UN ANTI-BEATLES

[r. Julie Taymor, Un cântec străbate lumea / Across the Universe]

[Publicat în Adevărul literar şi artistic sub titlul Beatlemania de mucava, 2007-12-05]

“Un cântec străbate lumea” / “Across the Universe”, filmul recent lansat de Sony Pictures şi distribuit la noi de InterComFilm, se voieşte a fi o odă adusă spiritului Beatles, în spirit Beatles. Şi reuşeşte să fie o odă, dar una nostalgică, rece şi foarte cuminte, adică tocmai nu în spiritul Beatles.
Filmul suferă de două hibe, una mai gravă ca cealaltă: lipsa poveştii, implicit a unui conflict dramatic coerent şi lipsa opţiunii stilistice. Julie Taymor, regizoarea şi semnatara povestirii originale, brodează în jurul destinului unui grup de prieteni, Lucy-Jude-Max, desfăşurat pe fundalul tumultuos al mişcărilor sociale din anii ’60. Adică spiritul hippie şi muzica sa, războiul din Vietnam, mişcarea pacifistă americană, revoltele tineretului britanic etc. Taymor cunoaşte bine istoria (doar din exterior), nici o piesă nu-i scapă din tabloul social; ceea ce scapă, însă, este materialitatea vieţii concrete a celor trei dezorientaţi, motivaţia subiectivă a (re)orientărilor şi căutărilor lor, carnea emoţională şi dramatică a întregului moment.
Se vorbea, în epocă, de nişte tineri furioşi… de revoltă şi de libertate dusă la extrem… de lumi paralele ale muzicii, drogurilor, sexului, angajării politice şi apolitismului, ale experimentelor mistice de buzunar, ale disperărilor celor mai negre. Ei bine, toate acestea – dar toate! – încearcă să fie aduse la viaţă de trei actori corecţi (Evan Rachel Wood, Jim Sturgess, Joe Anderson), a căror grijă principală este (potrivit indicaţiei regizorale) să interpreteze cât mai decent câte una-două piese Beatles, alese contextual. Or, tocmai corectitudinea şi decenţa nu rimează deloc cu complexul iconoclast al epocii şi personajelor! În loc de aceasta, asistăm la o calchiere frigidă, indoloră, de operetă, a unor stări şi situaţii lipsite de motivaţie.
Poate că cel mai mare deserviciu i-l aduce filmului coregrafia – mai apropiată de duhul “Marry Poppins” decât de cel al formaţiei Queen ori al lui Bob Fosse. Dorită a fi “firească” (potrivit mărturisirilor regizoarei), mişcarea scenică este, de fapt, teribil de convenţională şi declanşată evident la comandă, în urma unor elanuri liricoide izbucnite “spontan” sub bagheta regizoarei, de sub frunţile descreţite de orice grijă ale actorilor.
Singura prezenţă lirică convingătoare este a cântăreţei Sadie şi a partenerului acesteia, Jo-Jo - un cuplu de personaje secundare. Interpreţii lor, Dana Fuchs şi Martin Luther Mccoy, fără a fi actori profesionişti (fiind, în schimb, muzicieni de profesie), sunt singurii care reuşesc să redea live tot amestecul de furie, patos, senzualitate şi solitudine, care trepidau în epocă printre acorduri de chitare electrice. Din păcate, prestaţia lor generoasă nu reuşeşte să topească frigiditatea de bibelou de porţelan a actorilor principali, care continuă să îngâne cântecele despre lucruri care se pare că nu i-au durut niciodată.
Şi cum un eşec are întotdeauna mai multe cauze, să nu uităm scenografia! Aici, regizoarea reuşeşte să aglomereze, cu hărnicie şi exces imaginativ (cu ajutorul lui Mark Friedberg) cam tot ce se purta prin epocă: de la colaje pop-art, la animaţii stilizate în culori stridente gen “Yellow Submarine”, la secvenţe expresionist-alegorice ale războiului şi la imagini idealizant-siropoase ale amorului subacvatic. Tributare unor tehnici artistice diferite şi creatoare a unor registre emoţionale prost angrenate împreună, secvenţele onirico-infografice au un anumit caracter de sine stătător, care le salvează ca piesă independentă de artă video, dar, în acelaşi timp, aglomerarea lor dăunează teribil ansamblului.
Ce departe e acel Bertolucci, cu ai săi “Inocenţi” şi cu tot ce înseamnă somptuozitate vizuală, nonconformism, rebeliune, iluzie&deziluzie şaizecistă! Păcat că J.Taymor a omis să-l vizioneze.