Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

duminică, 19 octombrie 2008

BIZANŢUL, ÎN ACTUALITATEA ECRANULUI


Căderea unui imperiu – lecţia bizantină”, documentar de arhim. Tihon Şevkunov


Articol apărut în revista "Lumea credinţei", numărul pe noiembrie 2008.


Unul din filmele cele mai incitante şi mai cotroversate, ce circulă de aproape un an în lumea ortodoxă este documentarul rusesc „Căderea unui imperiu – lecţia bizantină”. Filmul, lansat în primăvara lui 2008 de Canalul de Televiziune Rossia, a stârnit vâlvă în Rusia şi în ţările slave. A fost prezentat şi în cadrul Festivalului Asociaţiei Tineretului Ortodox din Balcani, desfăşurat în septembrie a.c. la Varna, unde, de asemeni, a iscat discuţii încinse.
Documentarul este realizat de arhim. Tihon Şevkunov după un scenariu propriu. Părintele Tihon a absolvit cursuri universitare de regie de film (1982), a îmbrăcat haina monahală în 1991 şi din 1995 este egumen al mănăstirii reînfiinţate a Întâmpinării Domnului (Sretenski) din Moscova, în cadrul căreia funcţionează cel mai mare important portal ortodox din Rusia, http://www.pravoslavie.ru/. Acesta oferă filmul, tradus în mai multe limbi, spre vizionare on-line.
Bun cunoscător al istoriei, părintele Tihon propune o meditaţie filozofică, etică şi duhovnicească asupra celui mai longeviv imperiu din lume, leagănul şi matricea de dezvoltare şi răspândire a civilizaţiei creştine. Expoatând o cazuistică bogată, bine documentată, filmul încearcă să elucideze resorturile morale şi duhovniceşti care au stat la baza ascensiunii, înfloririi şi decăderii Imperiului Bizantin.
Întrebările lansate de film nu sunt întâmplătoare: ele încearcă să propună soluţii de supravieţuire valabile pentru orice conclav supranaţional, dar în special pentru Rusia (supranumită „a treia Romă”), aflată, după căderea Uniunii Sovietice, într-un moment de cotitură a existenţei sale istorice, definit, din punctul de vedere al ideologiei politice, de o criză de identitate resimţită acut, la toate nivelurile, mai ales în epoca lui Elţân.
Analizând doctrina politică, militară, demografică a Bizanţului, filmul face un elogiu nemascat imperiului supranaţional creştin, în care „nu mai este iudeu, nici elin” (Gal. 3:28), imperiu unit în jurul unei singure credinţe şi Biserici – oglindire terestră a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ideea nu este originală pentru antichitate, când – susţine un înţelept al istoriei, Nicolae Iorga – fiecare popor, în momentul ascensiunii sale, dorea să întemeieze împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Acesta a fost, se ştie, şi fundamentul ideologic al „Celei de-a treia Rome”. Biserica – inimă a societăţii şi garant al unităţii şi armoniei statale – iată o idee de forţă în deplin acord cu spiritul evanghelic şi în total răspăr cu corectitudinea politică a zilei, când „corect” este statul laic, fie el etnic sau multinaţional.
Filmul ignoră, însă, celălalt model statal din istorie, cel mai frecvent (şi, am zice noi, cel mai firesc, în timp ce primul ţine de suprafiresc), bazat pe principiul etnic, la fel de legitimat scripturistic („atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu”, Deut. 32:8) şi susţinut pe profeţia apocaliptică a înfăţişării neamurilor la Judecata din Urmă.
Şi totuşi, chiar şi „neamurile”, aşezate, din mila Domnului, în hotarele lor, au destule de învăţat din filmul părintelui Şevkunov, dacă au luciditatea să-şi depăşească primul sentiment de respingere. În fond, confruntarea a două „naţionalisme” sau doctrine statale nu poate fi rezolvată evanghelic decât urmând sfatul „suprafiresc” al Apostolului, adresat Galatenilor. Căci meritul important al filmului, valabil dincolo de frontierele gândirii geopolitice, este recursul la teologia istoriei, singura perspectivă care descoperă în istorie un sens superior – pronierea divină; aceeaşi perspectivă a stat la baza gândirii sfinţilor Nicolae Velimirovici şi Iustin Popovici, care au tâlcuit duhovniceşte câteva momente semnificative din istoria lumii şi a poporului sârb (în cărţile „Războiul şi Biblia” şi „Taina şi semnificaţia bătăliei de la Kosovo”).
Desigur, de la fixarea perspectivei ideale şi până la obţinerea unei imagini corecte, calea e destul de lungă: filmul suferă de viziuni în alb/negru, ignorând greşelile marilor imperii (altele decât cea a apostaziei... dar oare nu de la acesta se trag toate?), exacerbând „păcatele naţiilor” şi absolutizând vrăjmăşia, considerată ireconciliabilă, între Orient şi Apus, văzute ca două vetre de civilizaţie radical diferite. Apusul, personificat într-un mascat veneţian – filmul abundă de mici metafore vizuale inspirate, foarte plastice şi uşor descifrabile - , este văzut (astăzi, ca şi în vremea Bizanţului) ca o „pasăre răpitoare, venită să se înfrupte din bogăţiile materiale ale Ortodoxiei, dorind, în acelaşi timp, să-i corupă sufletul”.
Principiul schimbului între culturi şi civilizaţii, ce modelează, după subtile legi ale duhului, evoluţia mentalităţilor lumii, este ignorat, în favoarea sloganului (când util, când păgubos) „prin noi înşine”. Ce-i drept, după ani de exod al tineretului spre Occident şi de import necontrolat al modelelor occidentale (de care vorbeşte filmul), el este util. Totul stă, ca-ntotdeauna, în dreapta socotinţă. De care au nevoie şi imperiile, şi „neamurile” - a căror dăinuire, ne învaţă filmul, e condiţionată de unitatea în jurul Bisericii lui Hristos.
Din cauza densităţii informaţiei şi a judecăţilor de valoare, ca şi a fluxului dens de imagini muzeale, deosebit de interesante şi inspirat prelucrate grafic, filmul trebuie văzut de cel puţin două ori; Internetul, acest fruct al supertehnologiei şi simbol al globalizării, ne oferă această posibilitate.

duminică, 12 octombrie 2008

O ÎNTÂLNIRE PENTRU UNITATEA SPIRITUALĂ A BALCANILOR

Varna, 10-14 septembrie 2008, Festivalul Tineretului Ortodox din Balcani

Articol apărut în revista Lumea credinţei, numărul pe octombrie 2008 . Fotografiile aparţin autoarei articolului.

Mai bine de-un secol, istoricii au tot vorbit de „butoiul cu pulbere al Balcanilor”. Sintagma a traversat generaţii, îmbogăţind cu noi cazuistici belicoase un complex de probleme politice ce păreau să nu aibă sfârşit. Şi chiar dacă atenţia lumii se îndreaptă mai mult, în ultimele decenii, spre „butoiul cu pulbere Caucazian”, dramele Balcanilor sunt departe de a fi vindecate.
În zorii Evului Mediu, creştinismul unifica Europa, salvând-o din lanţul devastator al luptelor intertribale şi feudale. Astăzi, când occidentul european şi-a uitat originile formatoare, răsăritul continentului, zona cea mai încercată în ultimele sute de ani, începe să-şi reamintească de marea moştenire a Bizanţului, răsărind, ca o pasăre Phoenix, din cenuşa totalitarismelor anticreştine.
Imediat după anii '90, profitând de libertatea de expresie proaspăt câştigată, un grup de tineri entuziaşti, amintindu-şi de fondul comun creştin-ortodox al Balcanilor, a hotărât să dea o replică unificatoare fatidicei sintagme geopolitice. Astfel se năştea în 1993 Asociaţia Tineretului Ortodox din Balcani (B.O.Y.A.), organizaţie pan-ortodoxă, a cărei activitate culturală, socială şi bisericească are ca scop redescoperirea rădăcinilor istorice şi a tradiţiilor comune ale popoarelor din această zonă a Europei.
Cu toate că are o vechime de 15 ani şi o activitate destul de semnificativă, nu ştiu câtă lume a auzit despre B.O.Y.A. În pofida modelor vremii, cei din staff-ul ei nu au pretenţia vizibilităţii mediatice. În cumintele stil al tradiţiei, principiul „a tace şi-a face” este considerat cel mai potrivit eticii ortodoxe.
Un Festival pan-ortodox fără televiziuni şi radiouri, aproape fără jurnalişti, în care atmosfera dominantă este colocvială, o copie „lumească” a non-formalismului monahal ortodox. Ne simţim ca acasă, ritmurile sunt balcanice, întârzierile, permise; jovialitatea şi o stenică relaxare ne amintesc de „Porţile Orientului”, care iată că sunt mult mai largi decât crede românul neaoş...
Tema festivalului, „A deveni o nouă fiinţă în Hristos”, este generoasă şi vizează în primul rând revirimentul religios al Balcanilor, urmat după căderea Cortinei de Fier şi recâştigarea libertăţii politice şi a credinţei. Manifestarea este patronată de Mitropolitului Varnei şi al Marelui Preslav, Înalt Prea Sfinţitul Kirill, care o va oblădui cu prezenţa sa activă pe toate cele cinci zile ale desfăşurării sale. Câţiva înalţi ierarhi, clerici şi mireni, majoritatea foarte tineri, reprezentanţi de edituri şi de organizaţii para-bisericeşti, interpreţi de folclor din ţările ortodoxe balcanice vor colora diagrama de evenimente duhovniceşti, care ne vor umple inima cu bogăţia lor cel puţin pentru câteva zile.
Cea mai aşteptată apariţie este cea a Episcopului Bisericii Serbiei, Atanasie Jeftici, personalitate proeminentă a ortodoxiei balcanice, a cărui căldură, francheţe şi simplitate aminteşte de apropierea faţă de popor a ierarhilor primelor veacuri creştine. Licenţiat a patru facultăţi de teologie şi fost decan al Facultăţii din Belgrad, înaltul ierarh ne aminteşte că „Balcanii sunt anteriori Europei”. Ei au fost leagănul civilizaţiei tracice, din care şi-au luat obârşia atâtea popoare; dar şi primele formaţiuni statale ale Evului Mediu şi-au avut nucleul tot în Balcani. Cuvântul de forţă al prelegerii Preasfinţitului (intitulată „Liturghie şi spiritualitate”) subliniază importanţa întâlnirii noastre: „Un creştin singur nu este un creştin. Când ne unim doi sau trei în numele lui Hristos, atunci suntem creştini. Creştinismul înseamnă comuniune, atât în monahism, cât şi în viaţa de familie. În creştinism viaţa comunitară este esenţială, iar liturghia ne face egali în faţa lui Dumnezeu, dacă venim la ea cu pocăinţă şi cu smerenie”. Preasfinţitul Atanasie este foarte iubit şi, în ciuda sănătăţii precare, are puterea să-şi dăruiască el însuşi iubirea celor din jur.
O prezenţă din afara spaţiului balcanic este aceea a arhimandritului Tihon Şevkunov, egumen al Mănăstirii Întâmpinării Domnului din Moscova, autorul răsunătorului film documentar „Căderea unui imperiu: lecţia bizantină”. Bizanţul poate fi, pentru Balcanii mileniului III, un numitor comun al tradiţiei. Iată una din lecţiile bizantine. Dar tot Bizanţul poate deveni factor de discordie, dacă e privit ca prototip al imperiului absolut pe pământ şi ca justificare a ideii imperiale, într-un discurs geo-politico-religios de secol XXI. Acesta este subtextul, destul de transparent, al filmului părintelui Tihon, o meditaţie gravă asupra relaţiei dintre istorie şi morala creştină, care, în ciuda partizanatului, merită văzut de cei interesaţi de sensul religios al istoriei. Filmul a creat controverse în rândul publicului, constituit aproape exclusiv din reprezentanţi ai unor state formate pe principii etnice.
Atmosfera s-a relaxat în momentul prezentării de carte a editurilor „Predania” din România (traducătoare, printre altele, a operelor sfinţilor sârbi Nicolae Velimirovici şi Iustin Popovici) şi „Duga Kniga” din Serbia. Cea de-a doua, specializată în carte pentru copii, şi-a propus realizarea unor desene de tip iconic, care să ilustreze texte de educaţie religioasă, ceea ce a dus la o originală, deosebit de atractivă şi... foarte ortodoxă alianţă dintre stilul iconografic şi cel disneyan, concepută de graficianul şi pictorul iconar Serjoja Popov.
Ultima şi cea mai impresionantă prezentare a fost aceea a grupului Bisericii Albaneze, renăscută din cenuşă la mijlocul anilor '90, după exterminarea totală de către regimul comunist. Peste 150 de biserici ridicate din temelii, altele 100 restaurate, peste 100 de mănăstiri renovate, o susţinută activitate socială, filantropică şi misionară într-o ţară subdezvoltată, unde Ortodoxia e minoritară, dar „mai ales topirea ghettourilor din sufletele oamenilor” – iată bilanţul celor 23 de ani de libertate religioasă, prezentat de Jorgo Papadhopuli, directorul Biroului Central al Tineretului Ortodox Albanez. Această renaştere spectaculoasă se datorează în primul rând Arhiepiscopului Anastasios al Tiranei şi întregii Albanii, personalitate providenţială, care a reuşit să readucă Biserica Albaneză în rândul bisericilor-surori ale Europei. Cartea sa, „Eseuri ortodoxe pe probleme ale globalizării”, tradusă în mai multe limbi, a completat seria de prezentări editoriale a Festivalului.
Şi nu în ultimul rând, muzica populară – bulgară, sârbă, albaneză... (căci românii au cam preferat... „isihia”) – a creat miraculoase punţi de legătură – cele mai stabile - , cu mult deasupra cuvintelor. Dincolo de influenţele avare, hune şi pecenege, rezonau aceleaşi rădăcini tracice, amintindu-ne că Muzica s-a născut în Balcani...