Așa-zisul vaccin nu încalcă nici o dogmă?! - replică la cuvântul unui părinte celebru

Articol publicat pe platforma ActiveNews / 14 ianuarie 2021 și preluat sub titlul ”Așa-zisul vaccin nu încalcă nici o dogmă?! Replică la cuvântul unui părinte celebru dată de Elena Dulgheru” de Bucovina Profundă / 16 ianuarie 2011

”Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului”

Folosirea v.i.p.-urilor și a instituțiilor celor mai respectate de societate (ca televiziunea, școala și Biserica) pentru impunerea în masă a unei ideologii periculoase, străine maselor, este o rețetă veche, care exploatează psihologia mulțimilor. A fost folosită intensiv de marxiști, care erau capabili de orice violență sau vicleșug pentru a smulge unor intelectuali, preoți sau artiști respectați o declarație de aderență ori chiar partizanatul; metoda este reactualizată acum de urmașii marxiștilor.

Simona Halep... părintele cutare... cutare ierarh... Evident, ierarhia bisericească este extrem de vizată acum de tirurile încrucișate ale presei, politicienilor, factorilor de decizie văzuți și nevăzuți. Și cea mai șantajată. Nu e de mirare, așadar, că declarațiile clericilor sunt contradictorii. Nu îi vom judeca - doar Dumnezeu are dreptul s-o facă -, dar suntem datori să le înțelegem mesajul și conținutul declarațiilor publice.

A devenit virală declarația de duminică 10 ianuarie 2021 pentru Digi24.ro a părintelui Constantin Necula, cel mai popular cleric al ultimului deceniu, de susținere a campaniei guvernamentale de vaccinare. Miniinterviul său, scurt de un minut și ceva, amabil și superficial, a fost preluat de presă cu titlul: ”A crede că vaccinul e o încălcare a unei dogme e periculos. În mâna lui Dumnezeu stau și astfel de vaccinuri”. Frazele sale, lipsite de spirit analitic și de o corectitudine politică impecabilă, au fost circulate fulgerător de toate cotidienele importante, tocmai de cele care obstrucționează sistematic vocile docte, competente și responsabile, precum cea a părintelui prof. Vasile Mihoc, pus la zid de curând pentru adevărul avertismentelor sale din Scrisoarea deschisă către guvernul României, Ministerul Sănătății și întreaga societate română, referitoare la abuzurile vaccinării.

„E momentul să-i lăsăm pe profesioniști să vorbească” - susține părintele Necula, confundând specialiștii cu medicii fără pregătire în domeniu, acreditați de guvern, care se bâlbâie și gafează repetat la fiecare interviu, și ignorând că tocmai adevăraților specialiști, cu operă și rezultate practice în imunologie, li se pune sistematic călușul în gură. Desigur că e bine să-i lăsăm pe profesioniști să vorbească, dar pe care dintre profesioniști? Pe cei care și-au vândut profesia și sunt incapabili de o argumentare serioasă, ori pe cei fideli adevărului științific, pe care îl exprimă logic și coerent și, fideli, implicit, și lui Dumnezeu?

„A crede că vaccinul e o încălcare a unei dogme e... periculos”? Adică administrarea de bunăvoie a unei licori neverificate, convențional numite ”vaccin” (cu toate că medici reputați avertizează că acesta nu este un vaccin), o licoare mustind de modificatori genetici și alte otrăvuri, cu adaos de țesut de prunci avortați, este pe placul lui Dumnezeu, iar nu un atac virulent asupra trupului omenesc, care, așa cum ne învață Sfânta Scriptură și catehismul creștin, este templu al Duhului Sfânt? Ba este o încălcare a unei dogme fundamentale, părinte, tocmai aici este gafa teologică!

”Voi nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Cor. 6:19). Că trupul omului este templu al Duhului Sfânt este un adevăr teologic fundamental, definitoriu pentru Creștinism, adevăr glăsuit de Hristos și temeinic explicat de Sf. Apostol Pavel, adevăr care a modelat în mod specific Ortodoxia, până astăzi, subliniind sfințenia trupului și a materiei, un adevăr de care Catolicismul s-a cam depărtat, prin înclinațiile sale maniheist-platoniste, dar pe care nu îl neagă.

”Voi nu știti că sunteți templu al Duhului Sfânt?... Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt, și așa sunteţi voi” (1 Cor. 3:16) - ați uitat aceasta, părinte profesor?

Cunoaștem din surse științifice de primă mână și de la cei mai avizați specialiști în domeniu - cenzurați sistematic de presa mainstream - compoziția poțiunii și ingineria genetică aflată la baza ei, inginerie care este ea însăși o ingerință luciferică și un atac asupra Templului Duhului Sfânt, a trupului omului.

„A crede că vaccinul e o încălcare a unei dogme ține de învelirea anatomiei în ideologie”, părinte? Pentru cei botezați, anatomia nu în ideologie este îmbrăcată, ci în Hristos, prin harul Duhului Sfânt: ”În Hristos m-am botezat, în Hristos m-am îmbrăcat”, cântă Biserica la ceremonialul botezului, pe care l-ați rostit de nenumărate ori. În van, oare? În Hristos sunt îmbrăcați sfinții, în Hristos se îmbracă tot omul îndumnezeit, cu viață cuvioasă, dusă în trup și în suflet după rânduiala lui Dumnezeu. Toată lucrarea asceților, a postului - despre care ne veți vorbi frumos peste o lună și ceva -, este atentă deopotrivă la suflet și la trup, inclusiv la iconomia ingerării materiei, și constă în îndumnezeirea acestei anatomii, nu spre îmbrăcarea ei în vreo ideologie sau alta, cum cinic susțineți, ci în haina nobilă a Duhului Sfânt!

Și acestă ingerință brutală de inginerie genetică, făcută sub pretextul fricii materialiste de moarte, nu este un atac viclean asupra creației celei mai nobile a lui Dumnezeu, a omului, templu al Duhului Sfânt? Cât de orb trebuie să fii, mai ales ca teolog, ca să nu vezi asta, când o vede și o simte și un simplu credincios, neștiutor de teologie? Căci despre cei ce îi vor ameți pe cei mici, Însuși Hristos spune că e mai bine să nu se fi născut! ”Cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării (...) Vai omului aceluia prin care vine sminteala!” (Mt. 18:6-7).

Dar nanorobotica transhumanistă, întrețesută cu calculatorul biologic virtual - biotehnologii dezvoltate în ultimele decenii, cu licențe de inventică disponibile pe siturile marilor universități ale lumii, și care sunt implementate la greu în poțiunea cu pricina, dar fără cercetări serioase, nu sunt și ele un atac asupra trupului omenesc, ca templu al Duhului Sfânt?

Chiar din punct de vedere conceptual această ingerință genetică brutală, făcută cu foarfeca în proiectul dumnezeiesc suprem, care este Omul, fără a se urmări măcar inginerește consecințele pe termen lung - căci nu s-au urmărit! -, este un viol, căci spus este: ”Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă” (Marc. 10:9). Căci Dumnezeu l-a zidit pe om cu dragoste, iar ingerințele de acest fel ale cercetării genetic-transhumaniste în anatomia omenească numai de iubire nu-s motivate, căci altminteri s-ar opri în fața apofaticului din fața lor, cum au făcut marii savanți înduhovniciți, ci sunt motivate de luciferismul golemic cel mai hard-core. Depozițiile IT-știlor specializați în inteligență artificială dezvăluie invariabil acest credo și țel luciferic ascuns, moralmente abject, de creare în laborator a omului-robot, fără suflet, un zombi. Numai că robotul metalic sau de prexiglas din romanele și filmele SF ale secolului trecut a fost înlocuit acum, grație biotehnologiilor și neuroștiinței, cu bio-robotul, care nu mai este ficțiune, ci este real.

Iată subiecte de dialog real al științei cu religia, care au fost evitate mereu, intenționat sau nu, de grupul universitar de dialog format din teologi, fizicieni, ingineri și jurnaliști, constituit cu binecuvântări în regulă pe lângă facultatea de profil, prolific în publicații și întruniri de conivență, dar nul în privința dezbaterii temelor acute, de actualitate și periculoase de bioetică, iar acum culegem roadele dezastruoase ale acestei lașe și ipocrite nepăsări. Avusesem toate condițiile ca această tornadă mondială să nu surprindă mediul teologic, tehnic și jurnalistic românesc nepregătit!

Să nu mai vorbim că, în termeni popular-”medievali”, licoarea pute de la o poștă a vrajă cu mort (avortonul) - sintagmă binecunoscută de preoți, căci o rostesc la toate dezlegările. Dar oare în van le este rostirea? Cum de istețului universitar teolog nu i s-a aprins beculețul? Ori s-a jenat în fața presei progresiste de ”medievismul” conceptului? Și a magie la fel de toxică put și celelalte ingrediente de extracție a virusului-sursă (un șerpe, un liliac), virus a cărui variantă ”benignizată” în laborator este conținută de prezenta licoare. Și lista acestor ingerințe luciferice, toxice și din punct de vedere simbolic, și științific, este lungă cât prospectul produsului. Pute din punct de vedere științific, pute din punct de vedere simbolic și religios, iar cazuistica explodează cu sânge, spasme, paralizii și pareze, erupții rebele, cocoașe, morți și alte ”coincidențe întâmplătoare”...

E grav ca un preot, un teolog să confunde un atac la adresa făpturii celei mai iubite de Dumnezeu, deci un atac împotriva lui Dumnezeu sau un sacrilegiu bio-ingineresc, cu ”mâna lui Dumnezeu”! Adică să confunde albul cu negrul, cu o lipsă de discernământ specific confuziei celei mari a ”vremurilor de pe urmă”... 

Așadar, ”dogmatic curat”... ca mărul otrăvit din povestea fraților Grimm!

În zilele astea feriți-vă de celebrități, din orice domeniu ar fi, dar fie-vă și milă de ele, că sunt cele mai atacate! Fiți foarte atenți la zicerile lor și cercetați-le din toate direcțiile. Dar nu le judecați, căci n-ați vrea să fiți în pielea lor, ci mai bine rugați-vă pentru ele!

Și nu uitați vorbele mereu actuale ale Apostolului, definitiorii pentru o teologie a trupului (n.b. dialogului Știință&Religie!): ”Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă” (Evr. 4:12).  

Bibliografie selectivă:
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3335060/
https://www.local10.com/news/local/2021/01/07/did-miami-beach-doctor-56-die-from-receiving-covid-19-vaccine/
https://sciencewithdrdoug.com/2020/11/27/will-an-rna-vaccine-permanently-alter-my-dna/
https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/33113270/
https://r3media.ro/israel-240-de-oameni-au-descoperit-ca-s-au-infectat-cu-covid-19-dupa-administrarea-vaccinului-pfizer-patru-oameni-au-murit-la-scurt-timp-dupa-efectuarea-vaccinului/
https://news.yahoo.com/doc-got-covid-vaccination-dies-165235141.html?guccounter=1&guce_referrer=aHR0cHM6Ly9sLmZhY2Vib29rLmNvbS8&guce_referrer_sig=AQAAAHi3Dbdsp-2iVYRMVUVVcO1RO880_R00BRjOHV5iY75S3NEDgPnFirvRIpxRjlseKyzR3kd3Xiw0CATIliFrdpHuov5wOhhO1CdPdep2W6le5lLvmhRwm9FaBWsjRZbBheintVCa-DbmPtuCzBCUlVfHn8NZ9DlqYICLVnrCNo9E
https://corona-transition.org/IMG/pdf/wodarg_yeadon_ema_petition_pfizer_trial_final_01dec2020_signed_with_exhibits_geschwa_rzt.pdf
https://www.bmj.com/content/362/bmj.k3948
https://vimeo.com/463800252
https://www.youtube.com/watch?v=yDZ033JGFr8 - Dr. Wakefield despre vaccinati și nevacciinati din studiile KIGGS si al Dr. Mawson.
https://www.youtube.com/watch?v=yDZ033JGFr8 - Dr. Wakefield: Vaxxed vs Unvaxxed | Vaccines: Their Safety, Effectiveness, and Risks, episode 21.
https://www.youtube.com/watch?app=desktop&v=xFntHpk1uok&feature=youtu.be - Dr. Simone Gold - The truth about the CV19 vaccine.
https://www.bmj.com/content/370/bmj.m3563/rr-6 - British Medical Jurnal, Covid-19: Do many people have pre-existing immunity?
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/30793754 The 112-Year Odyssey of Pertussis and Pertussis Vaccines-Mistakes Made and Implications for the Future, James D Cherry

CUANTIFICAREA RUGĂCIUNII?!...

De vreun an suntem informați că Centrul de Excelență în Neuroștiințe din Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, cu sprijinul Centrului de Cercetare în Medicină și Spiritualitate al spitalului Providența din Iași și cu Universitatea Tehnică Gh. Asachi din Iași, au derulat sau derulează încă un program de cercetare medicală privind efectele rugăciunii - prima cercetare de acest fel din România. Stirea, apărută în toamna trecută, reluată în această primăvară, spune că testele si masuratorile vizează EEG (electroencefalograma), EKG (electrocardiograma), nivelul imunoglobulinei A (responsabilă cu imunitatea), interleukina 6 si 8, nivelul cortizolului si oxitocinei (din mostra salivara) și - foarte generic - teste de psihometrie (adică măsurarea atenției, memoriei, concentrării etc). 

Echipa proiectului este formată - cf. ActiveNews de vineri 15 martie 2019 din:

A. Universitatea de Medicina si Farmacie ”Carol Davila”: prof. dr. Leon Zagrean, seful Catedrei de Fiziologie si Neurostiinte fundamentale, UMF "Carol Davila" (coordonator); prof. dr. Ovidiu Bajenaru, directorul Departamentului Neurostiinte Clinice, UMF "Carol Davila"; conf. dr. Ana Maria Zagrean, Catedra de Fiziologie si Neurostiinte fundamentale; conf. dr. Alexandra Totan, Facultatea de Medicina; sef lucrari dr. Daniela Balan, Facultatea de Medicina Dentara; asist. univ. drd. Alexandru Paslaru; drd. Delia Aioanei; drd. Adrian Sorin Mihalache.

B. Universitatea Tehnica Gh. Asachi, Iași: prof. univ. dr. ing. Marian Poboroniuc; S. l. dr. ing. Dănuț-Constantin Irimia

C. Parteneri: Centrul de Cercetare in Medicina si Spiritualitate, Spitalul Providenta, Iași; Universitatea Politehnica ”Gh. Asachi” Iași. 

Cercetarea este parte a tezei de doctorat NEUROȘTIINȚELE VIEȚII SPIRITUALE, în curs de pregătire la UMF "Carol Davila", București (drd. Adrian Sorin Mihalache, coordonator prof. dr. Leon Zagrean).

Ne întrebăm, însă, care sunt scopul medical și viziunea acestor cercetări? Nu aflăm din succintul comunicat postat de inițiatorii proiectului, preluat mecanic de presă, fără nici o explicație suplimentară.

Oare cât are de-a face taina rugăciunii cu măsurătorile?

"Și nu voi spune dușmanului taina Ta și nu-Ți voi da sărutare ca Iuda"! 

Oare sunt conștienți respectabilii cercetători, dar mai ales responsabilii teologi implicați în acest proiect, în ce se aventurează? Măsurăm cu electrozi și reactivi efectele harului? "Duhul suflă unde voiește", harul se manifestă după cum și cât vrea Dumnezeu, o știe orice credincios, deci care va fi relevanța experimentului? Și pentru cine este acesta făcut? Pentru oamenii de știință credincioși nu, căci aceștia cunosc efectele rugăciunii de la Sfinții Părinți, din minunile sfinților de ieri si de azi și din experiența personală. Pentru oamenii de știință necredincioși? Aceia, dacă au inimile impietrite, oricum nu vor crede, și au la dispoziție o sumedenie de relatări tematice în literatura din spațiul ortodox și heterodox, tradiționalist, sincretic și știentist. Credința se primește pe calea inimii, nu pe cea a logicii. Nu informația convertește, ci duhul.
Deci, pentru cine se fac aceste măsurători? Pentru ce se vor ruga voluntarii? Pentru buna reușită a experimentului? Pentru luminarea cercetătorilor? Ori vor recita mecanic acatiste? Scris este: "Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău!" 

"Și nu voi spune dușmanului taina Ta și nu-Ți voi da sărutare ca Iuda"! 

Există destule cercetări internaționale pe tema aceasta, deci ce aduce nou proiectul în cauză, comparativ cu rezultatele marilor laboratoare americane, britanice și ale altora*? Știrea nu spune nimic, de ce și cum n-ar conta decât "pionieratul românesc" trâmbițat al cercetătii...
În ce scop declarat s-au făcut măsurători de acest fel în marile laboratoare neuroștiințifice ale lumii si în ce scop au fost acestea, finalmente, folosite? Cât din rezultatele acestor cercetări s-au folosit în scopuri medicale benefice, și cât pentru cele maligne?

Cum poți face apel la voluntari, fără a le dezvălui scopul cercetării pentru care își jertfesc timpul și energia spiritului? 

Si efectul cărui fel de rugăciune se dorește a fi cuantificat? Al rugăciunii făcute din buze, al rugăciunii inimii, sau a minții, ori al celei cu lacrimi? Ori a celei cu lacrimi de sânge, ca a Mântuitorului în Ghetsemani? Oameni buni, profesori, jurnaliști copy/paste, teologi și savanți, să nu ne jucăm cu aceste lucruri!

Dialogul dintre știință și religie este un lucru minunat, dacă nu este făcut formal, ci ca descoperire harică a frumuseții creației dumnezeiești în intimitățile ei, dezvăluită sub acoperământul trezviei și rugăciunii, care îl face pe cercetătorul credincios mai bun, mai frumos, mai intim apropiat de Dumnezeu. În acest fel, cunoașterea științifică se îndumnezeiește și îl sfințește pe cel însetat de cunoaștere, chiar de cunoașterea exterioară, pe care dorește să o pună în folosul aproapelui. Altminteri, intrarea cu bisturiul în tainele creației dumnezeiești devine o pistă periculoasă, o aventură a rațiunii oarbe, care manevrează formule matematice și grafice, spre a le corela mecanic cu reflexe bio-psihice, fără a le intui chintesența - aventură sterilă și păguboasă, care va compromite pentru multă vreme însuși sensul acestui dialog.

Și a venit Tatăl la lucrătorii Săi la sfârșitul zilei și a început să le împartă plata. Și i-a dat un dinar și celui venit în ceasul întâi, și celui venit în ceasul al doisprezecelea. Și a zis cel venit în ceasul întâi: "Tată, eu m-am ostenit pentru Tine de dimineață și am îndurat zăduful zilei și Tu mi-ai dat un dinar, iar acesta din urmă a venit în ceasul al doisrezecelea și Tu tot un dinar i-ai dat". Și a zis Tatăl: "Doar pentru un dinar ne-am invoit! Ce-ți este ție, dacă Eu sunt bun și vreau să-i dau și acestuia tot un dinar?"

Atenție, stimați cercetători, cucernici teologi și generoși voluntari, în ce vă băgați!

https://www.activenews.ro/stiri-sanatate/In-Romania-se-va-desfasura-prima-cercetare-medicala-romaneasca-privind-efectele-rugaciunii-155039

Bibliografie

*Vezi articolul „Neuromodulation of group prejudice and religious belief” / Social Cognitive and Affective Neuroscience, Oxford University Press, 2016, p. 387–394, conținând rezultatele cercetării unui colectiv multidisciplinar din departamente de Antropologie, Psihologie, Neurologie, Psihiatrie și Stiințe Comportamentale de la Universitatea California din Los Angeles, SUA, și Universitatea York din Marea Britanie.

Cercetarea respectivă este expusă și în limba română, în articolul FunVax, program biologic dezvoltat de SUA pentru neutralizarea unei gene umane. Articolul include aceeași inregistrare a prezentării unei cercetări neurologice în fața Departamentului de Apărare al Statelor Unite, în care cercetătorul identifică la subiecții considerați ”fundamentaliști religioși” zonele creierului care apar mai active decît la subiecții ”indiferent religioși”. Aceste zone sînt identificate, precum și enzimele care ar fi responsabile de activarea lor. Enzime care - preconizează cercetătorul - ar fi bine să fie inhibate pentru anihilarea potențialului social periculos al unor asemenea indivizi. Chiar așa! Și cum anume? Prin anumite substanțe chimice inhibitoare, spun ei, care pot fi transmise prin aerosoli, care pot fi spreiați în atmosferă, sau prin viruși respiratori.  

 

“La scaunul mărturisirii”: postumele lui Alexandru Mironescu

Recenzie apărută în Ziarul Lumina de marți 13 septembrie 2016

Cea de-a doua carte din arhiva Alexandru Mironescu, oferită cititorilor, alături de "Hrisovul clipelor" de ieroschim. Daniil de la Rarău, de Editura Renașterea din Cluj, este volumul postum al titularului arhivei, intitulat “La scaunul mărturisirii”. 

 

Realizată în același format editorial ca și cea de versuri pe care am prezentat-o aici acum două săptămâni, broșura profesorului Mironescu poartă, la fel ca și prima, binecuvântarea ÎPS Andrei al Vadului, Feleacului, Clujului, Maramureșului și Sălajului, care semnează și o scurtă precuvântare, este de asemeni îngrijită și postfațată de protos. Benedict Vesa, și este, de asemeni, susținută de un Cuvânt lămuritor al urmașilor lui Alexandru Mironescu de la Geneva. Astfel încât putem vorbi cu îndreptățire de două volumașe-surori, pe care le leagă nu doar proveniența din aceeași arhivă, salvată ca prin minune din ghearele Securității, așadar vârsta și amprenta acelorași avataruri istorice, ci și “moșirea” de către aceeași echipă editorială de prieteni, urmași după trup sau după duh și admiratori ai celor doi reprezentanți de seamă ai mișcării “Rugului aprins” de la Antim.

Ca și opera bunului său prieten și tovarăș de crez patriotic, spiritual și creștin, Sandu Tudor, opera lui Alexandru Mironescu este, în mare parte, cunoscută cititorilor. Câteva din scrierile sale, în special cele științifice (dar și două romane: Oamenii nimănui și Destrămare) au fost tipărite chiar în perioada interbelică, cele mai multe, însă, mai ales cele de meditație religioasă (ca Floarea de foc, Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Kairos, Poemele filocalice), au văzut lumina tiparului după 1989 la edituri precum Harisma, Anastasia, Elion, Editura Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, Eminescu și altele. 

Opera sa, reprezentativă în special pentru inițierile în dialogul dintre știință și religie, domeniu de pionierat în epoca ante- și interbelică, ulterior interzis în lagărul comunist, revine astăzi în actualitate.

Personalitatea sa, destul de cunoscută în perioada postdecembristă, a fost omagiată – insuficient - în 2010 într-un simpozion memorial de la Tecuci, locul de baștină al profesorului, manifestare care, din păcate, a rămas singulară. Ce ar mai fi de spus în privința cunoașterii operei și spiritului importantului profesor și gânditor interbelic? - s-ar putea întreba azi cititorii. 

Dar iată că, prin intermediul Editurii Renașterea, acesta ne răspunde la întrebare. Supraviețuitor al închisorilor comuniste și martor, din umbră, al regimului antireligios instalat după 1945 în România, regim care a încercat să șteargă cu buretele și să compromită moral, prin deformări și ciuntiri biografiste, pleiada intelectulității creștine inter- și antebelice, Alexandru Mironescu era îngrijorat de modul de receptare a operei sale de către posteritate. Acesta este rostul principal al scrierilor confesive care alcătuiesc prezentul volum: Sine intermissione orante – scrisoare către mai puțini, Pe Marea Tiberiadei și Toată suflarea să laude pe Domnul. 

Concepute ca scurte memorii spiritual-autobiografice, scrise între 1970 și 1972 (perioadă în care nu doar publicarea lor era de neimaginat și cu totul impredictibilă în viitor, dar și deținerea lor în biblioteca personală putea fi un cap de acuzare), cele trei texte de bază ale cărții sunt tot atâtea mărturisiri, care punctează drumul sinuos către credință al intelectualului, afierosit inițial spiritului științific, care se va apropia pas cu pas de înțelegerea și experierea adevărului creștin. 

Scrisă în duhul nobil și meditativ-rarefiat specific al autorului, fără ascunzișuri și obscurități, ci mereu deschis către celălalt, cu un lexic cu izuri nostalgic-interbelice, cartea oferă o perspectivă din care întregul parcurs spiritual al lui Alexandru Mironescu se vede ca un drum al Damascului. Un permanent urcuș, cu inerentele întrebări, tatonări și întrezăriri de lumină, dinspre material-epistemologic spre spiritual, un spiritual, însă, asumat nu doar teoretic, ci și experimental, în practica rugăciunii și trării evanghelice, așa cum în laborator erau probate, odinioară, adevărurile științei exacte. Și nu este vorba aici de îndoială, ci de o mare onestitate intelectuală și umană și de curajul confruntării în orice clipă cu adevărul – cel al științei și cel al spiritului, descoperite, finalmente, a fi Unul și Același. 

Această onestitate intelectuală și umană, alături de deschiderea grijulie și iubitoare spre celălalt, manifestată în cultul prieteniei și al familiei, au fost – ne arată confesiunile din “La scaunul mărturisirii” - constantele morale ale parcursului interior al lui Alexandru Mironescu; și, aș spune eu, semnele biruinței sale asupra morții.

”Euharistie şi martiriu: de la vechile catacombe la închisorile comuniste”

Reportajul a apărut în Nr. 6/ iunie 2014 al revistei Tabor

Acesta a fost cuvântul de forță sub care s-a desfășurat a XIII-a ediție a Simpozionului Internațional de Știință, Teologie și Artă, organizat între 6 și 8 mai 2014 de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii “1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. O temă care conjugă cele două repere sub care Biserica Ortodoxă Română a așezat anul 2014: Sfânta Euharistie și martiriul pentru credință și patrie întruchipat de modelul Sfinților mărturisitori Brâncoveni.

Cu tenacitatea, profesionalismul și căldura sufletească de care dau dovadă de mai bine de un deceniu, universitarii din Alba Iulia au reușit să adune împreună specialiști din România și diverse nuclee, tradiționale sau mai noi, ale Ortodoxiei: Grecia, Rusia, dar și Austria, Elveția, Canada, Germania și S.U.A. Le-au fost alături Arhiepiscopia Alba Iuliei, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Secretariatul de Stat pentru Culte, Universitatea din Piteşti și Universitatea “Petre Andrei” din Iaşi, Institutul de Studii Bizantine și Creștin-Răsăritene din Olomouc (Cehia) și Institutul de Studii Ecumenice “S. Bernardino” din Veneția. 

 Euharistie şi martiriu - o conjuncție de teme care pentru lumea seculară par depășite și chiar scandaloase, este adusă cu curaj în actualitatea, la propriu arzătoare, a istoriei prezente, de o echipă de universitari și oameni de cultură creștini inspirați, care înțeleg că imperative de forță, precum cel al ”corectitudinii politice” își câștigă legitimitatea doar în măsura în care sunt acoperite de sacrificiul în numele oamenilor și al lui Dumnezeu. 

Cum fundamentul oricărei teologii a martiriului se sprijină pe faptul istoric, baza Simpozionului (nu neapărat în sens cantitativ) au constituit-o evocările - atât prin expuneri biografice, cât mai ales prin prezența efectivă a participanților în locurile de supliciu ale martirilor comunismului, la complexul memorial ”Râpa Robilor” de la Aiud, unde s-a oficiat o slujbă de pomenire a martirilor închisorii și s-a desfășurat una din zilele de lucru ale Simpozionului. Au fost evocați mărturisitori, ca prof. Nicolae Mărgineanu, pr. Spiridon Cândea, pr. Dometie de la Râmeț, pr. Ioan Iovan și maica Teodosia (Zorica Lațcu), pr. Gavril Costan și episc. Nicolae Popovici, mișcarea Rugului Aprins, alte personalități și momente ale rezistenței anticreștine și anticomuniste din România și din lume. 

Istoria totalitarismului în România încă este în curs de recuperare - faptul a fost demonstrat de energicul istoric Marius Oprea, fondatorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, care a prezentat și un scurt film documentar despre activitatea sa recentă de recuperare a urmelor unor atrocități pe care Securitatea încercase cu tot dinadinsul să le șteargă. 

O suită de comunicări au evidențiat legătura teologică inseparabilă dintre sacrificiul în numele lui Dumnezeu și euharistie, pornind de la scrieri ale Sfinților Părinți și relatări ale unor martirii exemplare ale Bisericii primare (ca cele al sfinților Policarp al Smirnei și Ignatie Teoforul), ori chiar de la proto-martiriul veterotestamentar al Sfinților Macabei. 

Un deosebit nucleu de interes l-au reprezentat comunicările grupului de bioeticieni conduși și formați de prof. Herman Tristram Engelhardt jr., centrate pe ”incorectitudinea politică strigătoare la cer” a martirilor și pe autentica libertate de gândire și ființare a acestora. Venerabilul profesor de la Rice University (S.U.A.), alături de Corinna Delkeskamp-Hayes, Mark J. Cherry, Ana Iltis, Ryan Nash, Dylan Pahman, Pascal Hammerli și alții, au demascat intoleranța de facto, caracterul antisocial și ipocrizia ”regimurilor toleranței”, care instituționalizează viciul și reprimă virtutea. 

Au fost auzite și subiecte mai puțin cunoscute în România, ca martiriul creștinilor ortodocși din Cehoslovacia (1945-1990), momente din lupta pentru credință și identitate națională a poporului georgian, reflectate în cinema, dezvăluiri despre sistemul pedagogic al lui Makarenko și reeducarea prin tortură și teroare din China - model direct (așa cum a demonstrat Andrei Dârlău) al sistemului reeducațional din România stalinistă, în special de la Pitești. 

Surprinzătoare a fost convingerea cu care conferențiari proveniți din țări cu tradiții diferite, dar cu toții aderenți la marea tradiție dreptmăritoare creștină, au înțeles actualitatea sacrificiului pentru Hristos, același acum două mii de ani, în temnițele comuniste, dar și sub regimurile considerate avanposturi ale democrației, devenite intolerante față de valorile normalității, familiei și creștinismului. 

Se cuvine să remarcăm dăruirea de sine și osteneala bravilor preoți universitari Dumitru Vanca, Mihai Himcinschi, Alin Albu (lista, desigur, este mult mai lungă), alături de inimosul pr. decan Emil Jurcan, fără de care această întâlnire de suflet dintre continente și sisteme politice diferite, dar mărturisitoare ale aceluiași Hristos-Dumnezeu, nu ar fi fost posibilă. 

 

O întâlnire care, dincolo de schimbul firesc de idei, contribuie la reactualizarea, în plin ev postmodern, a unui străvechi model antropologic, uitat sau considerat depășit: modelul eroic, martiric și euharistic, al cărui metabolism sfidează legile recente ale fizicii, medicinei, psihologiei. Un model uman explodat din hrisoavele Actelor martirice de-acum două mii de ani, sfidând tabu-urile unei civilizații digitale hiper-urbanizate, ca o extremă provocare. 

Fotografii realizate de autoare. 

LIRICA LUI ALEXANDRU MIRONESCU: O ALEGORIE A AVENTURII UMANE ÎNTRE CREAŢIE ŞI CREATOR

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 27 noiembrie 2010

Vizionar om de ştiinţă şi cărturar, filozof, dascăl, scriitor, om al cunoaşterii şi trăirii duhovniceşti, Alexandru Mironescu este una din cele mai polivalente figuri ale Grupării “Rugului Aprins”. Şi, totodată, una din cele mai discrete şi fascinante.

Accesibil şi totodată olimpian, “cavaler al inefabilului” şi om “cu geniul prieteniei”, cum a fost supranumit, Alexandru Mironescu dă seama – alături de alţi giganţi ai culturii interbelice – de o altitudine a spiritului nemaiîntâlnită în România post-comunistă, rod al osmozei de taină dintre străvechiul filon valah şi bizantin şi dinamica înnoitoare a spiritului apusean al sfârşitului de ev XIX.

Dimesiunea poetică a personalităţii sale creatoare, debutată tardiv, potrivit datării poemelor şi mărturiilor apropiaţilor săi, în ultimii ani de închisoare (în apropierea vârstei de 60 de ani), şi exploatată prodigios în ultimul deceniu al vieţii, este prea puţin cunoscută. Din considerente legate, probabil, în primul rând de modestie, profesorul universitar, eseistul şi romancierul a preferat să treacă sub tăcere această lucrare de taină, încrediinţând-o nu contemporanilor (fie ei prieteni apropiaţi şi poeţi străluciţi), ci nemijlocit posterităţii.

Acest dat fundamental al genezei operei sale poetice cred că îi indică şi cea mai potrivită cheie de lectură. Dacă proza şi literatura ştiinţifico-filozofică a lui Alexandru Mironescu sunt în mod intrinsec sincrone epocii scrierii şi apariţiei lor, dialogând cu problemele şi modele intelectuale ale vremii şi se adresează, astfel, în primul rând, contemporanilor (meditaţiile şi atmosfera din “Ziduri între vii”, de pildă, au multe în comun cu scrierile lui Camil Petrescu şi a altor congeneri, în timp ce eseistica răspunde problemelor de teologie a istoriei ori disputelor ştiinţă-religie din epocă), în schimb, opera poetică a cărturarului-filozof se înscrie dintru început în dimensiunea verticală, diacronică, a mesajului testamentar, atemporal. De aici, neglijarea pe alocuri a aspectului stilistic; rezultat direct al Zeitgeist-ului (spiritului vremii), stilul literar era atent şlefuit în romane, atingând dimensiunea retoricii inspirate şi inspiratoare în eseuri şi chiar în publicistică. Dar potrivirea cuvântului, a expresiei şi a ritmului rostirii sunt condiţionate şi parţial modelate de prezenţa interlocutorului (eventual şi de intervenţia acestuia din sala de conferinţă), ori de atenţia profesională firească la reacţia criticului şi a colegilor de breaslă literară, în virtutea unui dialog de litere şi idei, fără de care actul scrisului este mort.

În cazul operei poetice a lui Al. Mironescu, acest dialog de idei se realizează pe verticală şi în absolutul relaţiei omului cu sinele său şi cu Dumnezeu. Iar vorbirea cu Dumnezeu, rugăciunea şi contemplaţia, se supun altor rigori şi exigenţe decât cele literar-stilistice, de gradare matematică a emoţiei ori de circumscriere exactă a tematicii discursului, întru cât cercul de comunicare este altul.

Nedestinată cuceririi unei audienţe imediate, poezia lui Al. Mironescu nu este tributară curentelor şi modelor literare ale epocii sale – nici perioadei debutului şi primei etape de efervescenţă literar-filozofică din epoca interbelică, nici etapei de maturitate şi celei senectute de după detenţie (după 1968).

Ca poet, Al. Mironescu nu s-a inspirat de la contemporani. Nu l-au atras nici intelectualismul uscat şi exhibiţionismele Avangărzii, nici disperarea existenţială a decadenţilor, nici eufoniile eterate ale simboliştilor (fie ei şi religioşi, ca Ion Pillat), nici patosul pentru glie şi etnos al sămănătoriştilor (chiar dacă a împărtăşit acelaşi destin de detenţie cu un Radu Gyr, de pildă). Cu atât mai puţin l-au atras poezia realismului socialist şi modernismul românesc al primilor mari lirici postbelici (începând cu Nicolae Labiş), cu care a fost contemporan şi al căror destin literar nu avea cum să-i fie străin.

Pentru savantul de tip renascentist şi gânditorul creştin nesupus îndoielii în credinţă, care a fost Al. Mironescu, poezia era o încununare a charismelor sale fundamentale, un travaliu de mare sinteză a spiritului, care să pună în lucrare sinergică aceste polifonice haruri. De aceea, îndoielile, experimentele, egolatriile şi sacrilegiile Avangărzii, ca şi narcisismele modernismului nu aveau cum s-o penetreze, nici patima pentru glie a poeţilor narodnicişti nu putea să-i obtureze orizonturile.

Modelul estetic care întrupa cel mai bine idealurile cugetătorului creştin îndrăgostit de Adevăr şi cunoaştere, care regăsea în toată vibraţia firii cuvîntul lui Dumnezeu, era Parnasianismul. Curentul apărut în Franţa ultimelor trei decenii ale secolului XIX reitera filozofia monadelor lui Leibnitz (sec. XVIII), a armoniilor cosmice perfecte, mărturisind, în miezul secularizării, al revoluţiei industriale şi bancare occidentale, imensa nostalgie a omului modern după Paradis. Chiar dacă modelele curentului idealist francez erau cele ale Eladei antice, păgâne, ori ale altor mitologii precreştine europene, idealul urmărit era recuperarea “celei mai bune dintre lumi” (Leibnitz), plonjarea în illo tempore şi contemplarea, prin eşaparea în geografii exotice şi onirice, a minunilor Creaţiei lui Dumnezeu.

Aceleaşi idealuri estetice îl animă şi pe savantul român. Aşadar, opţiunea pentru un curent oarecum revolut, încă în vogă în anii de gimnaziu ai scriitorului, dar cu ecouri reduse în literatura românească a secolului XX, nu poate fi considerată drept încremenire în proiect sau atitudine paseistă, ci răspunsul estetic cel mai adecvat unui credo de viaţă de maximă altitudine spirituală, plenar şi conştient asumat.

Dar, în acelaşi timp, Al. Mironescu se distanţează de Parnasianismul originar sau, mai precis, îl îmbogăţeşte spiritual prin accentuata dimensiune creştină a realităţii prezenţei lui Hristos-Dumnezeu în creaţie, permanent asumată. Religiozitatea cosmică abstractă, vagă şi sfâşiată, teistă a Parnasianismului occidental, rezultat al excluderii lui Dumnezeu din istorie, este readusă, graţie vibraţiei de credinţă ortodoxă, la valoarea ei originară, a mărturisirii Logosului întrupat. Astfel, poetul-vizionar recuperează tabloul alegoric al prezenţei lui Dumnezeu în Creaţia Sa şi al aventurii umane între Creaţie şi Creator, sfârşite întotdeauna la poalele Crucii.

Pentru Al. Mironescu, actul poetic (după cum însuşi mărturisea) este o încununare şi o sublimare în spirit a polifonicelor sale activităţi, ancorată în cele două extreme: activitatea de om al ştiinţelor exacte, copleşit de miracolul vieţii şi cea de om al meditaţiei duhovniceşti. Cărturarul şi omul filocalic sunt cele două ipostasuri polare, care se întâlnesc şi se îmbrăţişează în opera poetică a lui Al. Mironescu. Elanul spontan, expresia necăutată, cuvântul arhaic, neologistic, tehnic, scientist sau erudit, uneori juxtapuse ad-hoc, extrase din zestrea de memorie şi experienţă a savantului, dau naştere unui discurs cald şi neprotocolar, savant şi familiar totdeodată, ce adună împreună calităţile esenţiale ale personalităţii cărturarului-poet.

Poetul notează cu acrivie cronologia mundană şi pe cea duhovnicească a naşterii poemelor sale. Nici o legătură nu se lasă ghicită între titlul sau tema poemului şi sfântul ori sacrul lăcaş care i-au vegheat apariţia. Acestea din urmă se profilează, însă, pe fundalul filocalic al poemului, ca nişte borne într-un timp absolut al rostirii doxologice, asemeni Psalmilor Regelui David, într-un timp al Învierii creştine.

Doxologică în esenţa sa ultimă, celebrând permanent frumuseţea Creaţiei, în toată fenomenologia ei, în special vegetală şi cosmică, şi bucuria prezenţei în lume a Logosului Întrupat, lirica lui Al. Mironescu nu se supune rigorilor cultului ori ritualismului poeziei bisericeşti, nici pietismului versificaţiei creştine poporaniste a începutului de veac XX, perpetuate în forme neschimbate până azi. Tonul autopunitiv, cultul lacrimilor, al penitenţei programatice şi al mortificării trupeşti, ca şi dispreţul pentru materialitate îi sunt străine.

Neurmărind revigorarea şi înnobilarea literară a formelor imnice consacrate, ca ieroschim. Daniil (Sandu Tudor), păstrându-şi, aşadar, şi în literatură statutul creştin de “mirean”, Al. Mironescu practică o poezie a libertăţii lăuntrice, a “liberei-cugetări filocalice” a savantului iubitor de Dumnezeu, care se foloseşte de tezaurul Creaţiei pentru a urca în cunoaşterea şi adorarea lui Dumnezeu.

“Creştin nebigot, nehabotnic, fără făţărnicie, de o mare curăţenie sufletească”, cum îl caracteriza Nicu Steinhardt, Al. Mironescu cântă în poezia sa spectacolul vieţii, în fenomenologiile cele mai grăitoare pentru omul de ştiinţă şi savantul de laborator, neuitând, de fiecare dată, să-şi încheie călătoria mentală cu întoarcerea şi prosternarea în faţa lui Dumnezeu.

[Rezumat al Comunicării susţinute la Simpozionul Naţional "Alexandru Mironescu – un mãrturisitor al Ortodoxiei", din cadrul Colocviului anual de filosofie "Ioan Petrovici", ed. a V-a, 19-20 noiembrie 2010, organizat de Casa de Culturã a Municipiului Tecuci şi Protoieria Tecuci]
Înregistrări video de la Simpozion, oferite de un cititor anonim

HEXAIMERONUL, IUBIREA LUI DUMNEZEU ŞI FIZICA MODERNĂ

Comunicare susţinută la Simpozionul “Ştiinţă şi Religie: conflict sau convergenţă?”, Universitatea “Ovidius” Constanţa, 2005 şi la şedinţa Asociaţiei de Dialog dintre Ştiinţă şi Religie din România în 2006. Publicată în Ziarul Lumina de Duminică 26 iunie 2010  şi în Revista Tabor nr.5/august 2010

Foto: Elena Dulgheru

“Ajunge păcatul până în centrul atomului? Găurile negre şi antimateria sunt demonice?” – iată întrebări care, în anii ‘60, ar fi fost luate drept gogoriţe ridicole ale “obscurantismului”. Rostite în 2010 în cadrul unei Universităţi de Inginerie Fizică moscovite, în faţa Patriarhului Rusiei, Kiril, ea dau seama de ostilitatea funciară a intelectualităţii atee în faţa misionarismului ortodox. Dar cum întrebările au fost lansate şi, cu siguranţă, vor mai exista şi altele de acest fel, la fel de fireşti şi totodată intempestive, adică la fel de provocatoare, şi cum apropierea dintre ştiinţă şi religie nu mai e de domeniul ridicolului, meditaţiile pe tema relaţionării dintre lumea spiritului şi cea a universului material devin din ce în ce mai justificate.

De aceea, devine tot mai stringentă punerea în lumină a semnificaţiei spirituale a lumii materiei, inclusiv a legilor fizicii şi a intercondiţionării între cele două lumi. Astfel se va putea justifica fundamentului religios al eticii ştiinţifice, iar “frumuseţea ştiinţei”, de care vorbesc savanţii inspiraţi, nu va mai fi un epitet oarecare.

Toate marile religii, ca şi înţelepciunea populară, care vorbesc de “pedeapsa divină” sau de “binecuvântarea divină” arată că legile fizicii ascultă de legile spiritului. Ele sunt o proiecţie, în plan material, a legilor spiritului. De aceea, studierea inspirată a legilor naturii conduce spre Legile lui Dumnezeu. Dar pentru înţelegerea profundă a legilor naturii e nevoie de luminarea minţii în Duhul Sfânt, adică de trăirea Legii lui Dumnezeu, în sfinţenie. Studierea în apostazie a legilor naturii este un drum înfundat, ce duce spre haos epistemologic. Pe acesta îl construieşte, de trei secole, ştiinţa modernă.

Dumnezeu a făcut lumea ca un gest al Iubirii. Lumea, inclusiv cea minerală, praful intergalactic, câmpurile energetice sunt, în sine, o manifestare, înscrisă în materie, a actului de Iubire al lui Dumnezeu. De aceea, este foarte important să revedem conceptele fundamentale ale fizicii, citite din perspectiva Facerii Lumii. Căci, spre deosebire de alte ştiinţe ale naturii, fizica se ocupă de fenomenele cele mai generale ale universului material, oferind cea mai mare posibilitate de conceptualizare şi, astfel, de apropiere de meta-fizică, teologie, ştiinţele spiritului. Şi pentru că, pe de altă parte, obiectul de studiu al fizicii a apărut în primele patru zile ale Creaţiei. Pe acestea le vom revedea, slujindu-ne, pe cât se poate, de tâlcuirile Sfinţilor Părinţi şi în special de “Omiliile la Hexaemeron” ale Sfântului Vasile cel Mare.

Sfântul Părinte a încercat să dea o tâlcuire potrivită dogmelor Bisericeşti concepţiilor cosmogonice şi ştiinţifice ale vremii sale, pornind de la Zilele Facerii.

Observaţiile noastre, însă, vizează doar două aspecte: geneza unor concepte de bază ale ştiinţelor moderne şi iubirea lui Dumnezeu manifestată în actul creaţiei. De aceea, ne vom referi doar la primele patru Zile, ce corespund genezei acestor concepte: lumina, timpul (meta-fizic, adică timpul îngerilor şi al lucrării lui Dumnezeu, ulterior timpul fizic), spaţiul (meta-fizic, al ierarhiilor cereşti şi ulterior spaţiul fizic) şi dialectica contrariilor (meta-fizice şi fizice, corespunzând la două nivele ontologice subordonate ierarhic), adică a dualismelor nemalefice ce alcătuiesc arhitectonica lumii.

Ziua I-a. «La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: “Să fie lumină! Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi» (Fac. 1, 1-5).

Prin cerul Zilei întâi, unii Sfinţi Părinţi înţeleg lumea îngerilor, ierarhiile cereşti, lumea spirituală, având în vedere că cerul-tărie (fizic) este zidit ulterior (Fac. 1, 8). Sf. Vasile cel Mare nu se pronunţă asupra acestei probleme, fiind circumspect în privinţa interpretărilor alegorice ale Creaţiei, care adesea au născut erezii. “Iar dacă cineva va spune că cerurile sunt puteri contemplative, iar tăria, puteri lucrătoare, ... să privim cuvintele lui ca pe nişte cuvinte plăcute, dar nu vom spune că sunt adevărate” (PSB nr. 17, vol. I, p. 108).

Întunericul cel deasupra adâncului nu a fost creat de Dumnezeu şi nu are caracter malefic, el este lipsa luminii, lipsa Iubirii divine manifestate, nonexistenţa.

“Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină!“ Lumina este expresie a Iubirii divine, Iubire manifestată. E vorba de Lumina creată nemijlocit de Dumnezeu, aşa-numita lumină necreată, lumina, ca mediu al cunoaşterii spirituale, iar nu cea emisă de aştri.

“Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric”. Aceasta este prima segregare, prima delimitare, primul dualism existenţă/nonexistenţă, cunoaştere/necunoaştere, afirmaţie/negaţie, instituit de Dumnezeu. Este un dualism nemalefic, un dualism constructiv: “Şi a văzut Dumnezeu că erau bune toate“. Lumina spirituală şi întunericul – iată primele cărămizi, instituite de Dumnezeu, pentru construcţia lumii spirituale şi fizice; tot ele vor sta la baza proceselor fiziologice şi neuronale, a construcţiilor matematice şi logice, a limbajului calculatoarelor. Iată, în prima Zi, geneza numărului (numărul nu necesită suport material); de acum încolo zilele creaţiei se numără. Tot numărul va da naştere şi muzicii sferelor. Acestea sunt cărămizile logice fundamentale, care stau la baza gândirii, a cuvântării şi a limbii şi a oricărei arhitectonici mentale, sensibile sau materiale, bazate pe alternanţa de vid şi plin. Acestea sunt bazele gândirii şi exprimării categoriale, a limbajului discursiv, a ieşirii din apofatism. Cuvântul lui Dumnezeu, cel născut înainte de facerea lumii, naşte alte cuvinte, concepte, idei.

Dumnezeu creează Lumina, dar nu creează întunericul. Lumina este existenţă, determinată de imperativul “să fie!”. Întunericul este non-existenţă, nu are încă atribute malefice, este pasivitate sau stare latentă, lipsa Iubirii divine manifestate.

“Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte”. Iată primele categorii temporale, ziua şi noaptea, apărute înainte de facerea aştrilor din Ziua a IV-a. Ziua şi noaptea lucrării lui Dumnezeu nu sunt determinate de ciclurile planetare şi cosmice, ci au un caracter spiritual: sunt paşii lucrării Duhului. Paşii Duhului determină cuantele timpului meta-fizic.

Ziua instituită de Dumnezeu nu este definită de astrul solar, ci ca etapă continuă a lucrării lui Dumnezeu, care se face în lumina cunoaşterii, etapă alternată de noapte (ne-cunoaştere, pasivitate gnoseologică şi faptică, repaus, perioadă a odihnei lui Dumnezeu).

“Şi a fost seară şi a fost dimineaţă”. Iată prima trecere, primul proces. Seara şi dimineaţa, ca intervale între Ziua lucrării lui Dumnezeu şi Noaptea odihnei, instituie ciclicitatea, devenirea, ritmicitatea, adică noţiunea de curgere temporală (evident, neentropică), orientată nu către moarte, ci pe direcţia împlinirii creaţiei lui Dumnezeu. Acesta este timpul lui Dumnezeu.

În prima Zi apar, aşadar, timpul (zilei şi al nopţii) şi spaţiul (definit ca cer şi “pământ netocmit şi gol”), dimensiunile supra-fizice fundamentale ale lumii spirituale create, matrici şi pentru dimensiunile viitoarei lumii materiale. Este vorba de spaţiul şi timpul dumnezeiesc, spirituale, supra-fizice, slujind lucrării lui Dumnezeu în lumea spiritului, dar şi în cea a materială, apte a cuprinde concretitudinea lumii materiale. Materia fiind necoruptă, distanţa dintre lumea spiritului şi cea a materiei era mult mai mică decât după Cădere, nu exista păcatul care să le separe. Energiile dumnezeieşti se puteau odihni în materie, o puteau pătrunde şi lucra cu mai multă uşurinţă decât după Cădere, când pământul devine “greu” de blestemul lui Dumnezeu, “opac” la lucrarea Duhului, neascultător faţă de voinţa umană.

Iată că nu numai materia, ci chiar conceptele axiomatice ale fizicii (spaţiu, timp, mişcare, devenire) au în lumea de dinainte de Cădere, în lumea lui Dumnezeu, o altă comportare, neentropică. Sfânta Scriptură ne oferă premisele unei ştiinţe a fizicii spaţiului şi timpului sacru, adică a unei “meta-fizici ştiinţifice”, bazată pe cuvântul revelat. Ştiinţele de frontieră, dezvoltate în marile laboratoare ale lumii, precum genetica cuantică se bazează tocmai pe o asemenea perspectivă.

Toate cele create de Dumnezeu în zilele Facerii sunt sacre, curate, desăvârşite, întrucât păstrează nemaculat Verbul divin creator. Răul încă nu a intrat în lume. Relaţia dintre energiile dumnezeieşti şi materie este intimă, materia este vas neîntinat al cuvântului divin.

Abia după căderea lui Lucifer şi a oştirii sale (Luc. 10, 18), o parte din universul creat pierde atributul sacralităţii şi se întunecă, căpătând aspecte malefice. Apare infernul - domeniu imaterial al îngerilor căzuţi. Raiul şi iadul există, aşadar, dinainte de facerea omului, iar primii paşi ai lui Adam prin Paradis se desfăşoară deja sub auspiciile unui univers dihotomic. Chiar Grădina lui Dumnezeu este invadată de Lucifer, în momentul ispitirii Protopărinţilor: şarpele, făptură din Rai, îi împrumută lui Lucifer trupul său: materia, chiar şi a Raiului, nu este imună la duhul răutăţii, nu mai e purtătoare neîndoielnică a sacralităţii!

În Zilele a II-a şi a III-a este organizat, prin segregări succesive, spaţiul fizic astronomic şi geografic: apar tăria cerului (sau materia subtilă) şi pământul, ca uscat, despărţit de apele mării (materia grea) şi, imediat, lumea vegetală.

Abia în Ziua a IV-a, la creearea aştrilor şi a planetelor, apar lumina materială şi succesiunea anotimpurilor, adică ciclurile cosmice şi vegetale (Fac. 1, 14-15). Acestea sunt ulterioare creării lumii vegetale, de care le desparte o Seară şi o Dimineaţă. Sf. Vasile cel Mare dă o tâlcuire teologic-teleologică acestui fapt paradoxal pentru noi: plantele au fost create înaintea astrului zilei “ca să înceteze cei rătăciţi să se mai închine soarelui”, Sfântul presupunând că viaţa vegetală se produce “de la sine” (Ibid., p. 119).

Toate acestea se petrec înainte de apariţia răului în lume, prin căderea lui Lucifer, adică înainte de primul atac împotriva Iubirii lui Dumnezeu. Nu existau materie sau organism viu purtătoare ale duhului răutăţii. Nu existau fiinţe care să lupte împotriva lui Dumnezeu. Starea firească a întregii creaţii era de adorare a lui Dumnezeu, adică de mişcare, de înaintare pe direcţia iubirii divine.

Aşadar, materia corpusculară este creată şi suferă o primă organizare în primele trei Zile ale creaţiei. În Ziua a IV-a e creată lumina fizică, materia cea mai subtilă.

Aprofundând filozofia heideggeriană a existenţei (“existenţă este tot ce stă în umbra verbului «a fi»”), Nichita Stănescu medita în poeziile sale asupra “modului de a fi” al pietrelor, pentru a descoperi miracolul existenţei în formele cele mai elementare ale materiei:

“Din punctul de vedere-al copacilor,
soarele-i o dungă de căldură,
oamenii - o emoţie copleşitoare...
[...]
Din punctul de vedere-al pietrelor, 
soarele-i o piatră căzătoare,
oamenii-s o lină apăsare...
Sunt mişcare-adaugată la mişcare 
şi lumina ce-o zăreşti, din soare!” (Laudă omului).

Sprijinindu-se pe vechi tradiţii sapienţiale, marele poet metafizic intuieşte prezenţa în materia anorganică a unora din atributele specifice viului: memorie şi capacitate de reacţie, adică de reflectare (legea acţiunii şi reacţiunii din mecanica clasică o confirmă), adică un germene al fenomenului “con-ştiinţei”, care se pare că este mult mai general decât acela al vieţii biologice, definită prin capacitatea de reproducere. Pornind de la acelaşi Heidegger, poetul român intuieşte că germenii conştiinţei (în sensul cel mai larg al cuvântului) pleacă de la miracolul de a fi, de la primul “fiat!” al Verbului divin. Însăşi calitatea materiei (organice ori anorganice) de a fi în raza Ochiului Divin, de a se lăsa modelată de energiile Duhului Sfânt este un miracol al dia-logului, expresia cea mai elementară a miracolului existenţei. Tainele cele mai intime ale misticii creştine, consemnate de Evanghelii şi paterice, de icoane, dar şi de înţelepciunea populară vorbesc de acest lucru: “Veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta” (Mt. 17, 20); Hristos ceartă vântul şi apele mării, care I se supun şi le pretinde acelaşi lucru ucenicilor Săi (Mt. 8, 26). Iată starea dumnezeiască, originară a materiei: ea ascultă de Creatorul său şi de omul înduhovnicit, adică se supune sau răspunde cuvântului Celui care a creat-o şi a celui menit s-o păstorească; nu este aceasta definiţia cea mai elementară a con-ştiinţei? Ceea ce-i lipseşte materiei anorganice, ne-vii sunt, evident, afectul şi voinţa proprie – aici rezidă diferenţa dintre concepţia creştină şi cea magic-animistă asupra materiei.
Toate celelalte exclamaţii în faţa formelor superioare ale vieţii pornesc de la acest simplu “miracol al pietrei”.