La
cei 105 ani ai săi împliniți (în decembrie 2013), Manoel de
Oliveira continuă să fie catalogat, de peste un deceniu, ca cel mai
vârstnic regizor de film în activitate; eticheta poate fi
simplificată, probabil, deja la pur și simplu cel mai vârstnic
cineast al lumii... Secretul longevității sale biologice și
profesionale, care sfidează ingratitudinea morală a platourilor de
film, e datorată, se pare, modestiei, optimismului și serenității
imperturbabile (de secol XVIII, aș zice), dar și credinței (în
steaua sa și în Dumnezeu), cu care seniorul filmului portughez s-a
deprins să traverseze istoria... de la cinematograful mut (în
perioada căruia debuta, în 1931) și până azi.
Prezența
a două filme relativ recente ale maestrului (Excentricitățile
unei blonde -
2009,
respectiv
Straniul
caz al Angelicăi - 2010)
la ediția din acest an a Festivalului Filmului European de la
București (sărac în nume de clasici) a fost o reală plăcere.
Pentru cunoscători, căci iubitorii de senzații tari sau
originalități tranșante vor fi fost, ca de obicei în cazul lui
Oliveira, deconcertați.
Deconcertante
sunt simplitatea clasică, sentimentalismul și banalitatea
poveștilor depănate cu siguranță stilistică, aristocratică
lejeritate și fără complexe față de propriul anacronism, pe
care-l autoironizează cu finețe. Anacronismul nu este la Oliveira
un handicap, ci teză asumată, cuvânt de forță; aproape la fel ca
la Aki Kaurismaki, de care-l apropie spiritul, nu și estetica, mult
mai pregnantă la cu mult mai tânărul cineast finlandez.
Ambele
filme (scrise și regizate de centenarul maestru) sunt melodrame cu
story-uri simple, care vorbesc în termeni nostalgici despre
handicapul cel mai mare (în ochii regizorului) al societății
contemporane: pierderea capacității de a iubi, a aureolei de
puritate și ideal care înveșmânta odinioară iubirea și care le
conferea îndrăgostiților puterea de a muri pentru celălalt,
fidelitatea și celelalte virtuți, considerate de cei mai tineri
(critici, spectatori, cineaști) ca inacceptabile.
Asemeni
unui Cervantes, frumosul bătrân vrea să-și convingă publicul să
îndrăznească a crede în romanul cavaleresc. Tristețea obstinată
a lui Don Quijote este cea care-l determină să-și sfârșească
mai toate poveștile fără happy-end, ceea ce nu înseamnă
disperare, ci o nobilă sfidare adusă ipocriziei hollywoodiene, dar
mai ales transmutarea speranței pe planul idealului.
Maestrul
este conștient că discursul său demodat are mici șanse de a fi
crezut, așa că adaugă cu tandră discreție și umor anacronisme
stilistice, care-i sunt foarte dragi: reverențe față de inocentele
fantezii erotice ale filmului mut cu Zburători (în drama cu nuanțe
de thriller Straniul
caz al Angelicăi) - pertinentă
replică la kitch-ul funciar al romance-ului cu vampiri; respectiv,
în Excentricitățile
unei blonde,
caligrafiază în stil postromantic gesturile cast-edulcorate ale
iubitei-fetiș, care flexează cochet gamba la oferirea primului
sărut, dar cedează moral în fața unui inel cu briliante, spre
disperarea logodnicului puritan, care se simte nevoit, potrivit
convențiilor, să rupă logodna.
Umorul
acestei din urmă povești (adaptare
după un roman de Eça de Queiroz)
e în afara poveștii, ține de metatext. El provine din transpunerea
literală a mentalităților de mijloc de secol XIX (logodnă
contractată, castitate și îndelungă așteptare premaritală,
munca ”eroică” a logodnicului sărac, plecat departe, pentru
câștigarea dotei de nuntă, obligația de întreținere a soției)
în haine de sfârșit de secol XX. Dacă în general adaptările
după clasici recitesc contextul epocii vechi potrivit paradigmei
postmoderne, bagatelizând, de fapt, valorile clasice, Oliveira face
taman pe dos: el propune (post)modernității sistemul de valori și
modul de gândire al clasicilor. La fel ca și Charlot, Ozu sau Aki
Kaurismaki, Oliveira este asumat și coerent anti-postmodern, chiar
anti-modern, adică esențialmente aristocratic. Ca foarte puțini în
cinema. Cel din toate timpurile, evident.
______________________________________________________
Despre "Un film vorbit" (Um filme falado), o
alta peliculă a maestrului Oliveira, am scris în ziarul Curentul
nr. 234(1815) din 11 octombrie 2003, într-un articol intitulat: Simplu, duios, răscolitor -
despre Europa. Poate fi accesat în arhiva ziarului: http://arhiva.curentul.ro:81/2003/curentul.php?numar=20031011&art=41786, ori poate fi citit (recuperat din această arhivă) mai jos.
Un viitor sub semnul întrebării: Simplu, duios, răscolitor - despre Europa
Prezentat
anul acesta in competitie la Festivalul de la Venetia, invitat de
doua ori in Romania (la interval de numai o luna!) de Sarbatoarea
Filmului Francez si de Dakino, Un
film vorbit (Um filme falado)
al celebrului nonagenar portughez Manoel de Oliveira este un film
despre care se vorbeste. Simplu, duios, rascolitor. Un film in care
abia cadrul final iti aduce justa perspectiva asupra intamplarilor
desfasurate, obligandu-te la rememorare si la reevaluarea
cotidienitatii, a gesturilor simple, a spectacolului vietii. Fara ca
pentru aceasta regizorul-scenarist sa triseze. Un film in care
personaje bine educate vorbesc despre istoria civilizatiei, despre
familie, cariera si ideal, dar tot vacarmul de vorbe spirituale si
bine temperate se izbeste de zidul implacabil al mortii. Un film in
care moartea nu bate la usa, nu se lasa presimtita, dar, la un moment
dat, deturneaza (sau nu?) intregul curs al evenimentelor, al
gandurilor, al istoriei. Un film in care...
Rosa
Maria, o tanara si delicata profesoara de istorie, calatoreste cu
vaporul impreuna cu fiica ei, intr-un lung voiaj din Portugalia spre
Bombay, pentru a-si intalni acolo sotul. Calatoria, unica pentru
amandoua, este folosita drept prilej pentru a face o incursiune in
marile momente din istoria lumii. Escalele: Marsilia, Neapole,
Pompei, Atena, Istanbul, piramidele Egiptului, Arabia - sunt tot
atatea repere care au determinat, la vremea lor, destinele Europei.
Fiica intreaba, cu curiozitate de scolarita atenta, mama raspunde, cu
rabdare si acribie. Lucruri generale, care nu mira, nici nu
plictisesc prea tare, pe care le-am stiut cu totii odata. Fara
excentricitati, fara apocrife, fara teze. Pentru ele este o
sarbatoare, in primul rand a vazului. Pentru noi, un road-movie cam
didacticist, relaxat, un fel de mini-Teleenciclopedie, pe langa care
gratia cuminte si relatia perfecta, dar abia schitata dintre mama si
fiica, suplinesc cumva lipsa conflictului filmic. Imaginea nu este
nici ea prea darnica cu spectatorul: nava, surprinsa in doar doua
incadraturi exterioare, ce se repeta ca un refren, camera nu se prea
oboseste sa caute amanuntele arhitecturilor antice ori vreun unghi
inedit. Pe Discovery poti gasi imagini mai interesante; aici, in
schimb, se deapana cu noblete o veche istorie a lumii. A lumii
noastre. Bazinul Marii Mediterane este leaganul civilizatiei
europene, trebuie sa ne aducem aminte mai des acest lucru.
Actul
doi. Interiorul vaporului, clasa I, tinuta de seara. Trei doamne in
pargul varstei de mijloc, trei celebritati fac conversatie
intelectuala la masa capitanului (John Malkovich), un american
poliglot, necasatorit. Doamnele sunt si ele celibatare sau vaduve.
Fara obligatii. Si poliglote. O cantareata grecoaica (Irene Papas), o
italianca, fost manechin (Stefania Sandrelli), o prospera femeie de
afaceri frantuzoaica (Catherine Deneuve). Fiecare trebuie sa spuna
ceva despre el insusi, despre viata sa profesionala si sentimentala -
este regula jocului, propusa de capitan. - E de mirare ca limba
greaca nu se vorbeste in alte tari ale lumii, de vreme ce Grecia este
leaganul civilizatiei. - Da, dar cuvintele grecesti au intrat in
lexicul tuturor limbilor europene. Cu totii sunt aproape de varsta
concluziilor. Se vorbeste sincer si detasat, aproape impersonal. Se
enunta locuri comune, ca acela ca ”trista e viata fara copii”.
Fiecare vorbeste in limba lui si toata lumea se intelege perfect. O
societate ideala, aristocratica, fara griji. Modelul unei Europe
unite (dialogand democratic, prenuptial si poliglot cu America lui
John Malkovich!). Capitanul ii face curte stralucitoarei, dar
glacialei frantuzoaice. Discutia se mentine insa in zona
lingvisticii, a istoriei, a filozofiei politice. Globalizare,
conditia femeii. Calm, politete, deschidere. Rosa Maria impreuna cu
fiica ei sunt invitate la masa capitanului. La masa rotunda a
celebritatilor apare cea de-a cincea limba, portugheza. Mecanismul
multiculturalitatii isi reia cursul, dupa ce cele doua isi depasesc
timiditatea. Mai ales ca gentilul capitan le arata simpatie. Dupa o
ultima escala, acesta ii daruieste fetitei o papusa exotica. Un cadou
nimerit, fetita ii promite papusii ca nu se vor desparti. Batrana
cantareata grecoaica canta o romanta despre florile de portocal si
trecerea anilor.
O
veste neasteptata schimba cursul evenimentelor.
Actul
trei. La ultima escala, un terorist a lasat la bord o bomba cu ceas.
Echipajul nu are capacitatea sa o dezamorseze. Capitanul da comanda
de parasire a vasului. Toata lumea trebuie sa coboare in barci. Toti
alearga spre punte. Fetita si-a uitat papusa si, fara sa o observe
nimeni, fuge in cabina s-o recupereze. Mama ii constata lipsa, o
gaseste in cabina, cele doua alearga sa ajunga din urma echipajul,
dar e prea tarziu. Barca de salvare a ajuns la cateva zeci de metri
de nava si e prea periculos sa se intoarca. Chipul ingrozit al
capitanului, strigand din rasputeri Sariti!. Vocea lui inghitita de
valuri. Cele doua femei in noapte, tinandu-se linistite de mana, ca
si cum ar privi un apus de soare, pe puntea vasului plin de lumini,
imens cat un transatlantic. Un zgomot asurzitor, reverberat in ecou,
urmat de contracampul contorsionat, luminat de explozie, al
capitanului. Genericul final.
O
intreaga istorie a lumii, derulata in fata ochilor unui copil, urmata
de o moarte fulgeratoare. Cu toata dragostea mamei, cu toata simpatia
adultilor. Fara suferinta si lacrimi, fara contorsionari, aproape o
eutanasie. Un test al capacitatii de acceptare a hazardului? Un
exercitiu al memoriei? O reconsiderare a clipelor si valorilor
importante ale vietii, infinit mai pretioase decat clipa insesizabila
a mortii, pe care nici nu o vedem, deci, poate ca nu exista? Ruperea
de ritm dintre primele doua treimi ale filmului si ultima este atat
de transanta, iar finalul, cazand ca o ghilotina, atat de neasteptat,
dar atat de posibil (in ordinea cataclismelor), incat presiunea
surprizei te proiecteaza in sens invers, pana la inceput. Memento
mori ori carpe diem, ori un indemn intelept de traire a vietii in
perspectiva clipei din urma? Cineastul nu se pronunta in fata dilemei
lansate.
Un
film despre iminenta si caracterul neasteptat al mortii? Un film
despre valorile eterne - cultura, familie, limba si, mai ales,
conversatie? Un imn adus civilizatiei europene, cea pe care o gasim
doar in muzee? Ori un avertisment privind perisabilitatea aceleiasi
civilizatii?...