Dor de Valeria Seciu

 

”Eşti singur, tu, singur pe scenă. Spectacolul eşti tu, n-ai niciun sprijin, n-ai scăpare. Trebuie să-l faci... Am fost foarte ambiţioasă şi cu el, şi cu mine. Am vrut mult. Am vrut să sparg o imagine a ceea ce înseamnă să vii în faţa publicului şi să spui versuri, am vrut şi să fie unicul recital din viaţa mea... M-am simţit într-o singurătate cumplită, dar în acelaşi timp şi într-un mod caraghios m-am simţit… instituţie. Atunci m-am aflat eu foarte aproape de „partea nevăzută” a unui spectacol şi mi-a plăcut." 

(interviu cu Valeria Seciu luat de Eva Sîrbu - fragment)

Avea intuiția să se apropie, ca nimeni altul, de ce e mai intim în sufletul omenesc: fragilitatea. Și dorința de a fi - , cam vegetală la prima vedere, dar răsfirată dens și atent modulat în toate fibrele trupului. Și ale sufletului.  Aparent vegetală, dar foarte magnetică, dăruită și acaparatoare în același timp. Dăruită, pînă la autocombustie, autoanulare, topire și risipire totală în neantul scenei, pentru ca apoi să renască, de fiecare dată, din acel neant, cu o putere ce nu i-o puteai bănui. O putere de dincolo de cele ale lumii. Și avea priceperea, apoi, să te facă să trăiești cu simplitate și modestie, ca pe o haină proprie pe care o îmbraci, această fragilitate magnetică: o îmbrăcai ca pe o haină a ta, bine croită, exact pe trupul tău, întreagă, plină și înțelegătoare, făcându-se una cu trupul și sufletul tău. Fără să-ți mai dai seama că acea haină sufletească pe care o îmbrăcai și în care te simțeai atît de intim și de proaspăt, atît de viu și de fericit și de pur, ți-o țesuse din sufletul său chiar actorul, din arderea sa scenică pînă la autocombustie și risipire în eter, cum nimeni din generația Valeriei nu mai avusese și nici apoi nu a mai avut. Poate, doar la Poldi Bălănuță, dar ea nu avea acea generozitate de deversare în exterior, pînă la ultima suflare, și aceeași versatilitate și putere de combustie. Și îmbrăcai haina diafană a acestor trăiri peste sufletul tău, al spectatorului, căci Valeria avea generozitatea să ți-o ofere fără mofturi și fără emfază, ridicînd astfel magia spectacolului la o putere nemaiîntîlnită pe scenele epocii noastre socialiste. 

Cîtă esență euharistică este în acest mod de a face teatru, doar acum înțeleg! 

Această fragilitate bine croită, organică și coerentă a Valeriei Seciu, respira cu toate funcțiile vieții și ale ființei ei, extrem de vie și acaparatoare, fluidă în trăiri, dar foarte sigură pe ea însăși și descriind o lume lăuntrică densă, foarte feminină și virilă în același timp. Adică plină de demnitate. Feminină prin capacitatea de dăruire jertfelnică și prin rara putere de a se bucura pînă la disoluție de acest sacrificiu de sine, oficiat aproape sacramental pe scenă de fiecare dată. De ca și cum fiecare apariție scenică ar fi fost ultimul ei rol. Virilă prin puterea de concentrare, stoicism și tenaticitatea de oțel. Aceasta era Valeria Seciu, cea din ”Să-i îmbrăcăm pe cei goi”, din ”Maestrul și Margareta”, din ”Menajeria de sticlă”, spectacole ce au făcut legendă în epocă. Nu era ușor să prinzi bilete la ele. 

Mergeam pe vremea aceea, a anilor '85, la spectacolele Teatrului Mic ca la biserică. Stăteam la coadă de cu noapte la casieria de pe strada Edgar Quinet, unde era și sediul principal al teatrului, și făceam cu rândul cîte doi-trei prieteni, ca să nu înțepenim la coadă de seară până dimineață, pentru a cumpăra bilete pe toată săptămâna. Teribilii '85. Și spectacolele ne țineau de foame. Și încă cît! Și de disperare. Și de blazare. Și de plictiseală. Guri de prospețime, guri de viață în toată plinătatea cuvîntului. E adevărat, stăteam atunci la coadă și la cașcaval, și la brînză, la unt, la salam și la ouă, ore în șir, dar totuși nu atît de mult: cozile la cașcaval erau mai scurte, mai groase și gălăgioase, găfăite indecent și adeseori grobiene, dar și cașcavalul, odată cumpărat, se termina mai repede. În schimb, gurile de teatru ne țineau mult. Ne împrospătau conștiința, ne fereau de viermele groaznic al crispării și al depresiei și ne dădeau curaj. Și o fereastră spre un ideal înalt, fără nume, pe care în viața de zi cu zi nu-l găseam, ba mai rău, simțeam că viața de zi cu zi e cea care ni-l fură. Și așa, cu teatrul în traista inimii, supraviețuiam. Și ni-l dădeam unii altora: actorii nouă, noi între noi, apoi actorii mărturiseau că tot cu emoțiile noastre se hrăneau, și cred că pentru comuniunea asta - aproape euharistică, aș spune - ne-a ținut Dumnezeu. Și cred că gura aia de aer proaspăt, dăruită atunci cu toată puterea de combustie a sufletului, pe care la actorii de azi nu o mai găsesc, ne-a ținut pînă azi! Și ne ține. 

7 Septembrie 2022