într-o sală de sport cu decoruri minimale, se discută despre societate, minorităţi, discriminare. Doar că, spre deosebire de dipticul lui von Trier, personajul incriminat nu intră în relaţie cu acuzatorii, ba este lipsit chiar (prin gest şi cuvânt) de funcţie dramaturgică directă: nu contează dacă puştiul cecen e vinovat, ci disponibilitatea societăţii de a-i lua problema in serios. Şi asemănările se opresc aici. Diferă radical formalismele, convenţiile actoriceşti şi regizorale, tehnicile de joc, ba chiar şi raportarea autorului la propria operă.
De altfel, calitatea excepţională a interpretării – numită de Mihalkov “energie din interiorul cadrului” - este atuul forte al filmului şi a constituit argumentul principal al juriului veneţian. Maestru al kammerspiel-ului (să ne amintim de filmele anilor '70) şi al lucrului cu actorii, regizorul-coscenarist şi producător mărturiseşte că nu apelează la casting, ştiind dinainte actorul ideal pentru fiecare rol. Mihalkov nu-şi ascunde tehnica de lucru, expusă şi la master-class-ul susţinut astă-primăvară la Teatrul Naţional din Bucureşti: fiecare secvenţă se filmează simultan cu mai multe camere (patru, de pildă), nici unul dintre actori neştiind cine va fi surprins în prim-planul cadrului următor. Astfel, întreaga trupă actoricească joacă cu aceeaşi intensitate, păstrează “starea scenică” şi participă în egală măsură la dezvoltarea tensiunii emoţionale, pe care o transmite peliculei. Ca rezultat, filmul păstrează o vibraţie a emoţiei umane, pe care, se zice, doar actul teatral mai e capabil să o redea. “Sunt convins – mărturiseşte cineastul - că, dacă înăuntru există energie, dacă unsprezece actori îl ascultă pe al doisprezecelea şi această energie apare în cadru, acest lucru trebuie să se transmită şi în sala de proiecţie. Astfel se creează acel câmp energetic, care susţine interesul spectatorului. Iar spectatorul preţuieşte nu doar şi nu atât energia actorilor, ci pe cea proprie, consumată în timpul vizionării”.
Farmecul filmului constă (ca şi în filmul lui Lumet), în acest flux al energiei actoriceşti, ce se mută imprevizibil de la un grup la altul al celor 12 juraţi, pentru a transforma o mulţime amorfă şi dezinteresata de funcţionari, preocupaţi iniţial doar de propria carieră şi veniţi să semneze cât mai repede o hârtie, într-o echipă reală, interesată de un ideal înalt: adevărul (despre băiatul cecen), ba chiar motivată de un deziderat moral: asigurarea capacităţii de supravieţuire a puştiului (presupus, de la un moment dat, nevinovat) în societatea Rusiei contemporane. Cum se produc toate acestea? Prin regăsirea propriilor drame în situaţia de viaţă a inculpatului. Abia în momentul când fiecare funcţionar se identifică cu alteritatea, el e capabil să-şi trateze “obiectul muncii” ca pe o persoană. Dar pentru a ajunge aici e nevoie, uneori, de o cale lungă: aceea a eliberării de automatisme, a depăşirii reflexelor de autoapărare, a deschiderii către celălalt. Iata un exerciţiu uman rar în cinematograful de azi, pe care filmul de cameră “marca Mihalkov” reuşeşte să îl susţină. Iar tema, de maximă actualitate, recomandă filmul nu numai lui Putin (cum intenţionează Mihalkov), ci tuturor celor preocupaţi de supravieţuirea morală într-o societate conflictuală şi tot mai cosmopolită.
[Corespondenţă de la Moscova]
Astă primăvară la Bucureşti, Nikita Mihalkov anunţa continuarea filmului său “Soarele înşelător”; cunoscutul cineast a reuşit să evadeze pentru scurtă vreme de pe platourile de filmare, pentru a realiza un alt proiect, “12”, prezentat la ediţia din acest an a Mostrei de la Veneţia, de curând încheiate. Cu această ocazie, maestrul a fost onorat cu un Premiu Special “Leul de Aur” pentru întreaga operă, “ce explorează şi dezvăluie cu măiestrie, umanism şi emoţie, complexitatea existenţei”.
Filmul este o replică sui-generis la celebrul “12 oameni furioşi” al lui Sidney Lumet, ce electrizase publicul anilor ’50. Realizat după un scenariu de Nikita Mihalkov, Vladimir Moisenko şi Aleksandr Novotoţki,”12” tratează o problemă de maximă actualitate, ce a incitat interesul unor mari cineaşti din varii colţuri ale lumii: raportarea majorităţii la minorităţile (naţionale), violenţa interetnică şi toleranţa. Ce crede fiecare, la el acasă, despre terorism? Cine este, de fapt, teroristul, şi cine – victima? Cât de tare ne rezemăm pe idei preconcepute, pentru a emite o acuzaţie? Cât suntem de dispuşi să relaţionăm alteritatea etnică cu ideea ameninţării? Mai este nevoie să gândim, dacă aparţinem majorităţii...? Lars von Trier, Amos Gitai, Alejandro Gonzales Innaritu, Michael Hanneke – ca să ne referim doar la autorii unor opere de ultimă oră pe această temă - au oferit, fiecare, o serie de dezbateri ale spinoasei probleme, extrase din diferite culturi şi perspective spirituale. Abordarea lui Nikita Mihalkov are ca obiect problema ruso-cecenă, iar ca subiect, şedinţa de emitere a verdictului judecătoresc privind vinovăţia unui adolescent cecen, acuzat că şi-ar fi asasinat tatăl adoptiv, un ofiţer rus. Dar – susţine cineastul - “12” nu este un film politic, adică un film despre un anumit război şi conflict interetnic, sau despre greşelile unui anumit stat, ci despre modul de a gândi şi simţi al fiecăruia dintre noi. Iar filmul lui Sidney Lumet este – potrivit declaratiilor aceluiaşi – doar un punct de pornire.
Realizată în cea mai bună tradiţie a filmului de cameră rusesc, pelicula, catalogată de realizatori drept thriller psihologic, beneficiază de o suită de prestaţii actoriceşti de excepţie – Nikita Mihalkov, Serghei Makoveţki, Serghei Garmaş, Valentin Gaft, Mihail Efremov, Aleksandr Adabaşian..., cu toţii, capete de afiş ale ecranului rusesc actual, care ţin spectatorii cu sufletul la gură pe durata a două ore şi jumătate. Şi asta, într-un film cu o distribuţie 80% masculină, pus în scenă într-un decor auster, alcătuit majoritar din interioare. Problematica, dar mai ales mizanscena amintesc de dipticul “Dogville”-”Manderlay” lui Lars von Trier, unde, într-un crescendo al tensiunii psihologice ce duce drama aproape spre paroxism, tot într-o sală de sport cu decoruri minimale, se discută despre societate, minorităţi, discriminare. Doar că, spre deosebire de dipticul lui von Trier, personajul incriminat nu intră în relaţie cu acuzatorii, ba este lipsit chiar (prin gest şi cuvânt) de funcţie dramaturgică directă: nu contează dacă puştiul cecen e vinovat, ci disponibilitatea societăţii de a-i lua problema in serios. Şi asemănările se opresc aici. Diferă radical formalismele, convenţiile actoriceşti şi regizorale, tehnicile de joc, ba chiar şi raportarea autorului la propria operă.
De altfel, calitatea excepţională a interpretării – numită de Mihalkov “energie din interiorul cadrului” - este atuul forte al filmului şi a constituit argumentul principal al juriului veneţian. Maestru al kammerspiel-ului (să ne amintim de filmele anilor '70) şi al lucrului cu actorii, regizorul-coscenarist şi producător mărturiseşte că nu apelează la casting, ştiind dinainte actorul ideal pentru fiecare rol. Mihalkov nu-şi ascunde tehnica de lucru, expusă şi la master-class-ul susţinut astă-primăvară la Teatrul Naţional din Bucureşti: fiecare secvenţă se filmează simultan cu mai multe camere (patru, de pildă), nici unul dintre actori neştiind cine va fi surprins în prim-planul cadrului următor. Astfel, întreaga trupă actoricească joacă cu aceeaşi intensitate, păstrează “starea scenică” şi participă în egală măsură la dezvoltarea tensiunii emoţionale, pe care o transmite peliculei. Ca rezultat, filmul păstrează o vibraţie a emoţiei umane, pe care, se zice, doar actul teatral mai e capabil să o redea. “Sunt convins – mărturiseşte cineastul - că, dacă înăuntru există energie, dacă unsprezece actori îl ascultă pe al doisprezecelea şi această energie apare în cadru, acest lucru trebuie să se transmită şi în sala de proiecţie. Astfel se creează acel câmp energetic, care susţine interesul spectatorului. Iar spectatorul preţuieşte nu doar şi nu atât energia actorilor, ci pe cea proprie, consumată în timpul vizionării”.
Farmecul filmului constă (ca şi în filmul lui Lumet), în acest flux al energiei actoriceşti, ce se mută imprevizibil de la un grup la altul al celor 12 juraţi, pentru a transforma o mulţime amorfă şi dezinteresata de funcţionari, preocupaţi iniţial doar de propria carieră şi veniţi să semneze cât mai repede o hârtie, într-o echipă reală, interesată de un ideal înalt: adevărul (despre băiatul cecen), ba chiar motivată de un deziderat moral: asigurarea capacităţii de supravieţuire a puştiului (presupus, de la un moment dat, nevinovat) în societatea Rusiei contemporane. Cum se produc toate acestea? Prin regăsirea propriilor drame în situaţia de viaţă a inculpatului. Abia în momentul când fiecare funcţionar se identifică cu alteritatea, el e capabil să-şi trateze “obiectul muncii” ca pe o persoană. Dar pentru a ajunge aici e nevoie, uneori, de o cale lungă: aceea a eliberării de automatisme, a depăşirii reflexelor de autoapărare, a deschiderii către celălalt. Iata un exerciţiu uman rar în cinematograful de azi, pe care filmul de cameră “marca Mihalkov” reuşeşte să îl susţină. Iar tema, de maximă actualitate, recomandă filmul nu numai lui Putin (cum intenţionează Mihalkov), ci tuturor celor preocupaţi de supravieţuirea morală într-o societate conflictuală şi tot mai cosmopolită.
[Corespondenţă de la Moscova]
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu