|
Onisim Colta, Cartea Facerii, acril pe pânză, 2009 |
Un poet se naşte
odată cu Facerea Lumii. Anticii o ştiau, o simţeau
menestrelii, o intuieşte orice artist când, sondându-şi universul
de fantasme creatoare pentru a-i căuta rădăcina, se trezeşte
parcurgând în zbor invers etajele ceţoase ale mitosferelor, până
la a atinge polii incerţi ai originii lumii... Un poet retrăieşte
istoria lumii. Dincolo de zodii şi de destine, luptând să se
refuze el însuşi destinului, într-un joc periculos cu viaţa şi
moartea, pentru a zăbovi în preajma unui cântec de dincolo de
zori, a potrivi acordurile unei viori cântătoare ori a inventa
chiar un nou instrument muzical. Într-o singurătate anahoretică,
vizitată de Muze, fecundată de haruri şi ameninţată constant de
amăgiri, Ursitoare nefaste, răstălmăciri şi taifunuri…
Un poet coboară în
lume pentru a risipi firide ale cântecului, pentru a asculta şi
tăcea ori pentru a-şi împleti vocea cu cântecele şi cu faptele
oamenilor. Ori…
De
la Homer la Hafez, la Rustaveli şi Sayat Nova, până la Blaga şi
Ioan Alexandru, vocaţia orfică a poeziei se păstrează,
strălucitoare ori deghizată în zdrenţele veacului, până azi…
În stare pură, ori coabitând, cel mai adesea, cu ritmurile şi
perspectivele imediatului, până a se lăsa înăbuşită de
acestea. Cu tainică bucurie descoperi uneori că specia este vie,
aşa cum, în momentele crâncene ale istoriei te miri că nu au
murit cu totul eroii. Îţi trebuie dragoste, răbdare şi optimism
să-i descoperi. Dar şi nevoinţa de a încerca să li te asemeni,
măcar cu gândul, pentru a-i putea desluşi, pentru a nu-i rata.
Un poet moare
când… ne-a spus-o Nichita Stănescu: “întotdeauna, înainte
de a deznădăjdui”. Şi aşa am învăţat de la Nichita cum NU SE
MOARE. Dar soluţia nu se afla la Nichita, ci la Dumnezeu. Gem
secolele XIX şi XX de cântecele de lebădă ale poeţilor
deznădejdii, zboruri frânte în plin avânt de pietrele invidiei
confraţilor, ori eşuate în picaj de dezechilibrul unei aripi de
geniu, neîngemănate cu aripa Îngerului. Solilocvii cu faţa la
perete, zboruri ale disperării, ori ale pactelor faustice de toate
culorile, ele exaltă, dar nu încălzesc, fascinează, dar nu dau
viaţă, sfredelesc zenitul, dar nu ştiu să legene o durere,
sfidează Cerul, dar se înfricoşează în faţa unui destin de
călugăr.
În marginea unei
mănăstiri, de pe malul opus rătăcirilor, călugărul trebuie
să dea mâna poetului. Asceza, umilinţa, reaşezarea valorilor
pot readuce geniul în matca originară divină, spre a-l dezlega din
deraierile teoriilor Romantismului sau din misticile egolatre ale
Avangărzii. Doctrina “omului de geniu”, a Übermänsch-ului a
făcut mai mult rău artiştilor în istorie decât toate beţiile
unui Villon ori petrecerile de la curtea elizabethană.
Pietrele tombale
ale poeţilor… Marile căderi şi înfrângeri… Tăcerea
poeţilor… Rostogolirea poeţilor de bunăvoie pe asfalt şi mai
jos de asfalt, în cârduri obediente şi monotone, aplaudate de
critici… Şi falimentul poeziei din jurul nostru, care nu
reuşeşte să mai ofere nimic, decât tigve rânjite, pe care le
poate desena un ştrengar de 8 ani, ori aceleaşi felii de asfalt,
rumegate şi regurgitate mereu şi mereu, zdrăngănite bâlbîit pe
aceeaşi placă avangardistă… Şi librăriile refuză să mai
vândă cărţi de poezie: “Sunt nevandabile, îmi spune librara de
la Eminescu, uitaţi-vă şi dvs. ce poa’ să scrie ăsta!”… Şi
librarii au întru totul dreptate. Poeţii s-au retras în grupări
argotic-tribale care nu se cunosc între ele, pe bloguri sau în
reviste literare cu tiraj de buzunar, citite cel mult de ei înşişi…
Poeţilor le e jenă la gândul că verbul lor ar putea să anime, ca
odinioară, cetatea. Şi nici nu le trece prin minte că ar putea
îmblânzi cu cuvântul, asemenea Şeherezadei sau lui Orfeu, o gură
de balaur sau ochiul vorace al unui tiran. Ba dimpotrivă, le-au
căzut de mult pradă acestora, s-au lăsat fără împotrivire
înghiţiţi, preluându-le limba obedienţi şi ferice. Se înşeală
cine crede că ei luptă împotriva establishment-ului. Ei au
devenit de multă vreme establishment-ul însuşi. Pentru cine
trăiesc poeţii?…
Tăcerea
poeţilor… Inflaţia nemaivăzută a cuvântului, ruperea
stihului de Stihie, într-o teribilă avortare a Sensului…
Tiranizaţi de structuralism şi teorii semiotice, poeţii transformă
docil Cuvântul în cod repetabil, în semnal, în indiciu, într-o
convenţie, de care nu are nimeni nevoie. Îi plânge cineva pe
poeţii care nu au nevoie de nimeni şi de care nimeni nu mai are
nevoie?
Şi călugărul
dă mâna poetului, arătându-i strălucirea reală a lucrurilor
şi fiinţelor supuse rigorilor spiritului, de care acesta s-a dezis.
Redându-i astfel şi cheile Spiritului. Din ţara roşcovelor,
pe scara anevoioasă şi neexersată a ascezei trupului, faptei şi
cuvântului, a ascezei propriei glorii, poetul se poate întoarce
acasă, stăpân de-acum al timpului istoric şi al stilurilor, de
vreme ce L-a acceptat stăpân pe Dumnezeu. Foarte rar bătută este
această cale. Un Daniel Turcea, un Daniil Sandu Tudor, dar şi
Eminescu cel de dintotdeauna ne-o indică, cu arătătorul de foc al
celor răstigniţi şi înviaţi – Cetate de lumină a ritmurilor
şi slovelor sacre, Cer al cuvintelor Vieţii, pe care prea puţini
se-nvrednicesc să le audă şi grăiască.
Căderea şi
ridicarea poetului… Transfigurarea fiinţei cântătoare,
prin tăcere, ascultare şi asceză, în fiinţa dorită de Dumnezeu.
Metanoia talanţilor, din arvune ale capriciului şi gloriei,
în cele ale slujirii şi revigorării aproapelui, pe căile
dragostei şi frumuseţii, tot mai blamate, dar aflate la îndemâna
tuturor. Lungul drum al schimbării de sine şi transfigurării
talanţilor, întru schimbarea aproapelui.
Festinul
frumuseţii, răscumpărat cu lungile tăceri de nelinişte ale
cercetării de sine, ale refuzului nuntirii cu duhurile alogene.
Cercetarea, iscusită sau boantă, a duhurilor. Iscodirea iubirii de
sine. Nevoinţa ascultării. Şi legământul tăcerii.
Şi
sărbătoarea regăsirii de sine a Poetului. Nu într-un
timp al Tradiţiei pietrificate, resuscitat prin tehnici manieriste,
ci într-un timp înviat, mereu treaz, veşnic acelaşi şi veşnic
nou, asemenea lui Dumnezeu. Respirând simultan marea tradiţie a
poeziei şi contemporaneitatea cea mai actuală, coborând în
meandrele ei, îmbinând interogativ eternitatea cu clipa, provocând
hieratismul cu şarja şi umorul, după alchimii de taină
irepetabile. După cum irepetabilă şi mereu nouă este întruparea
prezenţei perpetue în lume a lui Dumnezeu… Clipa, veacul,
non-timpul. Şi braţele călugărului şi ale îndrăgostitului,
braţele menestrelului, deschizându-se larg, să le cuprindă.
Renunţarea la
oricare din aceste coordonate temporale şi ontice produce o artă
şontâcă, o poezie şchioapă: neracordată la prezent,
astenic-desuetă şi osificată în formule lipsite de viaţă, ori
mediocră, hăituită şi secătuită de mode: o haină fără trup
ori un trup fără haine, niciodată o fiinţă vie şi unică. Taina
unicităţii Persoanei, a creatorului şi operei de artă, a
întrupării Sfântului Cuvânt în opera de artă, e o provocare
artistică şi duhovnicească a oricărei epoci.
Publicarea acestui
volum este o întoarcere acasă a poetului. O întoarcere în
universul de mister şi cuvânt, în care cuvântul emană din
noumen, pentru a-i da din nou viaţă, într-un dualism
“undă-corpuscul”, a cărui emergenţă se află în sânul
Sfintei Treimi. Într-un univers de mister, ce nu poate fi posedat,
nici definit, în care sensul atins de mintea poetului se transformă
în cuvânt, iar cuvântul rostit se revarsă în noi sensuri. Un
univers al marilor descoperiri, deschis copilăriei, adolescenţei şi
contemplaţiei, pierdut în praxisul vieţii, trădat de vârsta
adultă, un univers pe care doar o minte revenită în matca Duhului
reuşeşte să-l redobândească şi să-l cultive.
Întoarcerea
acasă a Poetului. Derulând vîrstele eu-lui, ca pe tot atâtea
descoperiri ale fundamentării sinelui în lumea lui Dumnezeu, cele
nouă cicluri cuprinse în volum reiterează conceptual istoria
spirituală a lumii. În aparenţă bombastic, acest adevăr
subiectiv se justifică dintr-unul mai general:
şi la nivel spiritului, “ontogeneza” repetă
“filogeneza”. Un traseu al propriei deveniri, reiterând, la
scară microcosmică, marile etape din istoria religioasă a
omenirii. Poeme scrise pe durata câtorva decenii (începând din
anii ’80 şi până în prezent), notate aproape cronologic, îl
alcătuiesc. Poetul, ca şi ascetul, retrăieşte istoria lumii.
Începută cu vârsta
magic-totemică a copilăriei, a religiilor animei, desprinse direct
din memoria stării paradisiace (din Caise cu susan),
continuată cu exploziile de energie cinetică ale riturilor
teluric-solare ale adolescenţei (din Ziua Paparudei),
confruntată apoi cu drama marilor îndoieli existenţiale şi
revolte ale căderii din har (din Glaciaţia merelor),
sedusă de orgoliul raţiunii şi mirajele cunoaşterii lumii (din
Pitice albe), decantând jocurile vidului din pustiul
existenţial (în Ceaiul - Degete pe clape), plonjată
în căutarea iubirii şi imortalizând respiraţiile erosului
(în Tanagrale), lirica se deplasează spre vârsta
maturităţii, a sintezelor postmoderne şi reflecţiilor
detaşate, când totul tinde să se transforme în muzică (în
Romanţe), pentru a reveni în zona metafizicii şi
misterului, străluminate acum de alfabetul marilor revelaţii
(în Ruperea genunii), până când cuvintele şi fiinţele
de Dincolo îşi rostesc singure numele, în marile Taine Creştine
(în ciclul final, Pentru trecerea zării).
De
fapt, transformarea (gesturilor şi gândurilor) în muzică
începe mult mai devreme, chiar de la Fântâna dorinţelor şi
Juna Rodica, în ciclul Ziua Paparudei devine aproape
un exerciţiu în sine, îşi mărturiseşte o parte din raţiuni în
Ianuarie acesta frumos, pentru a continua aproape programatic
cu ritmurile şi muzicile tăcerii din ciclurile Pitice albe şi
Ceaiul - Degete pe clape şi a propulsa, ulterior, spiralele
mistice urcătoare ale revelaţiilor din Ruperea genunii. Abia
în ciclul final eufoniile şi ritmurile incantatorii încetează,
tăcerea ego-ului lăsând loc coborârii grave, aproape predicatorii
a cuvintelor mărturisitoare ale epifaniei creştine.
Muzica
este şi rămâne un deziderat, adesea nemărturisit, al marii
poezii. Anterioară raţiunii, este prima coordonată a memoriei
sufleteşti. Muzica nu se uită. Fericiţi poeţii ale căror versuri
sunt transpuse pe muzică, fie şi în şlagărele cele mai banale!
Fără a ocupa un
loc central, ca la simbolişti, muzica este în acest volum un ax
secundar, ce acompaniază (în primul rând prin ritm, mai rar prin
eufonii, şi mai rar – şi în special spre finalul volumului -
prin sugerarea unor voci polifonice) aventura spirituală propusă de
un poem. Întreruperile sau schimbările de ritm, uneori
disconfortante, indică întotdeauna o schimbare a perspectivei,
atunci când fluxul emoţional tinde să se satureze şi trebuie
oprit, pentru a nu cuceri o falsă redută (aşa cum explica acelaşi
Nichita în Lecţia despre cub), respectiv o mutaţie a stării
lăuntrice, eventual deruta existenţială şi ieşirea din har,
interzicerea accesului la mister (ca în Recviem pentru
răsturnarea lui Tu, Şezătoare grăbită, Apărarea
lui Yahweth şi mai ales în Zarea ceasornicarului).
În timp ce poeziile
programatice ale fiecărui ciclu (ca Fântâna dorinţelor, poemul
Glaciaţia merelor, Pitice albe…) îşi rostesc mesajul
amplu şi convingător, dintr-o singură suflare, pentru a impune o
mitologie auctorială (ale cărei motive şi actori îşi vor relua
cuvântul şi în capitolele ulterioare), poemele din preajma lor
(mai ales din ciclurile primei jumătăţi a volumului) reiau şi
exersează notele programului liric lansat, ori îl “bâlbâie”,
în căutarea tonului, ca într-o partitură de teatru absurd, atunci
când tema e tocmai pierderea punctelor cardinale (ca în ciclul
Glaciaţia merelor).
O
carte de poezie este şi un manual de supravieţuire. Un
manual de maieutcă, de surprindere sau abilă provocare a
vibraţiei sacrului în albia accidentată a prezentului, de
recunoaştere în contururile concretului a geometriei înaltelor
sferele. E nevoie de deschidere, atenţie şi de un fel de
smerenie, de reţinere a respiraţiei ego-ului în faţa fiinţei
misterului, pentru a surprinde momentul de graţie al întâlnirii
eternităţii cu clipa, soarelui cu luna, zilei de ieri cu ziua de
mâine. Poezia e subiectivitatea însăşi, e fiinţa paralogică
a misterului în care intrăm, fiinţa lui şi a noastră,
surprinse în timpul intempestivei coliziuni. Stihială. Calea de
surprindere a ei pe pelicula cuvântului e de fiecare dată alta.
De aici, unicitatea
şi irepetabilitatea structurii fiecărui poem – reţele
cristaline, susţinătoare ale altor aventuri existenţiale ori ale
altui tablou al fiinţei, ele nu sunt supuse serializării.
După cum actele iniţiatice nu suportă serializarea.
Doar respiraţiile
sunt serializabile, şi ciclurile vitale elementare (biologice sau
mentale) asemenea lor. Astfel de soluţii (frecvente în arta
modernă şi mai ales în muzica electronică) sunt exersate în
ciclurile Tanagralelor şi în Ceaiul – Degete pe clape -
suite de scurte poeme succedate aproape serial, asemeni respiraţiilor
unui gest – cuante ale aceluiaşi peisaj al iubirii, respectiv al
renunţării, static şi atemporal, surprins în încadraturi foarte
strânse sau, dimpotrivă, foarte largi, nondialectic, egal cu sine.
Poetul este şi
un vânător care trebuie să îşi cunoască prada, pentru a o
prinde de vie. Un vânător al sâmburilor de miracol, pe care apoi
îi va întrupa cu propria-i carne emoţională. Un vânător care se
va contopi cu prada sa vie, niciodată sugrumată de concepte, pentru
a-i da din nou naştere în universul oamenilor.
E neplăcut să te
contopeşti cu un cadavru. De aceea, un poet care scrie prea mult
sau e prea multă vreme egal cu sine însuşi este suspect: sunt mari
şanse ca el să producă de multă vreme mumii, clone ale
propriilor emoţii de odinioară. E atât de seducătoare exersarea
acestui viciu! Criticii şi cititorii sunt uşor de păcălit de
formele canonice. Ei cer mereu alte prăzi, întâlniri la oră fixă
ale aştrilor zilei şi nopţii. Iar poeţii învaţă să le mimeze.
O fabrică de zombi stă în sertarele poeţilor prolicşi. Ce uşor
se mimează în arta concretă şi în operele seriale ale recentului
minimalism! Mă dezamăgesc poeţii care scriu foarte mult, sau care
nu fac altceva decât să scrie, care se tem de a nu mai scrie ca de
un fel de andropauză, în loc să se teamă de sărăcirea
substanţei cuvântului.
Un poet care nu
scrie rămâne un poet. Poetul nu moare, poetul se transformă.
“…În chip poetic locuieşte omul…” repeta meditativ
Heidegger un vers al romanticului Hölderlin, amplificând conştiinţa
poetică a omului ca pe un mod de îmbrăţişare maximală a
Fiinţei, în nedeterminările ei supracosmice.
Harul poetic e
convertibil. Într-o maternitate dăruită, în diverse forme de
apostolat şi de slujire a aproapelui, în alte forme ale artei şi
dăruirii de sine. Dostoievski vorbea de germenele poetic care
trebuie să stea la baza romanului polifonic, dar care nu îi este
suficient. O traducere literară fără fibră poetică este seacă.
Un act de critică de artă străin de vibraţia plasmatică a
gestului creator e un act de tortură. Sursa unei diagnoze
artistice reuşite, recuzita de maximă fineţe a hermeneuticii
operei de artă se află în universul de intuiţii şi mister al
poeticului. Restul sunt vorbe, relaţionări cu istoria culturii şi
cu teoriile esteticii, aşezări în algebra conceptelor.
După legământuri
ale tăcerii (nu doar iconarii medievali au nevoie de ele!), după
nevoiri pe alte meleaguri ale vieţii şi înţelegerii, după
experienţe consumate în alte forme ale artei şi dăruirii, poetul
se poate reîntoarce la scris. Un poet care nu face altceva decât
să scrie are toate şansele să se îmbolnăvească. Şi
nimeni nu îl va mai vindeca. Mari nume ale poeziei, voci
înaripate de pretutindeni, pe care nu le uităm niciodată, frânte
în destin, ne fac să revenim cu îngrijorare la pietrele tombale
ale poeţilor, prinşi în mreaja propriului geniu, prea sensibili la
flamurii gloriei, pentru că au uitat legământul tăcerii şi
celelalte legăminte ascetice.
Poetul şi
călugărul, care îmbrăţişează şi el istoria spirituală a
lumii, plângând păcatul lui Adam, ca pe al său, retrăind drama
Căderii şi reîntâlnindu-se cu drepţii şi păcătoşii omenirii
vechi în sfâşietoarele plânsuri ale lui Andrei Criteanul…
Poetul şi bufonul mistic, dansul periculos pe muchia de cuţit între
sferele filozofice şi teatrul de bâlci, rigorile blagocestiei şi
gustul public, Grădina Domnului şi maidanele vieţii, solitudine şi
popularitate, dans a cărui miză este sufletul. Care sunt rigorile
dansului, care sunt traseele lui?…
Trăim în
postmodernism, suntem postmoderni chiar dacă acceptăm sau nu acest
lucru, chiar dacă nu-l conştientizăm. E ridicol să ne răfuim cu
istoria. Suntem postmoderni, deci ne putem alege epoca sau epocile
din care să ne extragem emoţiile culturale şi din care să ne
inspirăm, totul e să le comunicăm prezentului potrivit
mecanismelor de receptare ale acestuia (pe care, oricum, le
purtăm în vine). Postmodernismul nu e neapărat un cuvânt de
ocară, ci o consecinţă firească a istoriei culturii, el nu
trebuie învinuit nici pentru personajele de ocară care îl domină.
Un chip de sfânt tăiat pe jumătate, tronând pe coperta unei cărţi
ortodoxe e un reflex postmodern necondiţionat şi o gafă teologică,
pe care nimeni nu o mai ia în seamă. E un reflex devenit pavlovian.
Între
postmodernismul pavlovian şi cel malign-sacrileg –
ambele, de rutină - există o gamă infinită de nuanţe şi valori,
dar culturile răsăritului creştin au dezvoltat şi extrapolări
bineintenţionate spre sfera sacrului, care acoperă tot atâtea
intenţii şi demersuri teoretice.
Marea
istorie a spirituală a lumii se prelinge în timpul postmodern în
fascicule înguste şi rare, adecvate, probabil, capacităţii
noastre sufleteşti. Poetul e atent să le prindă, potrivit
diopriilor sale, pentru a le încrusta în reţeaua opulentă de
sensuri şi nonsensuri ale cotidienităţii. Dând sens prezentului,
resacralizându-l în parte, resuscitându-l chiar la nivelul
biologic şi la acela al memoriei culturale, acest demers artistic e
probabil mai valoros decât întîlnirea cu o catedrală transformată
în restaurant.
Dar un manual de
supravieţuire trebuie să cuprindă nu doar tehnici de contemplaţie,
ci şi tehnici de luptă directă cu răul, prostia şi absurdul de
toate zilele, dacă se poate cât mai “neinvazive” şi mai
stenice, care să nu ducă la “contopirea” cu obiectul blamat al
polemicii (ca în cazul ideal al poeziei de extracţie maieutică).
Şi astfel se naşte limerick-ul – specie practic absentă
din poezia română. Deconcertant prin simplitate şi umor sec,
minimalist şi condimentat, subversiv şi urban, opus, în esenţă,
haiku-ului, dar şi epigramei (specii cu care tinde să se asemene
formal), acesta pune cel mai tare în nedumerire cititorul exersat de
poezie. Jam-Session, Asana păpuşii, Barbut sunt cele mai
elocvente, dar spiritul de limerick se insinuează discret,
printr-o fatidică “gumă de mestecat” încă dintr-o foarte
lirică poezie de dragoste (evident, cu rezonanţe cosmice) din
primul ciclu (Peştele de aur, scrisă în 1986). (Lăsaţi un
copil să explice multifuncţionalitatea acest simbol domestic şi
benign-subversiv al culturii pop, care poate compromite o iubire,
repara provizoriu un acoperiş, ori evoca cu uşurinţă o teorie a
corzilor!) Dezvoltat de sine stătător în câteva scurte poezii din
ciclurile mediane, spiritul de limerick se va combina,
provocator, cu umorile mult mai complexe ale câtorva romanţe,
condimentându-le melodicitatea şi lirismul nostalgic-ascensional,
inclusiv de respiraţie religioasă, cu un tonic, discret şi foarte
actual iz postmodern.
Dar momentul
artistic cel mai interesant este când spiritul hieratic se
întâlneşte cu acela de limerick, după ce fiecare renunţă
la caligrafierea sintaxei propriei retorici şi face câţiva paşi
mici de apropiere de celălalt (ca în Melcul triunghiular).
Metoda (azi am numi-o postmodernă) era folosită intensiv de Nichita
Stănescu, într-o vârstă a poeziei pe care atunci o numeam simplu
“modernă”, cu toate că toată lumea simţea că inovaţiile lui
Nichita îşi depăşeau cu mult veacul.
De la tonul mistic
şi hieratic, la limerick şi la hai-ku, exersând câteva
reverenţe faţă Ion Barbu, Blaga şi Ion Caraion, polemizând
cordial cu bardul Coşbuc, prelungind câteva doruri dragi
eminesciene, revenind adesea la Nichita şi descoperind relativ
târziu marea poezie creştină, poezia acestui volum îşi sprijină
microcosmosul liric într-o măsură neneglijabilă pe universul
simbolic al picturii europene a primei jumătăţi a secolului XX. Şi
nu e vorba de ilustraţia volumului, care reprezintă un capitol
aparte, ci strict de poezie. O serie de sugestii, definiri şi modele
existenţiale “mitic-antropologice” din lucrările unor Juan
Miró, Paul Klee, Brâncuşi, Picasso şi alţii, alături de stampa
şi caligrafia orientală, intrate în corespondenţă cu o
mitologie auctorială personală, reprezintă o cheie de lectură
neignorabilă a poemelor. Sugestiile rămân de obicei în fundal,
dar din acest fundal se poate desprinde, la un moment dat, un
personaj, un gest, un semn plastic cu o vibraţie specială, nu în
scop retoric-omagial, ci pentru a fi inserat frontal, aproape cubist,
peste fluxul liric (ca de pildă în Lumina a doua).
Acest volum nu este
unul de picto-poezie (cu toate că nu este cu totul străin de
gramatica acesteia). Nici nu este propriu-zis o carte de poezie
ilustrată, cu ilustraţii făcute la comandă, care să transpună
grafic, cât mai direct şi mecanicist-redundant, atmosfera poemelor.
Nu este nici un album de artă întreţesut cu o carte de poezie.
Multă vreme am ezitat să includ setul iconografic, pentru a nu crea
impresia unei incompletitudini artistice a versurilor, respectiv a
graficii asociate. Atât poezia, cât şi desenele (realizate tot pe
durata a mai multe decenii) sunt concepute ca lucrări de sine
stătătoare. Şi, totuşi, între ele apar subtile corespondenţe,
care preiau, comentează şi reverberează mesajul fiecăruia,
amplificând universul de stări şi semnificaţii al dipticului
cuvânt-imagine. Există cicluri de desene care corespund unor
cicluri de poezii, realizate în aceeaşi perioadă, radiind acelaşi
tip de energie. În volum ele apar în scurte suite, însoţind o
parte a ciclului poetic corespunzător, dar lăsându-se intercalate
de lucrări plastice într-un stil grafic complementar, care să
slujească poemele adiacente, după legi ale ritmului şi montajului
cinematografic (montajului de atracţii, în primul rând, dar şi
montajului contrapunctic ş.a.), pentru a asigura un flux al
imaginarului omogen şi a intra în dialog cu axele secundare ale
textului liric.
Relaţia dintre
poeme şi desenele care le însoţesc este oarecum de tip
scenografic: desenul este cadrul, este scena sau fundalul în
câmpul energetic al căruia se desfăşoară poemul. Relaţia dintre
o piesă grafică şi una lirică nu este de intercondiţionare sau
corespondenţă directă, ci este mai degrabă o relaţie în care
fiecare mediu se structurează după sintaxa sa proprie, pentru ca
semanticile celor două să se aşeze într-o anumită continuitate,
desenul prelungindu-şi povestea în poem şi poemul revărsându-se
în desen, într-o fluidă şi densă, dar nelineară corespondenţă.
Nelineară, dar niciodată aleatorie, relaţia dintre desen şi poem
creează o tensiune semantică de tip constructiv (specifică
dialogului cooperant, nu polemic), fiind asemenea unei ghicitori, a
cărei dezlegare (fie şi doar intuitivă) generează un sens
superior, care îmbogăţeşte substanţa poetică a volumului.
Poetul,
ca şi soldatul… el are viaţă personală. Trebuie doar să
înveţe să şi-o recupereze.