Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

marți, 24 iunie 2014

Oliveira în două parabole vintage



La cei 105 ani ai săi împliniți (în decembrie 2013), Manoel de Oliveira continuă să fie catalogat, de peste un deceniu, ca cel mai vârstnic regizor de film în activitate; eticheta poate fi simplificată, probabil, deja la pur și simplu cel mai vârstnic cineast al lumii... Secretul longevității sale biologice și profesionale, care sfidează ingratitudinea morală a platourilor de film, e datorată, se pare, modestiei, optimismului și serenității imperturbabile (de secol XVIII, aș zice), dar și credinței (în steaua sa și în Dumnezeu), cu care seniorul filmului portughez s-a deprins să traverseze istoria... de la cinematograful mut (în perioada căruia debuta, în 1931) și până azi. 
 
Prezența a două filme relativ recente ale maestrului (Excentricitățile unei blonde - 2009, respectiv Straniul caz al Angelicăi - 2010) la ediția din acest an a Festivalului Filmului European de la București (sărac în nume de clasici) a fost o reală plăcere. Pentru cunoscători, căci iubitorii de senzații tari sau originalități tranșante vor fi fost, ca de obicei în cazul lui Oliveira, deconcertați. 
 
Deconcertante sunt simplitatea clasică, sentimentalismul și banalitatea poveștilor depănate cu siguranță stilistică, aristocratică lejeritate și fără complexe față de propriul anacronism, pe care-l autoironizează cu finețe. Anacronismul nu este la Oliveira un handicap, ci teză asumată, cuvânt de forță; aproape la fel ca la Aki Kaurismaki, de care-l apropie spiritul, nu și estetica, mult mai pregnantă la cu mult mai tânărul cineast finlandez. 
 
Ambele filme (scrise și regizate de centenarul maestru) sunt melodrame cu story-uri simple, care vorbesc în termeni nostalgici despre handicapul cel mai mare (în ochii regizorului) al societății contemporane: pierderea capacității de a iubi, a aureolei de puritate și ideal care înveșmânta odinioară iubirea și care le conferea îndrăgostiților puterea de a muri pentru celălalt, fidelitatea și celelalte virtuți, considerate de cei mai tineri (critici, spectatori, cineaști) ca inacceptabile. 
 
Asemeni unui Cervantes, frumosul bătrân vrea să-și convingă publicul să îndrăznească a crede în romanul cavaleresc. Tristețea obstinată a lui Don Quijote este cea care-l determină să-și sfârșească mai toate poveștile fără happy-end, ceea ce nu înseamnă disperare, ci o nobilă sfidare adusă ipocriziei hollywoodiene, dar mai ales transmutarea speranței pe planul idealului. 
 
Maestrul este conștient că discursul său demodat are mici șanse de a fi crezut, așa că adaugă cu tandră discreție și umor anacronisme stilistice, care-i sunt foarte dragi: reverențe față de inocentele fantezii erotice ale filmului mut cu Zburători (în drama cu nuanțe de thriller Straniul caz al Angelicăi) - pertinentă replică la kitch-ul funciar al romance-ului cu vampiri; respectiv, în Excentricitățile unei blonde, caligrafiază în stil postromantic gesturile cast-edulcorate ale iubitei-fetiș, care flexează cochet gamba la oferirea primului sărut, dar cedează moral în fața unui inel cu briliante, spre disperarea logodnicului puritan, care se simte nevoit, potrivit convențiilor, să rupă logodna. 
 
Umorul acestei din urmă povești (adaptare după un roman de Eça de Queiroz) e în afara poveștii, ține de metatext. El provine din transpunerea literală a mentalităților de mijloc de secol XIX (logodnă contractată, castitate și îndelungă așteptare premaritală, munca ”eroică” a logodnicului sărac, plecat departe, pentru câștigarea dotei de nuntă, obligația de întreținere a soției) în haine de sfârșit de secol XX. Dacă în general adaptările după clasici recitesc contextul epocii vechi potrivit paradigmei postmoderne, bagatelizând, de fapt, valorile clasice, Oliveira face taman pe dos: el propune (post)modernității sistemul de valori și modul de gândire al clasicilor. La fel ca și Charlot, Ozu sau Aki Kaurismaki, Oliveira este asumat și coerent anti-postmodern, chiar anti-modern, adică esențialmente aristocratic. Ca foarte puțini în cinema. Cel din toate timpurile, evident. 

______________________________________________________ 

Despre "Un film vorbit" (Um filme falado), o alta peliculă a maestrului Oliveira, am scris în ziarul Curentul nr. 234(1815) din 11 octombrie 2003, într-un articol intitulat: Simplu, duios, răscolitor - despre Europa. Poate fi accesat în arhiva ziarului: http://arhiva.curentul.ro:81/2003/curentul.php?numar=20031011&art=41786, ori poate fi citit (recuperat  din această arhivă) mai jos. 


Un viitor sub semnul întrebării: Simplu, duios, răscolitor - despre Europa

 

Prezentat anul acesta in competitie la Festivalul de la Venetia, invitat de doua ori in Romania (la interval de numai o luna!) de Sarbatoarea Filmului Francez si de Dakino, Un film vorbit (Um filme falado) al celebrului nonagenar portughez Manoel de Oliveira este un film despre care se vorbeste. Simplu, duios, rascolitor. Un film in care abia cadrul final iti aduce justa perspectiva asupra intamplarilor desfasurate, obligandu-te la rememorare si la reevaluarea cotidienitatii, a gesturilor simple, a spectacolului vietii. Fara ca pentru aceasta regizorul-scenarist sa triseze. Un film in care personaje bine educate vorbesc despre istoria civilizatiei, despre familie, cariera si ideal, dar tot vacarmul de vorbe spirituale si bine temperate se izbeste de zidul implacabil al mortii. Un film in care moartea nu bate la usa, nu se lasa presimtita, dar, la un moment dat, deturneaza (sau nu?) intregul curs al evenimentelor, al gandurilor, al istoriei. Un film in care... 
 
Rosa Maria, o tanara si delicata profesoara de istorie, calatoreste cu vaporul impreuna cu fiica ei, intr-un lung voiaj din Portugalia spre Bombay, pentru a-si intalni acolo sotul. Calatoria, unica pentru amandoua, este folosita drept prilej pentru a face o incursiune in marile momente din istoria lumii. Escalele: Marsilia, Neapole, Pompei, Atena, Istanbul, piramidele Egiptului, Arabia - sunt tot atatea repere care au determinat, la vremea lor, destinele Europei. Fiica intreaba, cu curiozitate de scolarita atenta, mama raspunde, cu rabdare si acribie. Lucruri generale, care nu mira, nici nu plictisesc prea tare, pe care le-am stiut cu totii odata. Fara excentricitati, fara apocrife, fara teze. Pentru ele este o sarbatoare, in primul rand a vazului. Pentru noi, un road-movie cam didacticist, relaxat, un fel de mini-Teleenciclopedie, pe langa care gratia cuminte si relatia perfecta, dar abia schitata dintre mama si fiica, suplinesc cumva lipsa conflictului filmic. Imaginea nu este nici ea prea darnica cu spectatorul: nava, surprinsa in doar doua incadraturi exterioare, ce se repeta ca un refren, camera nu se prea oboseste sa caute amanuntele arhitecturilor antice ori vreun unghi inedit. Pe Discovery poti gasi imagini mai interesante; aici, in schimb, se deapana cu noblete o veche istorie a lumii. A lumii noastre. Bazinul Marii Mediterane este leaganul civilizatiei europene, trebuie sa ne aducem aminte mai des acest lucru.
Actul doi. Interiorul vaporului, clasa I, tinuta de seara. Trei doamne in pargul varstei de mijloc, trei celebritati fac conversatie intelectuala la masa capitanului (John Malkovich), un american poliglot, necasatorit. Doamnele sunt si ele celibatare sau vaduve. Fara obligatii. Si poliglote. O cantareata grecoaica (Irene Papas), o italianca, fost manechin (Stefania Sandrelli), o prospera femeie de afaceri frantuzoaica (Catherine Deneuve). Fiecare trebuie sa spuna ceva despre el insusi, despre viata sa profesionala si sentimentala - este regula jocului, propusa de capitan. - E de mirare ca limba greaca nu se vorbeste in alte tari ale lumii, de vreme ce Grecia este leaganul civilizatiei. - Da, dar cuvintele grecesti au intrat in lexicul tuturor limbilor europene. Cu totii sunt aproape de varsta concluziilor. Se vorbeste sincer si detasat, aproape impersonal. Se enunta locuri comune, ca acela ca ”trista e viata fara copii”. Fiecare vorbeste in limba lui si toata lumea se intelege perfect. O societate ideala, aristocratica, fara griji. Modelul unei Europe unite (dialogand democratic, prenuptial si poliglot cu America lui John Malkovich!). Capitanul ii face curte stralucitoarei, dar glacialei frantuzoaice. Discutia se mentine insa in zona lingvisticii, a istoriei, a filozofiei politice. Globalizare, conditia femeii. Calm, politete, deschidere. Rosa Maria impreuna cu fiica ei sunt invitate la masa capitanului. La masa rotunda a celebritatilor apare cea de-a cincea limba, portugheza. Mecanismul multiculturalitatii isi reia cursul, dupa ce cele doua isi depasesc timiditatea. Mai ales ca gentilul capitan le arata simpatie. Dupa o ultima escala, acesta ii daruieste fetitei o papusa exotica. Un cadou nimerit, fetita ii promite papusii ca nu se vor desparti. Batrana cantareata grecoaica canta o romanta despre florile de portocal si trecerea anilor.
O veste neasteptata schimba cursul evenimentelor.
Actul trei. La ultima escala, un terorist a lasat la bord o bomba cu ceas. Echipajul nu are capacitatea sa o dezamorseze. Capitanul da comanda de parasire a vasului. Toata lumea trebuie sa coboare in barci. Toti alearga spre punte. Fetita si-a uitat papusa si, fara sa o observe nimeni, fuge in cabina s-o recupereze. Mama ii constata lipsa, o gaseste in cabina, cele doua alearga sa ajunga din urma echipajul, dar e prea tarziu. Barca de salvare a ajuns la cateva zeci de metri de nava si e prea periculos sa se intoarca. Chipul ingrozit al capitanului, strigand din rasputeri Sariti!. Vocea lui inghitita de valuri. Cele doua femei in noapte, tinandu-se linistite de mana, ca si cum ar privi un apus de soare, pe puntea vasului plin de lumini, imens cat un transatlantic. Un zgomot asurzitor, reverberat in ecou, urmat de contracampul contorsionat, luminat de explozie, al capitanului. Genericul final.
O intreaga istorie a lumii, derulata in fata ochilor unui copil, urmata de o moarte fulgeratoare. Cu toata dragostea mamei, cu toata simpatia adultilor. Fara suferinta si lacrimi, fara contorsionari, aproape o eutanasie. Un test al capacitatii de acceptare a hazardului? Un exercitiu al memoriei? O reconsiderare a clipelor si valorilor importante ale vietii, infinit mai pretioase decat clipa insesizabila a mortii, pe care nici nu o vedem, deci, poate ca nu exista? Ruperea de ritm dintre primele doua treimi ale filmului si ultima este atat de transanta, iar finalul, cazand ca o ghilotina, atat de neasteptat, dar atat de posibil (in ordinea cataclismelor), incat presiunea surprizei te proiecteaza in sens invers, pana la inceput. Memento mori ori carpe diem, ori un indemn intelept de traire a vietii in perspectiva clipei din urma? Cineastul nu se pronunta in fata dilemei lansate.
Un film despre iminenta si caracterul neasteptat al mortii? Un film despre valorile eterne - cultura, familie, limba si, mai ales, conversatie? Un imn adus civilizatiei europene, cea pe care o gasim doar in muzee? Ori un avertisment privind perisabilitatea aceleiasi civilizatii?...

duminică, 22 iunie 2014

”Celălalt mal” sau eroismul copiilor



Despre eroismul copiilor nu se poate vorbi decât în șoaptă; și, poate chiar, în genunchi; ceea ce nu este postura cea mai propice pentru realizarea unui film. De aceea, filmele despre eroismul copiilor sunt rare; și mai sunt rare pentru că un asemenea subiect îndeamnă, mai degrabă, la tăcere; iar îmbrățișarea lui artistică reclamă, ca orice îmbrățișare, un nivel de umanitate compatibil între părți; adică, o inimă mare - atribut rar întâlnibil la făcătorii artei contemporane, inclusiv din cinema. Mai la îndemână este să faci film despre copii denaturați sau criminali, că există, și numărul lor e în creștere; publicul și festivalurile te vor susține, lăudând curajul abordării unor realități incomode și modernitatea temei antieroului, chiar a subomului. Dar ce te faci, ca cineast, cu aspecte mai puțin gălăgioase ale realității, ori cu cele aflate, pur și simplu, moralmente deasupra ta? 
 
Filmul Celălalt mal (The other bank; în original: Gagma napiri, Georgia-Kazahstan, 2009), prezentat în cadrul Zilelor Filmului Georgian, desfășurate între 26-28 mai 2014 la București, oferă un astfel de caz. Din vremurile descrise de patericele Caucazului și până azi, Georgia n-a dus niciodată lipsă de eroism, iar cinul copiilor martiri ai acestui pământ ancestral este, cred, cel mai numeros din toate soborurile sfinților neamurilor. Dacă există cetăți cerești, porțile Paradisului georgian trebuie să fie vegheate, cu siguranță, de copii. 
 
Fulminantul debut în lung-metraj al lui George Ovashvili, având un palmares de 27 de premii internaționale (mai toate pentru regie, cel mai bun film și cel mai bun rol principal), Celălalt mal este un road-movie de război și un roman al maturizării. Filmul, realizat după un scenariu de Nugzar Shataidze, Rustam Ibragimbekov și Ovashvili, se desfășoară la scurt timp după războiul de secesiune al Abhaziei, când epurările etnice de după autoproclamarea independenței micului teritoriu georgian au obligat populația neabhază să părăsească regiunea. 
 
Tedo, un băiat de 12 ani, este un astfel de refugiat, ajuns în suburbiile Tbilisiului, împreună cu mama sa. În timp ce mama sa își petrece vremea, de voie-de nevoie, cu un amant (cea mai simplă soluție de integrare socială), Tedo supraviețuiește din furtișaguri mărunte, puse la cale cu alți copii ai străzii. Aceștia, din pricina lipsei iubirii familiale, își întrețin visurile cu droguri ieftine. O gură de aburi de vopsea și... aerul fremătător al Africii, cu girafe, zebre și apusuri de neuitat, le deschide un tărâm al fericirii pe care știu că nu-l vor atinge pe pământ niciodată: e ”celălalt mal”... Dar Tedo refuză iluzia și hotărăște să se întoarcă acasă în orașul natal, Tkvarceli, ca să-și recupereze tatăl. De aici începe odiseea micului voiajor, plecat singur în ținutul devastat și ostil. Toate handicapurile ai zice că îl vor ține departe de izbândă: e sașiu, sărac lipit și nu știe nici rusa (limba internațională a zonei), nici abhaza, limba obligatorie a micului teritoriu separatist, în care încă plutesc în aer cruzimea și hazardul războiului. Tedo nu are de partea sa decât curajul celui ce nu mai are nimic de pierdut, o inimă mare, asemeni eroilor din basme, și rețeta (cumpărată pe 10 Lari de la camaradul său interlop) de a se da surdomut pentru a se proteja de furiile naționaliste abhaze. 
 
Personajul, interpretat de Tedo Bekhauri, are obstinația tragică a protagonistului din Du-te și vezi (capodopera lui Elem Klimov), candoarea inocentă a puștiului orb din Culoarea paradisului lui Majid Majidi și forța filantropică a eroilor din saga afgană Vânătorul de zmeie (r. Marc Forster, după romanul lui Khaled Hosseini). După triste peripeții, din care constată că nimeni nu îl dorește, Tedo ajunge în ruinele orașului natal, dar nu își atinge scopul: tatăl său și-a găsit alt cămin. Singur, pierdut în sălbaticia montană, printre străini colerici și suspicioși, pentru care cea mai atractivă distracție este trasul cu pușca, Tedo primește un singur dar: acela al vieții. 
 
Dansul extatic al luptătorilor din final, care îl înconjură pe neajutoratul voiajor, ca într-o îmbrățișare bărbătească, este singurul semn de fraternizare, dincolo de cuvinte, a veșnic beligerantelor etnii caucaziene. Ancestral și dionisiac, asemeni păsării în zbor sau a sabiei aruncate spre cer, dansul viril, dar plin de grație, de o energie aproape supraomenească, dă seama de forța de comuniune a celor trecuți prin focul curajului; debordat către cer, asemeni flăcării, dansul foștilor adversari e singurul care topește zidul discordiilor, având puterea de a transforma moral orice înfrângere în biruință
 
Și Tedo mai primește ceva, încă o comuniune: aceea a prieteniei. Pentru o clipă, mirajul african al camaradului de sărăcie din Tbilisi capătă viață, și aerul iluzoriei savane, asemeni casei piedute pentru totdeauna, freamătă colorat și mirific pe teritoriul virtualului.

duminică, 8 iunie 2014

Când doi coloşi se întâlnesc: Wajda şi Walesa

Cronică la filmul ”Walesa: omul speranţei ”, publicată în Ziarul Lumina de sâmbătă 7 iunie
  
Pentru cei mai mulți cinefili, numele lui Andrzej Wajda este sinonim cu cinematograful polonez. Fidel cauzei pentru care a luptat o viață - cinematograf de artă, angajat în numele demnității, democrației și patriotismului -, venerabilul regizor de 88 de ani își încununează cariera cu un nou film, realizat în 2013, dedicat memoriei lui Lech Walesa. Legendar inițiator al celei mai ample mișcări sindicale postbelice din Europa, care a adus o lovitură decisivă Blocului Răsăritean, Walesa s-a impus în fața națiunii sale și a întregii lumi ca simbol al luptei anticomuniste și de eliberare de sub dominația sovietică. 
 
Personalități la fel de puternice, abile, harismatice și îndârjite, se pare că Wajda și Walesa se meritau unul pe altul. Astfel încât pentru veteranul filmului politic polonez, o biografie a lui Walesa era cel puțin necesară - este ceea ce mărturisea regizorul ziarului The Guardian în 2011. 
 
Preocupat în mod constant de dialectica istoriei și a personalității umane angrenate în procesele istoriei, Wajda nu și-a propus o glorificare a celui mai sonor nume politic al Poloniei postbelice, ci pătrunde, ca de obicei, în culisele istoriei și personajului său, pe care încearcă să le decorticheze. Dar nu o mai face cu dezinvoltura și tranșanța cu care ne-a obișnuit (să ne amintim doar de Danton - 1983, o necruțătoare radiografiere a Revoluției Franceze, sau de cel mai recent film al său văzut în România, cutremurătorul Katyn - 2007). 
 
Intitulându-și biopicul (citește: film biografic de ficțiune) Walesa: omul speranţei (Walesa. Czlowiek z nadziei), Wajda își încununează astfel memorabilul diptic Omul de marmură (1977) - Omul de fier (1981) - cronici biografice a două epoci definitorii ale socialismului polonez, fără a se ridica, însă, la nivelul artistic și de problematizare al acestora. 
 
Filmul este construit din mai multe planuri temporale și racursuri analitice asupra protagonistului - ”dialectică” specific wajdiană -, dar tocmai susținerea unei perspective atât de complexe, sinteza operată asupra planurilor, abilitatea relaționării lor și a tezelor rezultate - aspecte esențialmente scenaristice - lasă de dorit. E adevărat, scenaristul filmului, Janusz Glowacki (emigrat de multă vreme în SUA, dar cu o carieră destul de modestă) nu este tocmai Aleksander Ścibor-Rylski (scenaristul Omului de marmură și al ”celui” de fier, unul din scenariștii cei mai reprezentativi și premiați ai Poloniei). Aceasta explică reflectarea cam cețoasă a frescei istorice (un amalgam de fapte, iar nu de direcții) și ușoara confuzie a discursului ideatic de ansamblu - total ”newajdiene”, aceste abordări ar fi putut, în cazul fericit, contura o scriitură mai pronunțat-realistă în duhul lui Ken Loach, dar și o astfel de opțiune ar fi reclamat o selecție mai exigentă a faptelor și o introspecție mai coerentă a personajului. 
 
Oriana Fallaci cu Lech Walesa, martie1981
Biografia liderului Solidarității este urmărită din perspectiva interviului luat acestuia la apogeul carierei sale politice, în 1981, de Oriana Fallaci (jurnalistă de reputație internațională, cunoscută pentru interviurile cu personalități politice proeminente, ca Indira Gandhi, Gaddafi, Yasser Arafat, Deng Xiaoping, Kissinger, Khomeini, precum și pentru trei cărți împotriva Islamului). Jurnalistă combativă, produs feminist al ”tinerilor furioși”, aceasta încearcă să ”demonteze” cu întrebări psihologice subversive ascensiunea fără precedent a mișcării sindicale și a liderului-simbol al acesteia. ”Când ați simțit că sunteți lider? Cine v-a învățat să gândiți așa?...” Chestionarul declanșează un interesant filon conflictual al celor două personalități proeminente, conflict de autoritate pe care derularea biografiei și a frământatei frescei istorice îl elimină din scenariu, dar... fără să-l înlocuiască cu un alt conflict. Dacă în majoritatea filmelor wajdiene polarizarea ideologică este foarte vizibilă și bine speculată dramaturgic, aici ea practic lipsește. 
 
Filmul se derulează ca o alternare de planuri retrospective, cu tușe ironic-simpatetice cam neclar accentuate asupra personajului principal (întârzierea la greva pe care o conduce, comandarea aplauzelor mulțimii, o mulțumire de sine uneori fără acoperire), zăbovește mult asupra vieții exemplare de familie, accentuând redundant factorul de sprijin al soției, fără însă a urmări situațiile dramatice care să evidențeze caracterul proeminent al personajului și formarea acestuia. 
 
Dintre determinismele lidership-ului politic, reținem din film revolta și ura (față de ”sistem”), curajul, talentul de a vorbi în public și a electriza masele (convingător susținute de actorul protagonist Robert Wieckiewicz), mai puțin dragostea de oameni, ambiția personală și abilitatea jocului cu sistemul (la care se face aluzie, dar pe care nu le vedem), fără de care orice traiect politic cedează prea repede.