Externalizarea resurselor, undeva în Subcarpați. |
și preluat de platforma culturavietii.ro / 26.11.2016
Promovat ca cel mai bun film european al anului 2016 (în viziunea FIPRESCI), premiat la Cannes tot de Federația Internațională a Criticilor de Film, unde a concurat în competiția oficială, Toni Erdmann este, la prima vedere, doar o comedie dramatică simpatică, cu câteva elemente de meditație socială foarte actuale, amintind de dramediile trăsnite antisistem ale lui Aki Kaurismaki; doar că parabola socială, excentricitatea și cinegenia erau la maestrul finlandez mult mai ample. Toni Erdmann, însă, nu arată ca un film politic incorect, ba pare, dimpotrivă, chiar în miezul sistemului Europei celei mai recente, pe care-l observă cu lupa.
Promovat ca cel mai bun film european al anului 2016 (în viziunea FIPRESCI), premiat la Cannes tot de Federația Internațională a Criticilor de Film, unde a concurat în competiția oficială, Toni Erdmann este, la prima vedere, doar o comedie dramatică simpatică, cu câteva elemente de meditație socială foarte actuale, amintind de dramediile trăsnite antisistem ale lui Aki Kaurismaki; doar că parabola socială, excentricitatea și cinegenia erau la maestrul finlandez mult mai ample. Toni Erdmann, însă, nu arată ca un film politic incorect, ba pare, dimpotrivă, chiar în miezul sistemului Europei celei mai recente, pe care-l observă cu lupa.
Ce
a determinat, așadar, vâlva făcută de presa europeană și
americană în jurul acestei dramedii despre relația dintre un tată
neamț cam țicnit și fiica sa (adultă) workaholică, angajată în
afaceri petroliere la o transnațională cu punct de lucru în
România? In nici un caz studiul de caractere, altminteri, atent și
subtil dezvoltat; nici realitățile românești, prea puțin
vizibile în mediul globalist al expatrizilor de lux în care se
desfășoară filmul; ci relația dintre umorul cu tente
absurd-grotești, inițial diluat, dar dozat în cantități
crescătoare, și trimiterile grave către realități sociale
europene (și planetare) îngrijorătoare, considerate un așa-zis
rău necesar al “locomotivei progresului”:alienarea produsă de
globalismul corporatist și însingurarea patologică în care
trăiesc, ca prizonieri de bunăvoie ai bunăstării și succesului
în carieră, globetrotterii multinaționalelor.
Sub
glazura comediei grotești, realizate în tușe minimaliste,
multiproducția Toni
Erdmann (care
va
reprezenta Germania la competiția premiilor Oscar) este o critică
pro
domo indirectă,
dar atent orchestrată, adusă capitalismului corporatist, dar o
critică neacuzatoare și atât de simpatetică (fără stângism sau
alte ideologisme), încât ajunge direct la țintă.
Toni
Erdmann este
al treilea lung-metraj al scenaristei, regizoarei și producătoarei
germane Maren Ade, care a reușit cu fiecare film al său să
cucerească sensibilitățile juriilor (filmul ei Toți
ceilalți, o
dramă psihologică despre viața de cuplu, triplu premiat la Berlin
în 2009, a fost prezentat în România în cadrul Festivalului
Filmului European din mai 2016).
Urmărind
o relație de cuplu (tată-fiică), relație modelată de minime
hiatusuri geografice (între estul și vestul Europei, destul de
egalizate în privința climatului de afaceri multinaționale), dar
deformată dramatic de majore hiatusuri de mentalitate între cei doi
(tatăl, pensionar boem, fiica, înregimentată într-un program de
lucru draconic), filmul vorbește, de fapt, de mutațiile majore din
elita de afaceri europeană, dictate de o mutație de doctrină
economică, de origine americană: externalizarea
resurselor.
Cu
zâmbetul pe buze, Maren Ade ne arată cât de alienant din punct de
vedere uman, atât la nivel individual, cât și al colectivităților
de lucru, este potențialul acestei măsuri. Dar ce înseamnă
aceasta? Externalizarea
serviciilor de resurse umane ale unei întreprinderi înseamnă
desființarea propriului departament de resurse umane și preluarea
funcțiilor acestuia de către o terță firmă, în scopul reducerii
costurilor. La o astfel de terță firmă din industria petrolului
lucrează eroina filmului, Ines (alias Sandra Hüller), o femeie
singură, încă tânără, care a investit totul doar în carieră.
Pare
o treabă dură, chiar inumană să disponibilizezi angajați pe care
nu i-ai văzut la față, din întreprinderi pe care nu le cunoști,
dintr-o țară străină, cuantificând niște grafice și fișe de
posturi, dar Ines asta face, i se pare normal și se descurcă de
minune; chiar când are de înfruntat patroni locali cu alura lui
Vlad Ivanov. Colegii și subalternii din România, unde își
desfășoară momentan activitatea, încearcă cu greu să țină
pasul cu ea și fac totul să-i intre în voie. Neinteresată să-și
întemeieze o familie, petrecându-și tot timpul la birou, în
ședințe de afaceri sau de team-building, consumându-și puținele
clipe libere la piscină, la moll, în cinice partide de amor pasager
ori la discuții în cluburi cu prietene de aceeași condiție, Ines
nu-și dă seama că viața trece pe lângă ea, în timp ce ea se
claustrează în carapacea unei lumi artificiale și a propriului
egoism.
Din
această carapace încearcă s-o scoată tatăl ei din Germania,
Winfried (Peter Simonischek), un bătrân bonom și excentric,
pasionat de inocente travestiri comic-grotești, cu care-și
distrează puținii prieteni; luându-și cu sine recuzita butaforică
(o proteză dentară prea mare și o perucă roșcată), acesta ia
avionul spre București și face un adevărat tur de forță,
umilință și răbdare pentru a-și trezi fiica la realitățile
inimii. “Toni Erdmann” este pseudonimul pe care acesta îl adoptă
când își face apariția incognito, pe post de businessman și de
coach,
în lumea de afaceri a fiicei sale. Inițial nerecunoscut de aceasta,
“Toni Erdmann” nu va reuși să o schimbe prea tare; va reuși
inițial să o enerveze, apoi să-i arate că “omul contează”,
să o deprime și, în final, să o înduioșeze; ceea ce, în fața
unei amazoane ca Ines, este deja un succes.
Filmul
a deschis a VII-a ediție a Filmelor
de la Cannes la București, în prezența coproducătoarei Ada
Solomon și a regizoarei.