Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 22 februarie 2014
Există
în viața unui regizor care crede în cinematograful de autor un
moment al autoreferențialității. La Truffaut s-a numit Noaptea
americană,
la Fellini, 8
1/2,
la Tarkovski, Oglinda,
la Antonioni, Profesiune
- reporter, la
alții lipsește, iar la alții (ca Woody Allen) e aproape un
întreagă filmografie. La Puiu s-a numit Aurora,
la Corneliu Porumboiu se cheamă Când
se lasă seara peste București sau metabolism.
Tentația
autoreferențialității (dacă nu apare, Doamne ferește, de la
debut) survine firesc după momentul pe care autorul îl consideră
de consacrare. E momentul când regizorul își permite să se ia mai
în serios ca până atunci, să își privească munca și persoana
ca agenți creatori de univers cultural, să se detașeze de sine,
dar și să se joace, într-un mod în care n-a mai făcut-o până
atunci, cu propriul narcisism. E un nou examen și o oglindă a
propriei identități creatoare, în care ceea ce se cheamă ars
poetica
- o pasăre rară, ascunsă până atunci cu grijă și cu pudoare,
devine subiect de film: acestea pot produce filme de calitate,
rateuri sau unui nou maxim al carierei. În orice caz filmul
autoreferențial seamănă ca două picături de apă cu pielea
autorului său, iar nu cu părți din realitatea înconjurătoare.
Vor spectatorii să vadă această piele? Merită ea expusă și,
dacă da, e la fel de generatoare de problematici, ca celelalte
subiecte din alte filme ale regizorului? Este în stare ”pielea”
autorului să suscite - în lipsa unui alt subiect - întrebări de
interes pentru spectator? Da, pentru colegii de breaslă, pentru
critici și fani. Dar pentru ceilalți?
Este
foarte bine că noul cinema românesc ajunge, în sfârșit, la
vârsta autoreferențialității. Este o vârsta la care nu mai
contează atât cantitatea publicului, ci calitatea, o vârstă la
care îți permiți să faci film pentru tine însuți și să-ți
aduci aminte că filmul este, în primul rând, o artă; este o
vârstă care nu ține multă vreme, așa
că nu vom comenta că ea scade, cel puțin la București, tot mai
mult (la autorii citați ea se manifesta cel mai devreme de la al
patrulea film, dacă nu spre sau după zenitul carierei)...
Când
se lasă seara peste București survine
după
A fost sau n-a fost
(2006) și Polițist,
adjectiv (2009),
două reușite memorabile ale regizorului-scenarist și producător,
prin care și-a impus de la început un stil bine stăpânit, bazat
pe minimalism, fină ironie, intelectualism și umor. Totuși,
singurul film care îl făcuse inconfundabil este cel de debut, cu
sinceritatea, prospețimea și comicul foarte românesc - ingrediente
care, combinate cu autocenzurarea emoțională a minimalismului,
creau o amprentă foarte personală. Acestea dispar odată cu
Polițist,
adjectiv,
în favoarea unui formalism tot mai riguros, rafinat și impersonal,
în care lipsa de orizont interior, prețiozitatea vană, jocul
intelectualist gratuit și debusolarea lăuntrică (bine camuflată,
dar foarte prezentă și chiar metastaziată) sunt cuvinte de forță.
De aceea, probabil, numele lui Michelangelo Antonioni este invocat ca
referențial în Metabolism.
Filmul
relatează o zi din viața unui regizor român din tânăra
generație, care face un film minimalist despre tânăra generație,
al cărui subiect nu îl cunoaștem. Cunoaștem doar una din
actrițele de rol secundar, care repetă cu regizorul una și aceeași
secvență fără dialog (ieșitul din baie, uscatul părului,
îmbrăcatul și ascultarea unei conversații din camera vecină) și
consumă cu el o placidă aventură, fără a se implica în viața
lui. Actrița (Diana Avrămuț, la debut în cinema) seamănă bine
cu Monica Vitti, actrița-fetiș a lui Antonioni, iar partenerul ei,
Bogdan Dumitrache aduce a Marcello Mastroiani, protagonistul din 8
1/2.
Cei doi mănâncă la restaurant, discută despre film (cel făcut de
regizor și despre soarta filmului, în general) și despre
interferența între culturi și obiceiuri gastronomice (românești,
franceze, extrem-orientale). Dar singurul schepsis este filmul în
film din final.
Regizorul (din film),
un perfecționist, simte nevoia să facă o pauză între filmări,
motiv pentru care invocă o criză de gastrită, care trebuie
dovedită producătoarei cu filmul endoscopiei. Aici e lovitura de
teatru: cum criza nu a existat, CD-ul cu filmul endoscopiei, pe care
chiar îl urmărim în timp real pe ecran, e un fals, aparține altei
persoane. Atât. Intertextualitate și o maximă ironie față de
esența autoreferențialității, care este confesiunea directă. Mult
așteptatul autoportret de autor nu e decât unul gastric și, pe
deasupra, e fals. Această ”falsificare” este cea care îndoaie
și furculița din final, cu care spectatorul ar fi trebuit să se
înfrupte din vintrele Autorului. Masa i se refuză. Multiplă și
programatică frustrare, minuțios construită.
Endoscopia
vidului.
Melosul
cald și duios al Mariei Răducanu se revarsă, compensator, dar
tardiv, peste genericul final (după 90 de minute de tăcere a
coloanei muzicale), explicând, în sfârșit, și titlul filmului,
și coda acestuia: ”Când se lasă seara peste București eu mă
uit la fete
și văd că nu ești”.
Această ultimă propoziție: ”Și văd că nu ești” rezumă
întregul metabolism al Metabolismului.
La
Antonioni, frustrarea spectatorului era compensată de poezia
metafizică a imaginii. La Porumboiu avem doar rigoarea, vacuumul și
cinismul. Sub raport formal, Când
se lasă seara...
intră în filmele de top ale generației sale.