LIRICA LUI ALEXANDRU MIRONESCU: O ALEGORIE A AVENTURII UMANE ÎNTRE CREAŢIE ŞI CREATOR

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 27 noiembrie 2010

Vizionar om de ştiinţă şi cărturar, filozof, dascăl, scriitor, om al cunoaşterii şi trăirii duhovniceşti, Alexandru Mironescu este una din cele mai polivalente figuri ale Grupării “Rugului Aprins”. Şi, totodată, una din cele mai discrete şi fascinante.

Accesibil şi totodată olimpian, “cavaler al inefabilului” şi om “cu geniul prieteniei”, cum a fost supranumit, Alexandru Mironescu dă seama – alături de alţi giganţi ai culturii interbelice – de o altitudine a spiritului nemaiîntâlnită în România post-comunistă, rod al osmozei de taină dintre străvechiul filon valah şi bizantin şi dinamica înnoitoare a spiritului apusean al sfârşitului de ev XIX.

Dimesiunea poetică a personalităţii sale creatoare, debutată tardiv, potrivit datării poemelor şi mărturiilor apropiaţilor săi, în ultimii ani de închisoare (în apropierea vârstei de 60 de ani), şi exploatată prodigios în ultimul deceniu al vieţii, este prea puţin cunoscută. Din considerente legate, probabil, în primul rând de modestie, profesorul universitar, eseistul şi romancierul a preferat să treacă sub tăcere această lucrare de taină, încrediinţând-o nu contemporanilor (fie ei prieteni apropiaţi şi poeţi străluciţi), ci nemijlocit posterităţii.

Acest dat fundamental al genezei operei sale poetice cred că îi indică şi cea mai potrivită cheie de lectură. Dacă proza şi literatura ştiinţifico-filozofică a lui Alexandru Mironescu sunt în mod intrinsec sincrone epocii scrierii şi apariţiei lor, dialogând cu problemele şi modele intelectuale ale vremii şi se adresează, astfel, în primul rând, contemporanilor (meditaţiile şi atmosfera din “Ziduri între vii”, de pildă, au multe în comun cu scrierile lui Camil Petrescu şi a altor congeneri, în timp ce eseistica răspunde problemelor de teologie a istoriei ori disputelor ştiinţă-religie din epocă), în schimb, opera poetică a cărturarului-filozof se înscrie dintru început în dimensiunea verticală, diacronică, a mesajului testamentar, atemporal. De aici, neglijarea pe alocuri a aspectului stilistic; rezultat direct al Zeitgeist-ului (spiritului vremii), stilul literar era atent şlefuit în romane, atingând dimensiunea retoricii inspirate şi inspiratoare în eseuri şi chiar în publicistică. Dar potrivirea cuvântului, a expresiei şi a ritmului rostirii sunt condiţionate şi parţial modelate de prezenţa interlocutorului (eventual şi de intervenţia acestuia din sala de conferinţă), ori de atenţia profesională firească la reacţia criticului şi a colegilor de breaslă literară, în virtutea unui dialog de litere şi idei, fără de care actul scrisului este mort.

În cazul operei poetice a lui Al. Mironescu, acest dialog de idei se realizează pe verticală şi în absolutul relaţiei omului cu sinele său şi cu Dumnezeu. Iar vorbirea cu Dumnezeu, rugăciunea şi contemplaţia, se supun altor rigori şi exigenţe decât cele literar-stilistice, de gradare matematică a emoţiei ori de circumscriere exactă a tematicii discursului, întru cât cercul de comunicare este altul.

Nedestinată cuceririi unei audienţe imediate, poezia lui Al. Mironescu nu este tributară curentelor şi modelor literare ale epocii sale – nici perioadei debutului şi primei etape de efervescenţă literar-filozofică din epoca interbelică, nici etapei de maturitate şi celei senectute de după detenţie (după 1968).

Ca poet, Al. Mironescu nu s-a inspirat de la contemporani. Nu l-au atras nici intelectualismul uscat şi exhibiţionismele Avangărzii, nici disperarea existenţială a decadenţilor, nici eufoniile eterate ale simboliştilor (fie ei şi religioşi, ca Ion Pillat), nici patosul pentru glie şi etnos al sămănătoriştilor (chiar dacă a împărtăşit acelaşi destin de detenţie cu un Radu Gyr, de pildă). Cu atât mai puţin l-au atras poezia realismului socialist şi modernismul românesc al primilor mari lirici postbelici (începând cu Nicolae Labiş), cu care a fost contemporan şi al căror destin literar nu avea cum să-i fie străin.

Pentru savantul de tip renascentist şi gânditorul creştin nesupus îndoielii în credinţă, care a fost Al. Mironescu, poezia era o încununare a charismelor sale fundamentale, un travaliu de mare sinteză a spiritului, care să pună în lucrare sinergică aceste polifonice haruri. De aceea, îndoielile, experimentele, egolatriile şi sacrilegiile Avangărzii, ca şi narcisismele modernismului nu aveau cum s-o penetreze, nici patima pentru glie a poeţilor narodnicişti nu putea să-i obtureze orizonturile.

Modelul estetic care întrupa cel mai bine idealurile cugetătorului creştin îndrăgostit de Adevăr şi cunoaştere, care regăsea în toată vibraţia firii cuvîntul lui Dumnezeu, era Parnasianismul. Curentul apărut în Franţa ultimelor trei decenii ale secolului XIX reitera filozofia monadelor lui Leibnitz (sec. XVIII), a armoniilor cosmice perfecte, mărturisind, în miezul secularizării, al revoluţiei industriale şi bancare occidentale, imensa nostalgie a omului modern după Paradis. Chiar dacă modelele curentului idealist francez erau cele ale Eladei antice, păgâne, ori ale altor mitologii precreştine europene, idealul urmărit era recuperarea “celei mai bune dintre lumi” (Leibnitz), plonjarea în illo tempore şi contemplarea, prin eşaparea în geografii exotice şi onirice, a minunilor Creaţiei lui Dumnezeu.

Aceleaşi idealuri estetice îl animă şi pe savantul român. Aşadar, opţiunea pentru un curent oarecum revolut, încă în vogă în anii de gimnaziu ai scriitorului, dar cu ecouri reduse în literatura românească a secolului XX, nu poate fi considerată drept încremenire în proiect sau atitudine paseistă, ci răspunsul estetic cel mai adecvat unui credo de viaţă de maximă altitudine spirituală, plenar şi conştient asumat.

Dar, în acelaşi timp, Al. Mironescu se distanţează de Parnasianismul originar sau, mai precis, îl îmbogăţeşte spiritual prin accentuata dimensiune creştină a realităţii prezenţei lui Hristos-Dumnezeu în creaţie, permanent asumată. Religiozitatea cosmică abstractă, vagă şi sfâşiată, teistă a Parnasianismului occidental, rezultat al excluderii lui Dumnezeu din istorie, este readusă, graţie vibraţiei de credinţă ortodoxă, la valoarea ei originară, a mărturisirii Logosului întrupat. Astfel, poetul-vizionar recuperează tabloul alegoric al prezenţei lui Dumnezeu în Creaţia Sa şi al aventurii umane între Creaţie şi Creator, sfârşite întotdeauna la poalele Crucii.

Pentru Al. Mironescu, actul poetic (după cum însuşi mărturisea) este o încununare şi o sublimare în spirit a polifonicelor sale activităţi, ancorată în cele două extreme: activitatea de om al ştiinţelor exacte, copleşit de miracolul vieţii şi cea de om al meditaţiei duhovniceşti. Cărturarul şi omul filocalic sunt cele două ipostasuri polare, care se întâlnesc şi se îmbrăţişează în opera poetică a lui Al. Mironescu. Elanul spontan, expresia necăutată, cuvântul arhaic, neologistic, tehnic, scientist sau erudit, uneori juxtapuse ad-hoc, extrase din zestrea de memorie şi experienţă a savantului, dau naştere unui discurs cald şi neprotocolar, savant şi familiar totdeodată, ce adună împreună calităţile esenţiale ale personalităţii cărturarului-poet.

Poetul notează cu acrivie cronologia mundană şi pe cea duhovnicească a naşterii poemelor sale. Nici o legătură nu se lasă ghicită între titlul sau tema poemului şi sfântul ori sacrul lăcaş care i-au vegheat apariţia. Acestea din urmă se profilează, însă, pe fundalul filocalic al poemului, ca nişte borne într-un timp absolut al rostirii doxologice, asemeni Psalmilor Regelui David, într-un timp al Învierii creştine.

Doxologică în esenţa sa ultimă, celebrând permanent frumuseţea Creaţiei, în toată fenomenologia ei, în special vegetală şi cosmică, şi bucuria prezenţei în lume a Logosului Întrupat, lirica lui Al. Mironescu nu se supune rigorilor cultului ori ritualismului poeziei bisericeşti, nici pietismului versificaţiei creştine poporaniste a începutului de veac XX, perpetuate în forme neschimbate până azi. Tonul autopunitiv, cultul lacrimilor, al penitenţei programatice şi al mortificării trupeşti, ca şi dispreţul pentru materialitate îi sunt străine.

Neurmărind revigorarea şi înnobilarea literară a formelor imnice consacrate, ca ieroschim. Daniil (Sandu Tudor), păstrându-şi, aşadar, şi în literatură statutul creştin de “mirean”, Al. Mironescu practică o poezie a libertăţii lăuntrice, a “liberei-cugetări filocalice” a savantului iubitor de Dumnezeu, care se foloseşte de tezaurul Creaţiei pentru a urca în cunoaşterea şi adorarea lui Dumnezeu.

“Creştin nebigot, nehabotnic, fără făţărnicie, de o mare curăţenie sufletească”, cum îl caracteriza Nicu Steinhardt, Al. Mironescu cântă în poezia sa spectacolul vieţii, în fenomenologiile cele mai grăitoare pentru omul de ştiinţă şi savantul de laborator, neuitând, de fiecare dată, să-şi încheie călătoria mentală cu întoarcerea şi prosternarea în faţa lui Dumnezeu.

[Rezumat al Comunicării susţinute la Simpozionul Naţional "Alexandru Mironescu – un mãrturisitor al Ortodoxiei", din cadrul Colocviului anual de filosofie "Ioan Petrovici", ed. a V-a, 19-20 noiembrie 2010, organizat de Casa de Culturã a Municipiului Tecuci şi Protoieria Tecuci]
Înregistrări video de la Simpozion, oferite de un cititor anonim