Cronică apărută (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 22 august 2015, preluată de revista Araratonline.com din 28 august 2015
Moskvich,
dragostea mea
/ titlu internațional: Moskvich,
my Love / titlu
originar: Moskvich
im ser,
preferatul juriilor FIPRESCI și Ecumenic la Festivalul Internațional
de Film ”Golden Apricot” (Erevan, 12-19 iulie 2015) este o dramă
cu accente de comedie care radiografiază empatic și pătrunzător,
în același timp, fenomenul nostalgiei după fosta Uniune Sovietică.
Este cel mai bun film pe care l-am văzut (de la Good
Bye, Lenin!
la diferite filme rusești, ca Imperiul
dispărut
al lui Șahnazarov sau Pionieri-eroi,
prezentat în aceeași ediție a ”Caisei de aur”) pe tema
nostalgiei după defunctul sistem.
Moskvich,
My Love
este o coproducție Armenia-Franța-Rusia, semnată de Aram
Șahbazian, un regizor și producător din Armenia cu experiență în
film de televiziune. Este autorul seriei TV cu subiect patriotic
despre Armenia anilor '90 Nu
te teme! / Mi Vakhecir
(2006), pentru care a semnat și scenariul, și coregizor al comediei
Erevan,
orașul meu iubit
/
Taxi Eli Lav A
(2009). Cele două coordonate - atenția la realitățile
istorico-sociale ale Armeniei de azi, respectiv simțul ritmului și
al umorului - s-au reunit fericit în filmul prezentat anul acesta în
competițiile Festivalurilor Internațional de Film de la Moscova și
”Caisa de aur”.
Sensibil
la detalii și la realitățile țărilor desprinse din fosta URSS,
în speță la problematicile complexe ale Caucazului, regizorul se
bazează pe un scenariu cu valențe de tragedie, punctat cu momente
comice de calitate, și pe un joc actoricesc de primă clasă. Cei
doi coscenariști, Levon Minasian, cunoscut pentru scurt-metrajul Le
piano
(2011), laureat în câteva festivaluri, și Esther Mann, sunt ambii
la debutul în lung-metraj.
Regizorul
mărturisește că preferă să lucreze cu actori mai puțin
cunoscuți, pe care-i consideră mult mai credibili în fața
camerei. Asta l-a determinat la un casting exigent, care a meritat
efortul. Cei mai mulți actori, inclusiv cuplul protagonist
(excelenții Martun Ghevondyan și Hilda
Ohan)
provin din teatre de provincie ale Armeniei, mulți dintre ei apărând
pentru prima dată pe ecrane. Găsirea unui Moskvich real care să
facă față pretențiilor scenariului a durat câteva luni.
”Protagonistul” a fost găsit într-un sat din centrul Armeniei.
Tot în centrul Armeniei se petrece și acțiunea, într-un sat de pe
malul celui mai mare lac al țării, Sevan.
Măiestria
regizorală constă în împletirea tramei tragice, construită pe
calapodul shakespearian al unui ”Ioan fără de țară”, cu
detaliile inadaptării și cantonării tragi-comice într-o viziune
anacronică asupra lumii.
Când
vede că a pierdut totul, Hamo, un adevărat caucazian, fiul unui
luptător de la Stalingrad (cea mai sângeroasă bătălie a
sovieticilor din al Doilea război mondial), își amintește unul
din momentele paradigmatice ale vieții sale: dansul de fericire în
Piața Roșie, pentru care a fost arestat... Piața Roșie, unde
visase apoi s-o ducă o tură cu Moskvich-ul pe fidela sa soție. Într-un
fel, așa arată toată viața sa: o sumă de idealuri naive, asumate
cu demnitate și trăite sacrificial, pe care nici ”sistemul”,
nici confrații săi nu le înțeleg. Iar
Martun Ghevondyan creeaă un personaj demn de vibrația, ingenuitatea
și măreția lui Anthony Quinn din Zorba
grecul.
Un
Moskvich sângeriu strălucind, amintind de Cadillac-ul roz al
”visului american” din Arizona
Dream,
dar și de Trabantul aceluiași Kusturica din Pisica
albă, pisica neagră, un
Moskvich lângă un bătrân rămas absolut singur, într-un peisaj
care nu duce nicăieri. Cadrul final al filmului amintește, prin
coloratura emoțională și simbolică, nu doar de cele două
memorabile filme kusturiciene, ci și de insula în derivă din
celebrul final al Underground-ului
aceluiași copil-minune al Jugoslaviei, cu care pelicula lui
Șahbazian, deși originală și de sine stătătoare în toate
privințele, are multe în comun.