Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 21 septembrie 2013
Cea
care îl va deschide spre lume este sora sa vitregă, o tânără cu
vreo 11 ani mai în vârstă decât el, care întâmplător năvălește
în aceeași locuință-refugiu, unde intenționează să se ascundă
de propria viață, devenită insuportabilă. Olivia (interpretată,
într-un rol aproape cameo, de artista vizuală Tea Falco)
este o tânără boemă, fotograf de artă și narcomană. În
demisolul blocului în care s-a ascuns încearcă să depășească
cu somnifere, departe de văzul lumii, criza produsă de încercarea
de a renunța la heroină. Olivia are viața ei, în care nu încearcă
să îl atragă pe prea tânarul Lorenzo. De fapt, cei doi frați
după tată aproape că nu se cunosc: trăiesc în familii aflate în
conflict de multă vreme: mama lui Lorenzo este cea care, odinioară,
i-a furat Oliviei tatăl, de aceea Olivia o urăște de moarte
(tânăra excentrică evocă un episod tulbure din copilărie, când
i-ar fi spart capul acesteia cu o piatră). Ura dintre familii se
răsfrânge inițial și asupra fraților: fiecare își simte
intimitatea invadată de celălalt, în spațiul clandestin destinat
consumării, de unul singur, a proprilor înfrângeri.
Eu și tu, o piesă
cinematografică șlefuită până la maxima simplitate, același
mare artist.
Revenirea
pe platouri a maestrului Bernardo Bertolucci, după 9 ani de tăcere
impusă de boală, ne descoperă în
La
fel de tandru și intimist ca în Visătorii (sau în La
luna), la fel de preocupat de nevoia de iubire și de deviațiile
afective ale maturizării, la fel de consumat de imposibilitatea
realizării familiale (ca, de altfel, majoritatea celor mai
importanți dintre marii săi contemporani – Truffaut, Antonioni,
Bunuel, Tony Richardson), dar lipsit de obrăznicia și de soluțiile
provocatoare ale filmelor care l-au impus. Chiar dacă temele
obsesive ale regizorului (inadaptarea juvenilă, tentația
incestului, decadența, aflate mereu în relație, ba chiar într-o
tainică intercondiționare, cu aspirația spre puritate și ideal)
continuă să planeze diafan deasupra peliculei. Acestea, însă, nu
mai configurează tensiuni psihologice și morale majore, și nu mai
conferă dominanta peliculei, ci doar tonul fundal.
Spre aceeași decantare a motivelor majore ale propriei filmografii
tindea și Michelangelo Antonioni în ultima sa peliculă, Dincolo
de nori (coregizată împreună cu Wim Wenders), realizată în
circumstanțe personale similare, impuse tot de imobilizarea
regizorului într-un cărucior cu rotile și de perspectiva
senectuții. Același abandon al angajărilor sociale și politice,
sau mai degrabă ideologice (atâtea câte vor fi fost) ale
tinereții, în favoarea subiectivismului și tonului confesional, a
valorilor și substanțelor eu-lui, considerate acum mult mai
prețioase decât rumorile revoluționare, veșnic în căutare de
noi stindarde.
Se
pare că viața introspectivă impusă de boală și de imobilizarea
prelungită îi obligă pe artiști să-și reevalueze principalele
motoare de creație, pentru a înlocui stindardele revoltelor de tot
felul cu bucuria simplă a vieții, problematizările
politico-sociologice cu centrarea pe universul persoanei, structurile
complicate cu cele simple, sfidările de tot felul cu naturalețea.
Revoluțiile sunt înlocuite cu contemplația, tunetele și
fulgerele, cu calmul aproape aristocratic, spargerea furibundă de
tabu-uri, cu contemplarea modestă a propriei deveniri.
Io
e te, scris după un roman de
Niccolò
Ammaniti
este, probabil, cel mai ”cuminte” film
al lui Bertolucci; atributul nu scade valoarea peliculei, ci
dimpotrivă: maestrul nu mai are nevoie să apeleze la provocări
tari pentru a-și expune tema. Iar tema filmului Io e te este
(aproape la fel ca în Visătorii,
dar și ca în 400
de lovituri al
lui Truffaut) drama căutării propriei identități la vârsta
adolescenței.
”Căutătorul”
este Lorenzo, un băiat singuratic de 14 ani (interpretat de Jacopo
Olmo Antinori), care se claustrează pentru o săptămână singur
într-un demisol, pentru că nu vrea să meargă în tabără cu
colegii de școală și dorește să scape de atmosfera familială
apăsătoare și de ședințele impuse cu psihologul. Lorenzo nu este
un revoltat gălăgios în sensul obișnuit al cuvântului. Nu
provoacă scandaluri, nu manifestă tendințe antisociale, ci doar
asociale: refuză să-și facă prieteni printre cei de o vârstă cu
el și să discute cu oricine despre problemele sale. Este tăcut și
destul de studios (îl pasionează reptilele și insectele – semn
al reflexelor agorafobe) și nu are conflicte deschise cu părinții,
ba dimpotrivă: hrănește un ușor complex oedipian față de mamă
(temă recurentă la Bertolucci, rămasă aicea in nucce),
fără ca acesta să-i faciliteze dialogul cu ea. Este tipicul
adolescent-problemă.
Fără
a fi exploatată dramaturgic, tema shakespeariană a urii-iubirii din
Romeo și Julieta este
punctată autoironic în secvența în care, văzând-o pe
Olivia adormită buștean după o doză de somnifere (contra
durerilor și insomniei cauzate de sevraj), Lorenzo (cronic deprimat,
dar sănătos și fără chef de suicid) își trage patul lângă al
ei și înghite și el, ”din solidaritate”, câteva pastile.
Totuși,
Olivia îi pare lui Lorenzo o femeie puternică și atrăgătoare,
ocupând treptat în plan fantasmatic rolul mamei. Între cei doi nu
se dezvoltă imediat dialogul: Lorenzo ascultă muzică la căști,
are grijă de cutia cu colonia de furnici, cumpărată de la terariu
și citește un roman cu vampiri și o carte de entomologie, pe
deplin mulțumit de singurătatea lui. Iar Olivia nu pare deloc
interesată de ciudățeniile agorafobe ale fratelui, care i se par
naturale și prin care probabil că a trecut și ea cândva. Asta îl
deschide comunicațional pe Lorenzo, care nu se mai simte studiat ca
un pacient sau ca o insectă.
Complicitatea
aceluiași ascunziș, atracția difuză a sexualității Oliviei,
relația complicată dintre părinți, care le produce amândurora
suferință, îi face pe cei doi să-și descopere pentru prima dată
condiția de frate, în toată adâncimea și intimitatea ei
ancestrală (care nu mai frizează incestul, ci mai curând îi
revelează acestuia natura mitică din subtextul altor filme ale
regizorului).
În
final, cei doi dansează pe muzica în versiune italiană a lui David
Bowie, Space
Oddity – singura
reverență față de anii fremătători ai epocii hippie, cu toate
că întregul film este infuzat de, chiar construit pe această
nostalgie!
Nicăieri azi, versurile siropoase ale single-ului din 1969 ”Dimmi
ragazzo solo dove vai, perche' tanto dolore? / Hai
perduto senza dubbio un grande amore”
nu ar exploda mai emoțional, după o oră și jumătate de tensiuni
și contemplații vagi, închise între patru pereți și aproape
neacompaniate melodic, ca în finalul filmului lui Bertolucci. Un
film fără mari amoruri și dureri paroxistice (acestea sunt, cum am
spus, doar in
nucce),
dar care conturează, cu siguranță, cum dulce-autoironic
insinuează refrenul muzical, trecerea într-o nouă vârstă: ”No
ragazza sola, no no no, / Stavolta sei in errore / Non ho perso
solamente un grande amore / Ieri sera ho perso tutto con lei”.
Revenit
la lumină după o săptămână de claustrare, ca odinioară Antoine
Doinel din 400 de lovituri, evadat din colonia de reeducare,
Lorenzo dă semne că își va găsi propria voce. Un prim plan cu
chipul băiatului, transfocat la fel ca odinioară cel cu chipul lui
Jean-Pierre Léaud, aduce o discretă reverență clasicului film al
lui Truffaut.