[Emanuele Crialese, Nuovomondo /Respiro, /Franţa-Italia, 2007]
[Publicat în Adevărul literar şi artistic, 12 decembrie 2007, cu titlul modificat abuziv de redacţie: “America umileşte şi epurează”]
Dacă există azi o direcţie iconică în arta a 7-a, Emanuele Crialese o reprezintă prin excelenţă. Tânărul regizor originar din Sicilia şi stabilit în America s-a impus din 1997 cu “Once We Were Strangers” şi mai ales cu “Respiro”, care cucerea Marele Premiu şi Premiul Publicului la Cannes în 2002. Cel de-al treilea lungmetraj al său, “Nuovomondo” sau “Golden Door” este o coproducţie franco-italiană distribuită în România de Independenţa Film.
Un cinema care investighează chipuri şi aglomerări umane, un cinema în care fiecare chip îşi poartă povestea, printre cuvinte şi mult dincolo de ele, până spre noi, spectatorii, ca să descoperim că, de fapt, nu fusese niciodată desprins de noi. Un cinema al sentimentului comunitar şi identităţii – care nu poate fi decât taină şi doar aşa poate fi surprinsă pe peliculă - şi al luptei acestora pentru supravieţuire, prin vâltorile depersonalizării, în drumul spre Pământul Făgăduinţei. Un cinema în care straturile peliculei se adâncesc neînchipuit de mult, spre a surprinde imemorialul din fiece gest şi privire. Un cinema în care tipuri umane izolate se adâncesc spre arhetip, pentru a se îmbrăţişa laolaltă când îşi descoperă consanguinitatea, chiar cu o clipă înainte de a se pierde în anonimatul Pământului Nou.
“Oameni vechi”, pe cale de a deveni “oameni noi”. Un Weltanschauung de dimensiunea unui cătun sicilian, înglobat deodată într-un continent în mişcare: America. Un Weltanschauung în transformare fluidă, dramatică şi ireversibilă, surprins pe peliculă aproape fără cuvinte, într-o scriitură cinematografică a cărei carnalitate spiritualizată uimeşte la fiece pas.
Contemplativ, dar lucid şi atent la detalii, Emanuele Crialese spune o poveste despre oameni care nu trecuseră niciodată dincolo de ţarinile lor (“Salvatore din Petraglia”, “Vincenzo din Caligni”), porniţi, la îndemnul sărăciei şi al speranţei (materializată în fotografii trucate cu găini cât vaca şi morcovi cât un trunchi de copac), spre Ţara unde curge, literalmente, lapte şi miere. O poveste, a cărei materie e alcătuită din fragmente de amintiri ce seamănă cu visul şi amintirea, din pasaje de scrisori vechi de la începutul secolului XX (“Suntem nişte suflete în drum spre un paradis…, însă murim cu toţii câte un pic cu fiecare val pe care îl trecem”), osmotic grefate în textura filmică.
“Duhurile casei nu vor să ne lase să plecăm, se tem, pentru că oceanul e plin de spirite vrăjmaşe” spune bătrâna tămăduitoare Fortunata, care va fi declarată debilă mental, pentru că nu va voi să se supună aşa-zisului test de inteligenţă pe insula de triere a emigranţilor. Fiii ei urcă desculţi, cu câte o piatră în gură, dealul stâncos al Sfintei Fecioare, pentru a primi un semn augural. Clişeele trucate ale Cornului Abundenţei, ce li se vor strecura în vise şi-i vor urmări pe tot drumul, arată că sorţii le sunt favorabili.
O lume mică, densă şi foarte palpabilă se va topi, pe valurile mişcătoare ale Oceanului (silabisit “Il Grande L’uciano”), într-o imensitate adorată şi incertă. Apariţia transatlanticului, după o suită de secvenţe descriind o civilizaţie primară, e ca o lovitură de pumnal. Pentru prima dată cadrul, care până acum urmărise semantica ridurilor şi veşmintelor, capătă amplitudine, pentru a îmbrăţişa o mare de oameni necunoscuţi înghesuiţi unii într-alţii, animaţi de aceeaşi speranţă. O sirenă ameninţătoare, continuare a aceleiaşi lovituri de pumnal, desprinde lent şi ineluctabil mulţimea compactă în două, de parcă pământul s-ar fi desprins. Zgomotul chtonian anunţă un sfârşit de lume.
Aceeaşi mulţime, panicat îmbrăţişată în cala vasului balansat de tangaj. Aceeaşi mulţime dormind de-a valma în hala clasei a III-a. Misterele trupurilor dormind, epiderme, danteluri şi iluzii în drum de apă spre Lumea Nouă. Flirturi desperecheate, promisiuni, ceaţă la bord: acolo, dincolo de ceaţă e America!
O vale a plângerii, numită Insula Ellis (a Lacrimilor, a Despărţirilor pentru totdeauna) inaugurează şirul unor umilinţe, pe care ţăranii sicilieni nu le bănuiau. O confruntare dură şi inegală între civilizaţii, în care legea celui puternic e făcută să epureze intruşii pasibili de a contamina “materialul genetic al continentului”. Eugenia, folosită pentru prima oară în masă, e ilustrată laconic, documentat, fără vreo atitudine revanşardă ori discursuri politice. Şi toate acestea, pentru a nu perturba comuniunea confraţilor necunoscuţi, părtaşi ai aceleiaşi taine a drumului, îmbrăţişaţi într-o coralitate agapică amintind de cea din filmele lui Anghelopoulos.
Crialese îşi iubeşte actorii, cum însuşi declară, aşa cum Fellini îi iubea pe pasagerii din “E la nave va” iar Oliveira pe cei din “Un film vorbit”. “Când filmez oamenii, vreau să-i filmez împreună, în mişcarea lor. În concepţia omului vechi, de care mă simt foarte legat, oamenii nu puteau supravieţui unul fără altul. Dacă tu nu eşti acolo, eu nu exist. Cine dovedeşte prezenţa mea pe pământ dacă tu nu mă priveşti? Simt nevoia, chiar când lucrez, să am grijă de celălalt. Am nevoie să-i văd pe ceilalţi zâmbind în jurul meu ca să fiu fericit”.
[Publicat în Adevărul literar şi artistic, 12 decembrie 2007, cu titlul modificat abuziv de redacţie: “America umileşte şi epurează”]
Dacă există azi o direcţie iconică în arta a 7-a, Emanuele Crialese o reprezintă prin excelenţă. Tânărul regizor originar din Sicilia şi stabilit în America s-a impus din 1997 cu “Once We Were Strangers” şi mai ales cu “Respiro”, care cucerea Marele Premiu şi Premiul Publicului la Cannes în 2002. Cel de-al treilea lungmetraj al său, “Nuovomondo” sau “Golden Door” este o coproducţie franco-italiană distribuită în România de Independenţa Film.
Un cinema care investighează chipuri şi aglomerări umane, un cinema în care fiecare chip îşi poartă povestea, printre cuvinte şi mult dincolo de ele, până spre noi, spectatorii, ca să descoperim că, de fapt, nu fusese niciodată desprins de noi. Un cinema al sentimentului comunitar şi identităţii – care nu poate fi decât taină şi doar aşa poate fi surprinsă pe peliculă - şi al luptei acestora pentru supravieţuire, prin vâltorile depersonalizării, în drumul spre Pământul Făgăduinţei. Un cinema în care straturile peliculei se adâncesc neînchipuit de mult, spre a surprinde imemorialul din fiece gest şi privire. Un cinema în care tipuri umane izolate se adâncesc spre arhetip, pentru a se îmbrăţişa laolaltă când îşi descoperă consanguinitatea, chiar cu o clipă înainte de a se pierde în anonimatul Pământului Nou.
“Oameni vechi”, pe cale de a deveni “oameni noi”. Un Weltanschauung de dimensiunea unui cătun sicilian, înglobat deodată într-un continent în mişcare: America. Un Weltanschauung în transformare fluidă, dramatică şi ireversibilă, surprins pe peliculă aproape fără cuvinte, într-o scriitură cinematografică a cărei carnalitate spiritualizată uimeşte la fiece pas.
Contemplativ, dar lucid şi atent la detalii, Emanuele Crialese spune o poveste despre oameni care nu trecuseră niciodată dincolo de ţarinile lor (“Salvatore din Petraglia”, “Vincenzo din Caligni”), porniţi, la îndemnul sărăciei şi al speranţei (materializată în fotografii trucate cu găini cât vaca şi morcovi cât un trunchi de copac), spre Ţara unde curge, literalmente, lapte şi miere. O poveste, a cărei materie e alcătuită din fragmente de amintiri ce seamănă cu visul şi amintirea, din pasaje de scrisori vechi de la începutul secolului XX (“Suntem nişte suflete în drum spre un paradis…, însă murim cu toţii câte un pic cu fiecare val pe care îl trecem”), osmotic grefate în textura filmică.
“Duhurile casei nu vor să ne lase să plecăm, se tem, pentru că oceanul e plin de spirite vrăjmaşe” spune bătrâna tămăduitoare Fortunata, care va fi declarată debilă mental, pentru că nu va voi să se supună aşa-zisului test de inteligenţă pe insula de triere a emigranţilor. Fiii ei urcă desculţi, cu câte o piatră în gură, dealul stâncos al Sfintei Fecioare, pentru a primi un semn augural. Clişeele trucate ale Cornului Abundenţei, ce li se vor strecura în vise şi-i vor urmări pe tot drumul, arată că sorţii le sunt favorabili.
O lume mică, densă şi foarte palpabilă se va topi, pe valurile mişcătoare ale Oceanului (silabisit “Il Grande L’uciano”), într-o imensitate adorată şi incertă. Apariţia transatlanticului, după o suită de secvenţe descriind o civilizaţie primară, e ca o lovitură de pumnal. Pentru prima dată cadrul, care până acum urmărise semantica ridurilor şi veşmintelor, capătă amplitudine, pentru a îmbrăţişa o mare de oameni necunoscuţi înghesuiţi unii într-alţii, animaţi de aceeaşi speranţă. O sirenă ameninţătoare, continuare a aceleiaşi lovituri de pumnal, desprinde lent şi ineluctabil mulţimea compactă în două, de parcă pământul s-ar fi desprins. Zgomotul chtonian anunţă un sfârşit de lume.
Aceeaşi mulţime, panicat îmbrăţişată în cala vasului balansat de tangaj. Aceeaşi mulţime dormind de-a valma în hala clasei a III-a. Misterele trupurilor dormind, epiderme, danteluri şi iluzii în drum de apă spre Lumea Nouă. Flirturi desperecheate, promisiuni, ceaţă la bord: acolo, dincolo de ceaţă e America!
O vale a plângerii, numită Insula Ellis (a Lacrimilor, a Despărţirilor pentru totdeauna) inaugurează şirul unor umilinţe, pe care ţăranii sicilieni nu le bănuiau. O confruntare dură şi inegală între civilizaţii, în care legea celui puternic e făcută să epureze intruşii pasibili de a contamina “materialul genetic al continentului”. Eugenia, folosită pentru prima oară în masă, e ilustrată laconic, documentat, fără vreo atitudine revanşardă ori discursuri politice. Şi toate acestea, pentru a nu perturba comuniunea confraţilor necunoscuţi, părtaşi ai aceleiaşi taine a drumului, îmbrăţişaţi într-o coralitate agapică amintind de cea din filmele lui Anghelopoulos.
Crialese îşi iubeşte actorii, cum însuşi declară, aşa cum Fellini îi iubea pe pasagerii din “E la nave va” iar Oliveira pe cei din “Un film vorbit”. “Când filmez oamenii, vreau să-i filmez împreună, în mişcarea lor. În concepţia omului vechi, de care mă simt foarte legat, oamenii nu puteau supravieţui unul fără altul. Dacă tu nu eşti acolo, eu nu exist. Cine dovedeşte prezenţa mea pe pământ dacă tu nu mă priveşti? Simt nevoia, chiar când lucrez, să am grijă de celălalt. Am nevoie să-i văd pe ceilalţi zâmbind în jurul meu ca să fiu fericit”.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu