Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 22 februarie 2014

Când se lasă metabolismul peste București (sau endoscopia vidului)


Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 22 februarie 2014

Există în viața unui regizor care crede în cinematograful de autor un moment al autoreferențialității. La Truffaut s-a numit Noaptea americană, la Fellini, 8 1/2, la Tarkovski, Oglinda, la Antonioni, Profesiune - reporter, la alții lipsește, iar la alții (ca Woody Allen) e aproape un întreagă filmografie. La Puiu s-a numit Aurora, la Corneliu Porumboiu se cheamă Când se lasă seara peste București sau metabolism.


Tentația autoreferențialității (dacă nu apare, Doamne ferește, de la debut) survine firesc după momentul pe care autorul îl consideră de consacrare. E momentul când regizorul își permite să se ia mai în serios ca până atunci, să își privească munca și persoana ca agenți creatori de univers cultural, să se detașeze de sine, dar și să se joace, într-un mod în care n-a mai făcut-o până atunci, cu propriul narcisism. E un nou examen și o oglindă a propriei identități creatoare, în care ceea ce se cheamă ars poetica - o pasăre rară, ascunsă până atunci cu grijă și cu pudoare, devine subiect de film: acestea pot produce filme de calitate, rateuri sau unui nou maxim al carierei. În orice caz filmul autoreferențial seamănă ca două picături de apă cu pielea autorului său, iar nu cu părți din realitatea înconjurătoare. Vor spectatorii să vadă această piele? Merită ea expusă și, dacă da, e la fel de generatoare de problematici, ca celelalte subiecte din alte filme ale regizorului? Este în stare ”pielea” autorului să suscite - în lipsa unui alt subiect - întrebări de interes pentru spectator? Da, pentru colegii de breaslă, pentru critici și fani. Dar pentru ceilalți? 
 
Este foarte bine că noul cinema românesc ajunge, în sfârșit, la vârsta autoreferențialității. Este o vârsta la care nu mai contează atât cantitatea publicului, ci calitatea, o vârstă la care îți permiți să faci film pentru tine însuți și să-ți aduci aminte că filmul este, în primul rând, o artă; este o vârstă care nu ține multă vreme, așa că nu vom comenta că ea scade, cel puțin la București, tot mai mult (la autorii citați ea se manifesta cel mai devreme de la al patrulea film, dacă nu spre sau după zenitul carierei)...
 
Când se lasă seara peste București survine după A fost sau n-a fost (2006) și Polițist, adjectiv (2009), două reușite memorabile ale regizorului-scenarist și producător, prin care și-a impus de la început un stil bine stăpânit, bazat pe minimalism, fină ironie, intelectualism și umor. Totuși, singurul film care îl făcuse inconfundabil este cel de debut, cu sinceritatea, prospețimea și comicul foarte românesc - ingrediente care, combinate cu autocenzurarea emoțională a minimalismului, creau o amprentă foarte personală. Acestea dispar odată cu Polițist, adjectiv, în favoarea unui formalism tot mai riguros, rafinat și impersonal, în care lipsa de orizont interior, prețiozitatea vană, jocul intelectualist gratuit și debusolarea lăuntrică (bine camuflată, dar foarte prezentă și chiar metastaziată) sunt cuvinte de forță. De aceea, probabil, numele lui Michelangelo Antonioni este invocat ca referențial în Metabolism.

Filmul relatează o zi din viața unui regizor român din tânăra generație, care face un film minimalist despre tânăra generație, al cărui subiect nu îl cunoaștem. Cunoaștem doar una din actrițele de rol secundar, care repetă cu regizorul una și aceeași secvență fără dialog (ieșitul din baie, uscatul părului, îmbrăcatul și ascultarea unei conversații din camera vecină) și consumă cu el o placidă aventură, fără a se implica în viața lui. Actrița (Diana Avrămuț, la debut în cinema) seamănă bine cu Monica Vitti, actrița-fetiș a lui Antonioni, iar partenerul ei, Bogdan Dumitrache aduce a Marcello Mastroiani, protagonistul din 8 1/2. Cei doi mănâncă la restaurant, discută despre film (cel făcut de regizor și despre soarta filmului, în general) și despre interferența între culturi și obiceiuri gastronomice (românești, franceze, extrem-orientale). Dar singurul schepsis este filmul în film din final. 
 
Regizorul (din film), un perfecționist, simte nevoia să facă o pauză între filmări, motiv pentru care invocă o criză de gastrită, care trebuie dovedită producătoarei cu filmul endoscopiei. Aici e lovitura de teatru: cum criza nu a existat, CD-ul cu filmul endoscopiei, pe care chiar îl urmărim în timp real pe ecran, e un fals, aparține altei persoane. Atât. Intertextualitate și o maximă ironie față de esența autoreferențialității, care este confesiunea directă. Mult așteptatul autoportret de autor nu e decât unul gastric și, pe deasupra, e fals. Această ”falsificare” este cea care îndoaie și furculița din final, cu care spectatorul ar fi trebuit să se înfrupte din vintrele Autorului. Masa i se refuză. Multiplă și programatică frustrare, minuțios construită. Endoscopia vidului. 
 
Melosul cald și duios al Mariei Răducanu se revarsă, compensator, dar tardiv, peste genericul final (după 90 de minute de tăcere a coloanei muzicale), explicând, în sfârșit, și titlul filmului, și coda acestuia: ”Când se lasă seara peste București eu mă uit la fete și văd că nu ești”. Această ultimă propoziție: ”Și văd că nu ești” rezumă întregul metabolism al Metabolismului.

La Antonioni, frustrarea spectatorului era compensată de poezia metafizică a imaginii. La Porumboiu avem doar rigoarea, vacuumul și cinismul. Sub raport formal, Când se lasă seara... intră în filmele de top ale generației sale.

sâmbătă, 8 februarie 2014

"A Touch of Sin" sau între cer și păcat: o frescă dramatică a Chinei de azi


Articol apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 8 februarie 2014

Laureat cu premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes în 2013 și nominalizat la Palme d'Or, filmul regizorului chinez Jia Zhangke, A Touch of Sin, a putut fi vizionat în cadrul retrospectivei Les films de Cannes a Bucarest în octombrie 2013 la cinema Studio. 
 
Jia Zhangke este un nume reprezentativ pentru cinematografia chineză de azi și este considerat, pe drept cuvânt, unul dintre cei mai marcanți regizori din lume. Filmul său Natură moartă (Still Life), o imagine panoramică, mozaicată, a Chinei contemporane, cucerea Leul de Aur la Veneția în 2006. Aceeași abordare a acestei teme practic inepuizabile o întâlnim și în A Touch of Sin. Același realism penetrant, profund uman și meditativ, aceeași putere de cuprindere a dinamicii accelarate a unei țări cât o jumătate de continent, aflate în continuă schimbare, aceeași capacitate de sinteză a unor tablouri sociale foarte diferite. 
 
Curios, titlul internațional al filmului, însemnând O atingere a păcatului, este o replică la un celebru film de arte marțiale din 1971 (A Touch of Zen), în timp ce titlul originar, Tian Zhu Ding, înseamnă în mandarină ”cer”. Între ”cer” - serenitatea îndelung așteptată, mereu întrezărită, dar niciodată atinsă, și ”păcat” - ca reacție violentă, mult amânată, dar până la urmă catastrofală, la frustarea socială - se desfășoară, din punct de vedere emoțional, recentul film scris și regizat de Jia Zhangke. 
 
Pelicula este alcătuită din patru povestiri cu oameni obișnuiți, descriind evenimente reale cu sfârșit neașteptat și tragic, petrecute în patru provincii diferite ale țării. Presa internațională a remarcat în special acerba tușă critică la adresa politicii interne chineze (corupție, clivaje sociale imense, metehne ale capitalismului oriental amestecate cu reflexe de comunism maoist); totuși, filmul nu este unul politic (din patru episoade, doar unul are subiect politic), ci de investigație realistă a societății chineze de azi, cu accent pe schimbările sociale majore în dinamica țării. 
 
Un fost miner, Dahai, revoltat din pricina corupției patronilor care înstrăinează fabricile pe nimic, încearcă să înființeze, de unul singur, un sindicat care să susțină drepturile muncitorilor; aceștia sunt, însă, speriați, iar omnipotența sfidătoare a patronilor și cercurile de putere care îi protejează îl fac să înțeleagă că lupta este pierdută; singura care-i va răzbuna demnitatea terfelită este o pușcă de vânătoare, cu care-i va omorî rând pe rând, unul după altul și fără preaviz (într-o tăcere tăioasă ca dintr-un film de Haneke) pe toți cei care i-au stat împotrivă. Interpretarea reținută a actorului Jiang Wu, cu privirea tăcută, umană și totuși impenetrabilă a celui gata să meargă până la capăt pentru o cauză, ne imprimă pentru multă vreme această poveste în memorie, conferindu-i cea mai mare greutate dramatică din cadrul cvartetului narativ. 
 
Povestea lui Dahai se intersectează cu cea a motociclistului pistolar Zhou San, un fel de haiduc, care se deghizează în muncitor pentru a jefui o bancă și a trimite bunurile furate familiei sale.
Într-o altă provincie chineză, o recepționeră la o saună are o poveste de dragoste cu un bărbat căsătorit, pe care încearcă fără succes să-l convingă să divorțeze. Agasată de un client de la saună, care-i face avansuri brutale, femeia nu rezistă nervos și îl înjunghiază. Pălmuirea obrazului recepționistei cu teancul gros de bancnote de către clientul înfierbântat rămâne îndelung în memorie. 
 
Ultima poveste, cea mai melodramatică, urmărește peregrinările unui foarte tânăr muncitor concediat care, în căutarea unui loc de muncă, ajunge chelner la un opulent hotel de lux, unde se îndrăgostește de o colegă de serviciu; aceasta, însă, având un copil de crescut, este gata de compromisurile pe care i le impune postul. Defilarea tinerelor cameriste în uniforme de tip militar prin fața clienților bogați, urmând ca în apartamentele acestora fetele să se transforme într-un soi de gheișe comunisto-capitaliste, rămâne de asemeni pe retina memoriei. Dezamăgit și contrariat, tânărul demisionează și se sinucide. 
 
Un epilog discret moralizator o surprinde pe recepționera adulteră rătăcind singură într-o mulțime de oameni care cască gura în fața unui teatru ambulant de provincie; de pe scenă, o actriță pudrată apostrofează păcatul adulterului, ca aducător de alte păcate; jalnică, recepționera ucigașă pare să primească replica actriței ca un răspuns la toate rătăcirile ei. Simțim că răspunsul li se adresează, aproape izbăvitor, fiecăruia din celelalte personaje în derivă, cu destinele coagulate în jurul aceluiși numitor comun: incapacitatea de a face față schimbărilor, demnitatea rănită, ajungerea la capătul răbdării și solitudinea progresivă într-o societate tot mai dinamică, dar tot mai surdă față de viața interioară. 

Filmul poate fi vizionat on-line, subtitrat în română: http://serialetraduse.ro/a-touch-of-sin-2013/