[Publicat în Diplomat Club, nr. 5-6/2008]
Reproduceri din colecţia Măriuca Oteteleşanu
Reproduceri din colecţia Măriuca Oteteleşanu
Fiecare epocă îşi are artiştii săi oficiali şi dizidenţii. Comunismul, prin impostura generalizată şi agresivitatea răsturnărilor de valori ne-a învăţat, indirect, să-i preţuim pe cei din urmă şi să-i privim cu circumspecţie pe primii. Lucrurile nu se prezentau la fel în societatea ierarhizată tradiţional, iar Casa Regală a României dă seama, cum nu se poate mai bine, de aceasta. Exista o vreme (nu tocmai îndepărtată, dar ştearsă cu buretele din manuale), când între valoarea unui artist şi poziţia sa socială nu era obligatorie contradicţia netă. Ottilia Michail-Oteteleşanu, Olga Greceanu, Theodora Cernat-Popp sunt câteva exemple grăitoare de artişti (oare întâmplător, toate se declină la feminin?) care şi-au pus penelul nu doar în slujba şevaletului, ci şi în cea a cetăţii. Într-o epocă a avangărzilor, toate trei au fost preocupate de revalorizarea, la cote de maximă exigenţă artistică, a tradiţiei bizantine şi româneşti, asimilate creativ modernităţii. Toate trei preiau din curentele de tip Art Nouveau gustul pentru virtuozitate, limbajul alegoric şi interesul pentru simbol, dar nu şi decadenţa. Toate trei s-au apropiat de plastica monumentală, de ambientul urban şi ecleziastic. Theodorei Cernat-Popp îi aparţin monumentalele mozaicuri exterioare de la intrarea în biserica Mănăstirii Antim din Bucureşti, Olga Greceanu realizează mari tablouri alegorice pe teme naţionale şi religioase, iar Ottilia Oteteleşanu semnează cele mai elegante şi mai originale icoane din Catedrala Patriarhiei (icoanele împărăteşti din email de pe catapeteasmă). Fizic, cel puţin, Ottilia Oteteleşanu s-a apropiat cel mai mult de altar!
Despre toate trei, tratatele de istoria artei româneşti, editate înainte de 1989, vorbesc în treacăt. E de mirare, oare, că şi azi numele lor e rostit atât de rar?
Acum trei ani, tot la cumpăna iernii, Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia găzduiau o primă ieşire la lumină a operelor Th. Cernat-Popp şi Olgăi Greceanu. De curând, Galeria Artelor de la Cercul Militar Naţional a găzduit o expoziţie inedită, intitulată “Trei generaţii”, având în centru numele de rezonanţă al Ottiliei Michail-Oteteleşanu şi dedicată uneia dintre puţinele dinastii artistice din plastica românească. Spre bun augur, talentul generos al Ottiliei Michail (devenită prin căsătorie Oteteleşanu) - pian, pictură de şevalet, acuarelă, arte decorative şi în special email - a rodit în alte două generaţii de artişti: pictoriţa Măriuca Oteteleşanu (cea de-a doua prezenţă majoră din expoziţie) şi fiii acesteia, foarte tinerii Mihai şi Matei, aflaţi încă pe băncile uceniciei, dar prezenţi deja pe pereţii simezelor.
Din păcate, lipsa de informaţie bine pusă la punct, timp de aproape 50 de ani, referitoare la şcoala românească ante- şi interbelică (alta decât cea modernistă şi, eventual, tradiţionalist-sămănătoristă) ar obliga la o primă, fie şi lapidară abordare istorico-biografică. Cum aceasta poate fi consultată în Ziarul Financiar din 30.10.2006 şi pe site-urile geocities.com/maria_ot, artmajeur.com/otetelesanu, cronica de faţă nu şi-o propune. Căci retrospectiva vernisată în pragul sărbătorilor Crăciunului la galeria Casei Armatei merită din plin reflecţia critică.
Chiar şi un ochi puţin avizat, dar atent la valorile luminii, descoperă o deosebire radicală între cele două generaţii (Ottilia şi Măriuca), pornind de la modul de a privi. Lucrările Ottiliei Michail – două autoportrete, un portret al Reginei Elisabeta, protectoarea şi prietena artistei, câteva peisaje în acuarelă şi ulei, însoritul Balcic şi plaiuri monastice româneşti – dau seama, pe de o parte, de o solidă formaţie academică (desăvârşită la Bucureşti, Berlin şi Paris) şi de o sensibilitate luminoasă, uşor austeră, bine temperată de rigoare şi ştiinţa construcţiei. Cu toate că virtuozitatea meşteşugului perfect stăpânit o îmbie, artista nu cade niciodată în formalism. Adâncimea şi coerenţa privirii şi o anumită amplitudine temporală fac parte, şi ele, din infrastructura noetică a tabloului.
Cu totul altul este tipul de sensibilitate al Măriucăi Oteteleşanu, pictor de costume şi scenograf, al cărei debut pe simeze datează abia din 1992. Le desparte aproape un veac, cu toate turnurile radicale în modul de percepţie a lumii. Obişnuită a platourilor de filmare şi a ritmurilor rampei, care i-au ocupat cea mai mare parte a vieţii profesionale, dar i-au modelat şi ritmurile inimii, Măriuca Oteteleşanu nu-şi ascunde adeziunea faţă de universul scenei şi al iluziei. Protagonistul pânzelor ei este masca, actorul, ca vehicul al mirajului şi bucuriilor efemere. Culorile tari,
saturate, desfăşurate în contraste puternice modelează contururi difuze de personaje (dansatoare şi arlechini), dispuse în compoziţii spontane, a căror zbatere lăuntrică pendulează între emoţia momentului scenic, conştiinţa evanescenţei şi dorinţa ardentă de a ieşi în evidenţă “acum!”. O suită de siluete gracil-melancolice, cu vagi inflexiuni boticelliene îşi întind faciesurile frontal spre rama tabloului, dorind parcă a deborda în real. Într-o descendenţă relativ îndepărtată a lui Chagall, una mai apropiată a Margaretei Sterian, Măriuca Oteteleşanu dezvoltă o filozofie a costumului şi măştii, înscrisă în coordonatele imediatului, în care emoţia grăbită a sărbătorii lasă să se simtă, abia perceptibilă, presiunea prezentului.
Şi totuşi, dincolo de diferenţele de temperament şi tematică, cele două artiste rămân unite de dragostea pentru culoare şi lumină – ca universuri în sine – şi de pasiunea nedisimulată, asumată cu seriozitate, pentru arta imaginii.
Despre toate trei, tratatele de istoria artei româneşti, editate înainte de 1989, vorbesc în treacăt. E de mirare, oare, că şi azi numele lor e rostit atât de rar?
Acum trei ani, tot la cumpăna iernii, Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia găzduiau o primă ieşire la lumină a operelor Th. Cernat-Popp şi Olgăi Greceanu. De curând, Galeria Artelor de la Cercul Militar Naţional a găzduit o expoziţie inedită, intitulată “Trei generaţii”, având în centru numele de rezonanţă al Ottiliei Michail-Oteteleşanu şi dedicată uneia dintre puţinele dinastii artistice din plastica românească. Spre bun augur, talentul generos al Ottiliei Michail (devenită prin căsătorie Oteteleşanu) - pian, pictură de şevalet, acuarelă, arte decorative şi în special email - a rodit în alte două generaţii de artişti: pictoriţa Măriuca Oteteleşanu (cea de-a doua prezenţă majoră din expoziţie) şi fiii acesteia, foarte tinerii Mihai şi Matei, aflaţi încă pe băncile uceniciei, dar prezenţi deja pe pereţii simezelor.
Din păcate, lipsa de informaţie bine pusă la punct, timp de aproape 50 de ani, referitoare la şcoala românească ante- şi interbelică (alta decât cea modernistă şi, eventual, tradiţionalist-sămănătoristă) ar obliga la o primă, fie şi lapidară abordare istorico-biografică. Cum aceasta poate fi consultată în Ziarul Financiar din 30.10.2006 şi pe site-urile geocities.com/maria_ot, artmajeur.com/otetelesanu, cronica de faţă nu şi-o propune. Căci retrospectiva vernisată în pragul sărbătorilor Crăciunului la galeria Casei Armatei merită din plin reflecţia critică.
Chiar şi un ochi puţin avizat, dar atent la valorile luminii, descoperă o deosebire radicală între cele două generaţii (Ottilia şi Măriuca), pornind de la modul de a privi. Lucrările Ottiliei Michail – două autoportrete, un portret al Reginei Elisabeta, protectoarea şi prietena artistei, câteva peisaje în acuarelă şi ulei, însoritul Balcic şi plaiuri monastice româneşti – dau seama, pe de o parte, de o solidă formaţie academică (desăvârşită la Bucureşti, Berlin şi Paris) şi de o sensibilitate luminoasă, uşor austeră, bine temperată de rigoare şi ştiinţa construcţiei. Cu toate că virtuozitatea meşteşugului perfect stăpânit o îmbie, artista nu cade niciodată în formalism. Adâncimea şi coerenţa privirii şi o anumită amplitudine temporală fac parte, şi ele, din infrastructura noetică a tabloului.
Cu totul altul este tipul de sensibilitate al Măriucăi Oteteleşanu, pictor de costume şi scenograf, al cărei debut pe simeze datează abia din 1992. Le desparte aproape un veac, cu toate turnurile radicale în modul de percepţie a lumii. Obişnuită a platourilor de filmare şi a ritmurilor rampei, care i-au ocupat cea mai mare parte a vieţii profesionale, dar i-au modelat şi ritmurile inimii, Măriuca Oteteleşanu nu-şi ascunde adeziunea faţă de universul scenei şi al iluziei. Protagonistul pânzelor ei este masca, actorul, ca vehicul al mirajului şi bucuriilor efemere. Culorile tari,
saturate, desfăşurate în contraste puternice modelează contururi difuze de personaje (dansatoare şi arlechini), dispuse în compoziţii spontane, a căror zbatere lăuntrică pendulează între emoţia momentului scenic, conştiinţa evanescenţei şi dorinţa ardentă de a ieşi în evidenţă “acum!”. O suită de siluete gracil-melancolice, cu vagi inflexiuni boticelliene îşi întind faciesurile frontal spre rama tabloului, dorind parcă a deborda în real. Într-o descendenţă relativ îndepărtată a lui Chagall, una mai apropiată a Margaretei Sterian, Măriuca Oteteleşanu dezvoltă o filozofie a costumului şi măştii, înscrisă în coordonatele imediatului, în care emoţia grăbită a sărbătorii lasă să se simtă, abia perceptibilă, presiunea prezentului.Şi totuşi, dincolo de diferenţele de temperament şi tematică, cele două artiste rămân unite de dragostea pentru culoare şi lumină – ca universuri în sine – şi de pasiunea nedisimulată, asumată cu seriozitate, pentru arta imaginii.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu