Apărut (prescurtat) în Lumina Literară și Artistică / martie 2018
Lansat în septembrie 2017, Un pas în urma serafimilor, debutul
regizoral și scenaristic în lung-metraj al lui Daniel Sandu este unul din cele mai
bune filme ale anului trecut. Filmul a adunat cele mai multe
nominalizări – cinsprezece - la premiile Gopo, care se vor decerna
la sfârșitul lunii martie.
Indiscutabil, primul atu al peliculei este subiectul nemaiabordat în
cinematografia, nici în literatura sau în presa românească –
„culisele” unui seminar teologic, dar nu este singurul. E
adevărat că acesta ar fi fost o carte de vizită suficientă pentru
promovarea cu succes a peliculei; dar nu și pentru a-i crea un
palmares și un public fidel, pe care pelicula le merită.
Filmul, o producție Hi Film Productions (producători: Ada Solomon, Ioana Drăghici), se detașează de
contracandidații săi (6,9
pe scara Richter,
Breaking
News,
Fixeur,
Meda
sau Partea nu prea fericită a lucrurilor)
nu doar prin tematica și mediul abordat, cât prin densitatea
emoției, umorul savuros și căldură – calități rare în Noul
cinema românesc, dar și în noile filme de gen.
Stilul atașant și emoțional, ca și genul „romanului de
maturizare”, apropie filmul lui Daniel Sandu de E periculoso
sporgersi (1993), debutul lui Nae Caranfil, tot o incursiune
într-un mediu juvenil de tip cazon, în care regulile de
supraviețuire sunt cam aceleași: încălcarea regulii, când
aceasta frizează absurdul, umorul și solidaritatea, iar miza morală
e păstrarea purității lăuntrice. Ambele filme - deși le desparte
aproape un sfert de veac - cuceresc prin perfecțiunea scenariului,
umorul inteligent și vivacitatea personajului colectiv, animat de
câteva partituri actoricești impresionante, așadar și prin
virtuozitatea jocului și a regiei. Un alt numitor comun al celor
două strălucite debuturi atât de îndepărtate temporal este setea
după ideal a protagoniștilor (în special după libertate) - valori
pe care nu prea le întâlnești în Noul cinema românesc, minat de
însingurare individualistă și lipsă de ideal. Cu atât mai mare
este curajul lui Daniel Sandu de a
arbora un stil care să-l individualizeze în fața șablonismului
Noului val.
Daniel Sandu a realizat câteva
scurt-metraje apreciate în festivaluri, a căror calitate principală
este umorul și ineditul situațiilor, și a colaborat la câteva
seriale de televiziune (printre care Nimeni nu-i perfect
și La bloc),
în care a exersat genul comic și și-a făcut mâna pe teme de
tineret. Toate acestea sunt valorificate în primul său lung-metraj,
dar – cum singur mărturisește - debutul său este „mai mult
decât un debut”. Aceasta, pentru că cineastul absolvent al
seminarului teologic este un perfecționist, își
iubește personajele
– ceea ce nu prea se poate spune despre regizorii Noului Val! - și
iubește cinematograful.
Dilema principală a unei
părți importante a publicului-țintă,
dacă filmul este sau nu împotriva Bisericii și a clerului, se
lămurește pe parcurs.
Filmul
urmărește
viața unui licean, Gabriel, dintr-un seminar teologic din anii ‘90,
cu șocurile și adaptarea la un sistem în care rânduielile școlii,
internatului, lumii și bisericii conviețuiesc într-un mod de
neînțeles din afară. Conflictul gravitează în jurul profesorului
pedagog (părintele
Ivan),
responsabil cu disciplina școlară, un „monstru teribil și
fascinant” în
ochii liceenilor,
întruchipat de Vlad Ivanov în cel mai memorabil rol al său, și
„gașca de serafimi” a seminariștilor
indisciplinați, care sfidează regulile rigide ale vieții de
internat, obligatorii în seminar.
Memorabile
sunt toate secvențele vieții colective liceale, angrenate
de eternul conflict comico-dramatic dintre elevi și
profesorul-diriginte.
Cursele
de urmărire
cvasipolițistă
prin
baruri a
seminariștilor chiulangii de către
neobositul
părinte
pedagog,
obligat
„curat-murdar” să devină spion aproape în regulă
– toate aceste momente
comico-dramatice
savuroase
prin intensitatea și
coordonarea colectivă a
jocului și virtuozitatea regiei, sunt
unice în cinematograful românesc de gen
(prin
gen înțelegând filmul de liceu). Mica
rebeliune, în spatele căreia se află dorința de a se distra la
fel ca ceilalți liceeni, dar și ignorarea condiției preoțești
pentru care se pregătesc, îi confruntă pe
tineri cu
jocurile de influență ale pedagogului, punându-le
în față un examen moral necruțător: delațiunea și trădarea
unor
colegi
sau
profesori indezirabili,
cerută prin șantaj de pedagog în schimbul iertării,
neexmatriculării,
reînmatriculării pentru indisciplină.
Un
pas în urma serafimilor
este un film de atitudine, dar nu este un „film demascator” sau
revanșard și fapte neexemplare ca
cele evocate
în el (sau
altele asemenea) se
pot întâlni și în alte forme de învățământ de ieri și de
azi, în special în cele cazone, dar nu numai.
Admirabilă
este la Daniel Sandu seriozitatea și dragostea cu care se apleacă
asupra subiectului, pe care îl tratează cu
un realism
cu iz comic
și spectacular-hollywoodian,
fără
nici o
contaminare cu sentimentalismul
searbăd
și în falset al seriei de
tristă amintire a Liceenilor.
Deziluzia
(la
care invită – să
fim drepți - nu
doar seminariile, ci mai
tot
sistemul
educațional de ieri și de azi) –
este pentru
fostul
idealist
Gabriel asemeni
unei „căderi a zeilor”, punându-i în față grava întrebare
asupra justei
alegeri a drumului său în viață. Este momentul apariției
preotului de la țară, întâlnit cu ocazia practicii de absolvire a
seminarului –
un
personaj dens, la antipodul venalului părinte Ivan, întruchipat
de Valer Dellakeza într-un
rol episodic,
dar substanțial,
ce
lasă să se întrevadă alura unui adevărat om
și părinte.
Intuind debusolarea
adolescentului – încurcat
la propriu între ițele unor vârtelnițe
și măști
țărănești
de
Crăciun - ,
bătrânul preot,
cu o simplitate dezarmantă, dar cu atât mai convingător, cuvântul
salvator: „E
alegerea ta și numai a ta ce fel de preot vrei să devii!”
Trupa
actoricească de primă mână, atât în privința numelor
consacrate,
cât și a tinerilor (protagonistul
Ștefan
Iancu, într-un
rol promițător, susținut și de coechipierii săi cei mai
apropiați: Cristian
Bota și
Toto Dumitrescu...), lucrează
într-o osmoză
perfectă, în
care emoția și naturalețea se completează reciproc, drenate de regalul de artă actoricească a lui Vlad Ivanov, într-o
simfonicitate și dezinvoltură a jocului cum rar vezi în filmele
românești.
Imaginea,
atent compusă de George Dăscălescu, susține,
și
ea, perspectiva
regizorală, conferind
adâncime chipurilor și o nuanță
ușor
metafizică unor
momente ale vieții cazone.
Montajul,
genial mânuit de Mircea Olteanu, redă trepidanța emoției stârnite
în inimile tinerilor de cele mai neașteptate coliziuni. Genială,
de pildă, e coliziunea ritmică
a
două marșuri, susținute
de același rock triumfalist:
cel al dezinvoltelor fete printre
tinerii
seminariști, numai ochi; și cel al unui înalt ierarh prin
masa de credincioși, secondați de aceiași seminariști, aflați
în practică:
numitorul comun al celor două scene, aparent iconoclast confruntate,
sunt bătăile inimii tinerilor, puși în fața a două examene –
sentimental
și vocațional -
la fel de importante pentru ei.
Astfel
de jocuri pe muchie de
cuțit nu
sunt puține și
sunt realizate cu o dezinvoltură și maturitate
cum rar vezi în filmul românesc; receptarea
lor va fi foarte diferită, în funcție de sensibilitatea și
inteligența religioasă și ideologică a publicului, dar ele
sunt
cele care creează
plusvaloarea peliculei.
Filmul
pendulează elegant între ludicul emoțional
juvenil
și examenele de conștiință ale Bildungsromanului, pentru a crea
un gen nou în
filmul românesc: thrillerul de liceu, căruia – grație
masei enorme de absurd din învățământul românesc, ca și din
restul societății - recunosc
că de mult îi simțeam
lipsa. Dar nu numai atât. Căci dincolo de spectacolul jocului, al măștilor și demascărilor dintr-un mediu închis, mocnește interogația gravă, asumată de regizor fără nici o bășcălie sau tendință demolatoare, ci cu toată răspunderea, asupra condiției preotului: de simplu prestator de servicii religioase, ori de mijlocitor real între om și Dumnezeu.
Notă
Daniel Sandu a abandonat cariera preoțească, dar nu și credința în Dumnezeu, ci și-a găsit calea proprie de a se apropia de Hristos. Numitorul comun al preoților și al regizorilor este, în opinia sa, talentul de a povesti pentru a ajunge la inimile oamenilor. „Iisus Hristos era cel mai bun povestitor – spune regizorul. Spunea niște pilde frumoase, iar mulțimile se adunau și îl ascultau. Când am terminat seminarul și mi-am schimbat drumul, eram povestitor. Povesteam...”. Dacă Acesta va rămâne modelul de povestitor al tânărului Daniel Sandu, cred că este pe drumul cel bun.
Notă
Daniel Sandu a abandonat cariera preoțească, dar nu și credința în Dumnezeu, ci și-a găsit calea proprie de a se apropia de Hristos. Numitorul comun al preoților și al regizorilor este, în opinia sa, talentul de a povesti pentru a ajunge la inimile oamenilor. „Iisus Hristos era cel mai bun povestitor – spune regizorul. Spunea niște pilde frumoase, iar mulțimile se adunau și îl ascultau. Când am terminat seminarul și mi-am schimbat drumul, eram povestitor. Povesteam...”. Dacă Acesta va rămâne modelul de povestitor al tânărului Daniel Sandu, cred că este pe drumul cel bun.