Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 24 august 2013
Despre
Amour,
filmul lui Michael Haneke, laureat anul trecut cu Palme d'Or la
Cannes și cu o mulțime de alte importante premii europene și
decretat, practic în unanimitate, drept cel mai bun film european
din 2012, s-a scris și s-a vorbit foarte mult.
Povestea
cuplului perfect de muzicieni, ajuns la adâncă senectute și
obligat să înfrunte traseul umilitor și angoasant al
decrepitudinii fizice progresive, nu putea să nu impresioneze. Mai
ales când este expusă cu eleganța rece și epurată a unuia dintre
cei mai respectați cineaști europeni ai deceniului, austriacul
Michael Haneke. Și cu atât mai mult, când este susținută de
duo-ul interpretativ impresionant al actorilor octogenari Emmanuelle
Riva și Jean-Louis Trintignant, reveniți pe platou special pentru
filmul lui Haneke. Pentru a vorbi cu sinceritate și curaj despre
bătrânețe și boală, solidaritate conjugală, demnitate și
neputință, iubire, disperare și moarte.
Tema
morții și a degenerescenței fizice, tratate realist, este
considerată repulsivă în cinema-ul ultimelor decenii. Ba mai mult,
pe măsură ce reprezentările erosului și ale violenței corporale
se descotorosesc de tabu-uri, acestea încarcă tot mai mult, penibil
și pudibond, tema bolii și a morții. Anomalia și devianța,
cultivate programatic și agresiv în reprezentarea iubirii și
violenței fizice pe ecran, sunt respinse când este vorba de
confruntarea cu firescul suferinței și morții. S-ar zice că
spectatorul contemporan poate priza thanatos-ul doar cu simțurile și
conștiința anesteziate de aburii horror-ului, ai comediei grotești
sau ai thriller-ului, adică oricum, numai nu realist.
Michael
Haneke este dintre puținii cineaști care scoate spectatorul actual
din miasmele cinema-ului cu stimulatori de gust, afânători și alți
aditivi. Pentru a-l lăsa față în față cu o realitate simplă și
crudă, surprinsă în cutele cele mai intime pe care le poate oferi
observația lucid-realistă. O realitate ”europeană” de ultimă
oră. Lipsită de Dumnezeu și chiar de urmele harice ale prezenței
Sale printre noi. ”Neo-europeană”.
Rece
și foarte echilibrat în tușele regizorale, unde nimic nu e
suprefluu, ci totul este atent observat în filigranul pulsiunilor
psihice, Michael Haneke duce la extrem consecințele ateismului, ale
absenței lui Dumnezeu din viața de zi cu zi. Chiar atunci când ar
vrea să-și iubească personajele (ca în Amour),
o face din perspectiva disperată a celui pentru care esența ultimă
este nimicul, neputința elevației spirituale dincolo de cadrele
demnității burgheze: de aici cruzimea funciară a filmelor sale.
Chiar
dacă Amour
este primul film din seria celor cu carieră internațională ale
regizorului, eliberat de elemente de sado-masochism explicite, schema
constructivă a povestirii este aceeași: o derulare liniară de
fapte cotidiene aproape banale și previzibile, acumulate în jurul
unui prejudiciu inițial (familial, personal sau de clan, cunoscut –
ca în Pianista
- sau necunoscut – ca în Ascuns
sau
în Panglica
albă)
și debordate final într-un eveniment catastrofal imprevizibil și
șocant, o reacție mult supradimensionată față de prejudiciul
inițial, dar rezultată direct din acesta. O reacție punitivă prin
excelență, distructivă și autodistructivă. Ai senzația că
supradimensionarea reacției este o răzbunare a protagonistului
frustrat, adresată tuturor și chiar cosmosului, în care nu știe
și nu vrea să se integreze.
”Din
dragoste!” - este explicația regizorului, preluată cu entuziasm
și de critici, a gestului soțului grijuliu, care își sugrumă cu
o pernă soția paralizată, în momentul când simte că nu mai
poate face față solicitărilor psihice tot mai dramatice provocate
de degradarea ireversibilă a sănătății acesteia. Solicitat la
extrem, el cedează. Cedarea este, de fapt, a întregii familii: Anne
(interpretată discret și tulburător de Emmanuelle Riva la 84 de
ani) este prima care mărturisește că nu mai vrea să trăiască în
condițiile impuse de paralizie; fiica lor (alias Isabelle Hupert), o
ființă înstrăinată de părinți, aproape că verbalizează
opțiunea pentru eutanasie. În termenii demnității umane înfrânte,
soluția pare firească. Dar nu această teză (pe care o găsim și
în filme foarte diferite, ca Mar
adentro al
lui Amenábar)
i-a adus filmului premiile și admirația. Acestea vin, mai degrabă,
de pe ușa deschisă către contemplarea compasivă a suferinței în
doi din secvențele care o preced pe cea decisivă, finală, și mai
ales din secvența imediat anterioară, când strigătele confuze de
durere ale soției sunt calmate treptat de povestirea din copilărie
a soțului. Tot o poveste despre suferință. Și chiar dacă
sistolele și diastolele acestei împărtășiri de dureri se retează
absurd și fără drept de apel, rostul – dacă există vreunul –
al filmului îl constituie ele, iar nu absurdul dezertării din fața
supliciului. Dar fără asta, Haneke nu ar fi Haneke.