Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

luni, 8 decembrie 2008

„SFÂNTUL NICOLAE AL SERBIEI”- OMUL CARE L-A VĂZUT PE DUMNEZEU

Articol apărut în revista Lumea Credinţei, numărul pe decembrie 2008.



Frământatul secol XX a dat o mulţime de sfinţi. Câţiva dintre aceştia au fost aleşi să lumineze popoare întregi şi largi arii de mapamond, răspândind cuvântul lui Dumnezeu în colţuri ale lumii în care nu se mai auzise de Ortodoxie. Toţi au fost restauratori de istorie: cu verbul, cu fapta, cu rugăciunea. Unii au lucrat în chip tainic, alţii în mod vădit. La cei mai mulţi, biografia depăşeşte opera scrisă. Sfântul Nicolae al Serbiei este unul dintre puţinii la care viaţa excepţională, devenită „operă de artă”, se întâlneşte cu o operă scrisă cel puţin la fel de impunătoare şi exemplară, modelatoare de istorie şi civilizaţie pentru multe generaţii.
Unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai secolului al XX-lea, „Noul Hrisostom al Serbiei”, omul cu „ochii celui ce se întâlnise cu Dumnezeu faţă către faţă”, este unul dintre cei mai mari mistici şi cei mai impunători profeţi ai lumii moderne şi, probabil, cel mai mare predicator al veacului pe care încă îl purtăm în inimi. Opera sa vastă, de o mare profunzime duhovnicească şi un rafinament poetic neîntrecut, a ajuns la noi pe calea mai multor edituri, fascinate de harismele teoforului Ierarh.
Dar iată că „Predania”, casă editorială ce şi-a pus în program diseminarea tălmăcirilor din original ale lucrărilor Sfântului Ierarh, a lansat în România un film documentar dedicat vieţii acestuia, produs de Comunitatea Bisericii Ortodoxe Sârbe din Berlin. Filmul „Sfântul Nicolae al Serbiei”, scris şi regizat de diac. Nenad Ilici, are o lungime de aproape două ore şi este subtitrat în mai multe limbi europene.
Spectatorul creştin, în genere, nu este unul pretenţios. În panoplia de „filme duhovniceşti” (cele mai multe, înregistrări de conferinţe şi interviuri ori reportaje de pelerinaj), ce au început să abunde în arhondarele bisericilor (fără ca vreo casă de producţie de profil să se fi impus în România), el se orientează după titlu, iar pretenţiile sale vizează în primul rând informarea. Ceea ce este firesc, în lipsa unei oferte serioase de film documentar religios, autohton sau de import.
Cu atât mai mult, apariţia pe piaţa românească a documentarului dedicat vieţii Sfântului Nicolae Velimirovici, reprezintă un moment fericit. Filmul, realizat în buna tradiţie a documentarului biografic, impresionează prin hărnicia, dăruirea şi profesionalismul cu care echipa de realizatori s-a aplecat asupra subiectului. Documentarea acrivică, biografică şi istorică, expusă coerent, sintetic şi atrăgător, bogata şi diversa ilustraţie vizuală, care, uzând de materiale de arhivă greu accesibile, cât şi de filmări de ultimă oră, poartă spectatorul deopotrivă în trecut şi prezent, portretistica polifonică, realizată din împletirea vocii naratorului, cu citate din textele Sfântului Ierarh şi cu vocile personajelor-martor (personalităţi autohtone şi din străinătate, clerici şi laici, din anturajul Sfântului Episcop) şi, nu în ultimul rând, concepţia artistică unitară, exprimând discreţie şi rafinament – iată tot atâtea amprente ale şcolii documentaristice ruseşti, şcoală care, după 1990, şi-a arătat roadele în sfera documentarului duhovnicesc de pe diferite meridiane.
Nu-mi propun aici să evoc personalitatea Sfântului Vlădică, nici epocile istorice frământate traversate de acesta: filmul o face prea bine; au făcut-o, succint, şi tomurile de texte ale părintelui, traduse la noi de editurile Predania, Ileana, Egumeniţa, Anestis... Ci să scot în evidenţă câteva exigenţe ale documentarului biografic, a cărui absenţă din peisajul cultural duhovnicesc din România se face tot mai simţită, dar a cărui abordare nu este la îndemâna oricui.
Puţinătatea materialelor filmate cu Sfântul Ierarh (tip de impediment specific documentarului istoric) este suplinită de discrete momente de docu-drama (reconstituiri dramatizate de gesturi şi acţiuni) şi de mici efecte speciale (realizate de Srdan Klarici), care animă portrete fotografice de epocă şi peisaje statice contemporane cu o discreţie gestuală de bijutier, fără să violenteze ochiul şi bunul-simţ. Astfel, realizatorii evită cu dibăcie şi har capcana didacticismului, specifică filmului-portret şi documentarului ştiinţific. Cele câteva interviuri cu personalităţi foarte diferite din anturajul Sfântului Ierarh, bine inserate în textul filmic, contribuie la edificarea portretului acestui colos al modernităţii, restaurator de istorie şi de stare duhovnicească nu doar a ţării sale, ci şi a unor arii întregi de umanitate, care a ştiut să rămână, în acelaşi timp, un simplu ascet şi „o persoană de taină”.
Nu în ultimul rând, trebuie remarcat echilibrul discursului, care, evocând perioade istorice confuze şi ideologii controversate, reuşeşte să menţină dreapta socotinţă, fără a cădea în capcana patetismului şi demagogiei.

duminică, 19 octombrie 2008

BIZANŢUL, ÎN ACTUALITATEA ECRANULUI


Căderea unui imperiu – lecţia bizantină”, documentar de arhim. Tihon Şevkunov


Articol apărut în revista "Lumea credinţei", numărul pe noiembrie 2008.


Unul din filmele cele mai incitante şi mai cotroversate, ce circulă de aproape un an în lumea ortodoxă este documentarul rusesc „Căderea unui imperiu – lecţia bizantină”. Filmul, lansat în primăvara lui 2008 de Canalul de Televiziune Rossia, a stârnit vâlvă în Rusia şi în ţările slave. A fost prezentat şi în cadrul Festivalului Asociaţiei Tineretului Ortodox din Balcani, desfăşurat în septembrie a.c. la Varna, unde, de asemeni, a iscat discuţii încinse.
Documentarul este realizat de arhim. Tihon Şevkunov după un scenariu propriu. Părintele Tihon a absolvit cursuri universitare de regie de film (1982), a îmbrăcat haina monahală în 1991 şi din 1995 este egumen al mănăstirii reînfiinţate a Întâmpinării Domnului (Sretenski) din Moscova, în cadrul căreia funcţionează cel mai mare important portal ortodox din Rusia, http://www.pravoslavie.ru/. Acesta oferă filmul, tradus în mai multe limbi, spre vizionare on-line.
Bun cunoscător al istoriei, părintele Tihon propune o meditaţie filozofică, etică şi duhovnicească asupra celui mai longeviv imperiu din lume, leagănul şi matricea de dezvoltare şi răspândire a civilizaţiei creştine. Expoatând o cazuistică bogată, bine documentată, filmul încearcă să elucideze resorturile morale şi duhovniceşti care au stat la baza ascensiunii, înfloririi şi decăderii Imperiului Bizantin.
Întrebările lansate de film nu sunt întâmplătoare: ele încearcă să propună soluţii de supravieţuire valabile pentru orice conclav supranaţional, dar în special pentru Rusia (supranumită „a treia Romă”), aflată, după căderea Uniunii Sovietice, într-un moment de cotitură a existenţei sale istorice, definit, din punctul de vedere al ideologiei politice, de o criză de identitate resimţită acut, la toate nivelurile, mai ales în epoca lui Elţân.
Analizând doctrina politică, militară, demografică a Bizanţului, filmul face un elogiu nemascat imperiului supranaţional creştin, în care „nu mai este iudeu, nici elin” (Gal. 3:28), imperiu unit în jurul unei singure credinţe şi Biserici – oglindire terestră a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ideea nu este originală pentru antichitate, când – susţine un înţelept al istoriei, Nicolae Iorga – fiecare popor, în momentul ascensiunii sale, dorea să întemeieze împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Acesta a fost, se ştie, şi fundamentul ideologic al „Celei de-a treia Rome”. Biserica – inimă a societăţii şi garant al unităţii şi armoniei statale – iată o idee de forţă în deplin acord cu spiritul evanghelic şi în total răspăr cu corectitudinea politică a zilei, când „corect” este statul laic, fie el etnic sau multinaţional.
Filmul ignoră, însă, celălalt model statal din istorie, cel mai frecvent (şi, am zice noi, cel mai firesc, în timp ce primul ţine de suprafiresc), bazat pe principiul etnic, la fel de legitimat scripturistic („atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu”, Deut. 32:8) şi susţinut pe profeţia apocaliptică a înfăţişării neamurilor la Judecata din Urmă.
Şi totuşi, chiar şi „neamurile”, aşezate, din mila Domnului, în hotarele lor, au destule de învăţat din filmul părintelui Şevkunov, dacă au luciditatea să-şi depăşească primul sentiment de respingere. În fond, confruntarea a două „naţionalisme” sau doctrine statale nu poate fi rezolvată evanghelic decât urmând sfatul „suprafiresc” al Apostolului, adresat Galatenilor. Căci meritul important al filmului, valabil dincolo de frontierele gândirii geopolitice, este recursul la teologia istoriei, singura perspectivă care descoperă în istorie un sens superior – pronierea divină; aceeaşi perspectivă a stat la baza gândirii sfinţilor Nicolae Velimirovici şi Iustin Popovici, care au tâlcuit duhovniceşte câteva momente semnificative din istoria lumii şi a poporului sârb (în cărţile „Războiul şi Biblia” şi „Taina şi semnificaţia bătăliei de la Kosovo”).
Desigur, de la fixarea perspectivei ideale şi până la obţinerea unei imagini corecte, calea e destul de lungă: filmul suferă de viziuni în alb/negru, ignorând greşelile marilor imperii (altele decât cea a apostaziei... dar oare nu de la acesta se trag toate?), exacerbând „păcatele naţiilor” şi absolutizând vrăjmăşia, considerată ireconciliabilă, între Orient şi Apus, văzute ca două vetre de civilizaţie radical diferite. Apusul, personificat într-un mascat veneţian – filmul abundă de mici metafore vizuale inspirate, foarte plastice şi uşor descifrabile - , este văzut (astăzi, ca şi în vremea Bizanţului) ca o „pasăre răpitoare, venită să se înfrupte din bogăţiile materiale ale Ortodoxiei, dorind, în acelaşi timp, să-i corupă sufletul”.
Principiul schimbului între culturi şi civilizaţii, ce modelează, după subtile legi ale duhului, evoluţia mentalităţilor lumii, este ignorat, în favoarea sloganului (când util, când păgubos) „prin noi înşine”. Ce-i drept, după ani de exod al tineretului spre Occident şi de import necontrolat al modelelor occidentale (de care vorbeşte filmul), el este util. Totul stă, ca-ntotdeauna, în dreapta socotinţă. De care au nevoie şi imperiile, şi „neamurile” - a căror dăinuire, ne învaţă filmul, e condiţionată de unitatea în jurul Bisericii lui Hristos.
Din cauza densităţii informaţiei şi a judecăţilor de valoare, ca şi a fluxului dens de imagini muzeale, deosebit de interesante şi inspirat prelucrate grafic, filmul trebuie văzut de cel puţin două ori; Internetul, acest fruct al supertehnologiei şi simbol al globalizării, ne oferă această posibilitate.

duminică, 12 octombrie 2008

O ÎNTÂLNIRE PENTRU UNITATEA SPIRITUALĂ A BALCANILOR

Varna, 10-14 septembrie 2008, Festivalul Tineretului Ortodox din Balcani

Articol apărut în revista Lumea credinţei, numărul pe octombrie 2008 . Fotografiile aparţin autoarei articolului.

Mai bine de-un secol, istoricii au tot vorbit de „butoiul cu pulbere al Balcanilor”. Sintagma a traversat generaţii, îmbogăţind cu noi cazuistici belicoase un complex de probleme politice ce păreau să nu aibă sfârşit. Şi chiar dacă atenţia lumii se îndreaptă mai mult, în ultimele decenii, spre „butoiul cu pulbere Caucazian”, dramele Balcanilor sunt departe de a fi vindecate.
În zorii Evului Mediu, creştinismul unifica Europa, salvând-o din lanţul devastator al luptelor intertribale şi feudale. Astăzi, când occidentul european şi-a uitat originile formatoare, răsăritul continentului, zona cea mai încercată în ultimele sute de ani, începe să-şi reamintească de marea moştenire a Bizanţului, răsărind, ca o pasăre Phoenix, din cenuşa totalitarismelor anticreştine.
Imediat după anii '90, profitând de libertatea de expresie proaspăt câştigată, un grup de tineri entuziaşti, amintindu-şi de fondul comun creştin-ortodox al Balcanilor, a hotărât să dea o replică unificatoare fatidicei sintagme geopolitice. Astfel se năştea în 1993 Asociaţia Tineretului Ortodox din Balcani (B.O.Y.A.), organizaţie pan-ortodoxă, a cărei activitate culturală, socială şi bisericească are ca scop redescoperirea rădăcinilor istorice şi a tradiţiilor comune ale popoarelor din această zonă a Europei.
Cu toate că are o vechime de 15 ani şi o activitate destul de semnificativă, nu ştiu câtă lume a auzit despre B.O.Y.A. În pofida modelor vremii, cei din staff-ul ei nu au pretenţia vizibilităţii mediatice. În cumintele stil al tradiţiei, principiul „a tace şi-a face” este considerat cel mai potrivit eticii ortodoxe.
Un Festival pan-ortodox fără televiziuni şi radiouri, aproape fără jurnalişti, în care atmosfera dominantă este colocvială, o copie „lumească” a non-formalismului monahal ortodox. Ne simţim ca acasă, ritmurile sunt balcanice, întârzierile, permise; jovialitatea şi o stenică relaxare ne amintesc de „Porţile Orientului”, care iată că sunt mult mai largi decât crede românul neaoş...
Tema festivalului, „A deveni o nouă fiinţă în Hristos”, este generoasă şi vizează în primul rând revirimentul religios al Balcanilor, urmat după căderea Cortinei de Fier şi recâştigarea libertăţii politice şi a credinţei. Manifestarea este patronată de Mitropolitului Varnei şi al Marelui Preslav, Înalt Prea Sfinţitul Kirill, care o va oblădui cu prezenţa sa activă pe toate cele cinci zile ale desfăşurării sale. Câţiva înalţi ierarhi, clerici şi mireni, majoritatea foarte tineri, reprezentanţi de edituri şi de organizaţii para-bisericeşti, interpreţi de folclor din ţările ortodoxe balcanice vor colora diagrama de evenimente duhovniceşti, care ne vor umple inima cu bogăţia lor cel puţin pentru câteva zile.
Cea mai aşteptată apariţie este cea a Episcopului Bisericii Serbiei, Atanasie Jeftici, personalitate proeminentă a ortodoxiei balcanice, a cărui căldură, francheţe şi simplitate aminteşte de apropierea faţă de popor a ierarhilor primelor veacuri creştine. Licenţiat a patru facultăţi de teologie şi fost decan al Facultăţii din Belgrad, înaltul ierarh ne aminteşte că „Balcanii sunt anteriori Europei”. Ei au fost leagănul civilizaţiei tracice, din care şi-au luat obârşia atâtea popoare; dar şi primele formaţiuni statale ale Evului Mediu şi-au avut nucleul tot în Balcani. Cuvântul de forţă al prelegerii Preasfinţitului (intitulată „Liturghie şi spiritualitate”) subliniază importanţa întâlnirii noastre: „Un creştin singur nu este un creştin. Când ne unim doi sau trei în numele lui Hristos, atunci suntem creştini. Creştinismul înseamnă comuniune, atât în monahism, cât şi în viaţa de familie. În creştinism viaţa comunitară este esenţială, iar liturghia ne face egali în faţa lui Dumnezeu, dacă venim la ea cu pocăinţă şi cu smerenie”. Preasfinţitul Atanasie este foarte iubit şi, în ciuda sănătăţii precare, are puterea să-şi dăruiască el însuşi iubirea celor din jur.
O prezenţă din afara spaţiului balcanic este aceea a arhimandritului Tihon Şevkunov, egumen al Mănăstirii Întâmpinării Domnului din Moscova, autorul răsunătorului film documentar „Căderea unui imperiu: lecţia bizantină”. Bizanţul poate fi, pentru Balcanii mileniului III, un numitor comun al tradiţiei. Iată una din lecţiile bizantine. Dar tot Bizanţul poate deveni factor de discordie, dacă e privit ca prototip al imperiului absolut pe pământ şi ca justificare a ideii imperiale, într-un discurs geo-politico-religios de secol XXI. Acesta este subtextul, destul de transparent, al filmului părintelui Tihon, o meditaţie gravă asupra relaţiei dintre istorie şi morala creştină, care, în ciuda partizanatului, merită văzut de cei interesaţi de sensul religios al istoriei. Filmul a creat controverse în rândul publicului, constituit aproape exclusiv din reprezentanţi ai unor state formate pe principii etnice.
Atmosfera s-a relaxat în momentul prezentării de carte a editurilor „Predania” din România (traducătoare, printre altele, a operelor sfinţilor sârbi Nicolae Velimirovici şi Iustin Popovici) şi „Duga Kniga” din Serbia. Cea de-a doua, specializată în carte pentru copii, şi-a propus realizarea unor desene de tip iconic, care să ilustreze texte de educaţie religioasă, ceea ce a dus la o originală, deosebit de atractivă şi... foarte ortodoxă alianţă dintre stilul iconografic şi cel disneyan, concepută de graficianul şi pictorul iconar Serjoja Popov.
Ultima şi cea mai impresionantă prezentare a fost aceea a grupului Bisericii Albaneze, renăscută din cenuşă la mijlocul anilor '90, după exterminarea totală de către regimul comunist. Peste 150 de biserici ridicate din temelii, altele 100 restaurate, peste 100 de mănăstiri renovate, o susţinută activitate socială, filantropică şi misionară într-o ţară subdezvoltată, unde Ortodoxia e minoritară, dar „mai ales topirea ghettourilor din sufletele oamenilor” – iată bilanţul celor 23 de ani de libertate religioasă, prezentat de Jorgo Papadhopuli, directorul Biroului Central al Tineretului Ortodox Albanez. Această renaştere spectaculoasă se datorează în primul rând Arhiepiscopului Anastasios al Tiranei şi întregii Albanii, personalitate providenţială, care a reuşit să readucă Biserica Albaneză în rândul bisericilor-surori ale Europei. Cartea sa, „Eseuri ortodoxe pe probleme ale globalizării”, tradusă în mai multe limbi, a completat seria de prezentări editoriale a Festivalului.
Şi nu în ultimul rând, muzica populară – bulgară, sârbă, albaneză... (căci românii au cam preferat... „isihia”) – a creat miraculoase punţi de legătură – cele mai stabile - , cu mult deasupra cuvintelor. Dincolo de influenţele avare, hune şi pecenege, rezonau aceleaşi rădăcini tracice, amintindu-ne că Muzica s-a născut în Balcani...

marți, 2 septembrie 2008

O VIZIUNE APOLITICĂ ASUPRA POLITICII: „FRATELE MEU ESTE FIU UNIC”

Articol apărut în revista Lumea Credinţei, septembrie 2008.

Prezentat anul acesta la Cannes (secţiunea „Un certain regard”) şi în cadrul Zilelor Filmului European, Fratele meu este fiu unic, o neobişnuită melodramă pe fundal politic, semnată de Daniele Luchetti, după scenariul lui Stefano Rulli şi Sandro Petraglia, poate fi văzută acum pe marile ecrane. Filmul, producţie italo-franceză, e inspirat după romanul „Il Fasciocomunista” (Fascisto-comunistul) de Antonio Pennacchi, nume singular în literatura italiană contemporană.
Titlul romanului apărut în Italia în 2003 sintetizează tema principală a filmului: relaţia omului cu istoria, reflectarea conflictulului ideologic (ireconciliabil) în cel de conştiinţă (obligată să ia seama la realităţile „necanonice” ale vieţii).
Destinul generaţiei postbelice din Italia proaspăt înfrântă în război este urmărit prin prisma a două personaje – un Abel şi-un Cain, un Remus şi-un Romulus, sugerează critica italiană - , doi fraţi ce renunţă din copilărie la idealul slujirii lui Dumnezeu (pentru care nu se simt chemaţi) şi îmbrăţişează, într-un moment de derută socio-politică generală, două căi ideologice extreme, în care se angajează cu toată fiinţa lor. În timp ce politica tinde să-i despartă iremediabil, sentimentul familiei şi iubirea pentru aceeaşi femeie ţes între ei fire invizibile de reapropiere. Tot acest balans instabil, această relaţie fluidă dintre fervorile luptei politice (cine le poate înţelege din afară?) şi dramele vieţii sentimentale sunt zugrăvite cu o rară combinaţie de empatie şi detaşare. Abia perceptibila detaşare - ideologică, nu şi umană – reuşeşte să surprindă umori şi patosuri, a căror autenticitate lozincile, manualele de istorie şi discursul, obligatoriu ironic, al generaţiei ulterioare o pierd. Nici urmă de caricaturizare sau condescendenţă în abordarea regizorală, atentă tot timpul la spontaneitate şi la motivarea organică a gestului (fie acesta şi acuzabil), iar nu la calchierea unor clişee comportamentale.
Un uşor spirit humoresc, o frivolitate a'l italienne bine nuanţată, tind să îmblânzeasă prăpăstiile de netrecut, umanizând conflictele şi pasiunile, fără a le anula veridicitatea. Între doi fraţi, oricât ar fi ei de certaţi, se găseşte întotdeauna o potecă de întoarcere – pare a fi morala „umanistă” a filmului, a cărei generalizare (în plan politic) rămâne în sarcina spectatorului.
Şi, pentru că suntem în Italia, conflictele îşi au partea lor ludică, certurile tind să se transforme-n gâlceavă, creând momente de relaxare, pe care doar viaţa le poate naşte. Dacă la mijlocul anilor '50, fasciştii visează la reconstrucţia Italiei „după principiile Ducelui”, iar comuniştii luptă pentru scurtarea zilei de lucru şi locuinţe pentru toţi, în anii '70, odată cu victoria oficială a socialiştilor şi „dispariţia, ca peste noapte, a dreptei”, atmosfera se destinde, interesele stângiştilor se confundă tot mai mult cu cele ale mişcării hippie, iar conflictele cad în derizoriu şi tragi-comic. Luptele dintre grupările extremiste se retrag din stradă, pentru a intra în culisele mafiei, idealurile îşi pierd imacularea (oricât ar fi fost aceasta de discutabilă), iar aspectul public şi „cultural” al conflictului de idealuri este de râsu'-plânsu'.
În acest sens, secvenţa interpretării „Odei bucuriei” la o întrunire politică studenţească, degenerată în reglare de conturi între cele două grupări extremiste, este grăitoare. Liderul carismatic al stângii, „fratele comunist” Manrico (interpretat de Riccardo Scamarcio) are iniţiativa să actualizeze textul „fascist” al celebrei simfonii (adoptate ca imn de socialişti), înlocuind cuvintele cu citate din Mao Tze-Dong şi alte lozinci. „Lăsaţi-l în pace pe Beethoven!” răsună vindicativ vocile unor tineri în negru, înarmaţi cu bâte (al căror lider - deja dezgustat - este „fratele fascist” Accio, alias Elio Germano), veniţi pentru a-i sancţiona de exaltaţii dezrobirii popoarelor. O puzderie de fluturaşi-manifest cad din tavan peste violoncelele care amuţesc.
Marele merit al regiei este abţinerea de la îngroşare şi de la ispita schematismului. Fiecare personaj îşi are partea sa de adevăr, are dreptul la triumfuri, la greşeli şi la schimbări de conduită, iar viaţa sa personală devine – pe măsura maturizării – mai importantă decât idealurile politice.
Şi, dacă patosurile stângii şi-au câştigat dreptul la reflectări atât imediate (vezi Neorealismul), cât şi nostalgic-retrospective pe ecran (vezi Jurnal de motocicletă de Walter Salles, Good-bye, Lenin! de Wolfgang Becker, într-o anumită măsură, Inocenţii lui Bertolucci ş.a.), discursurile şi reflexele dreptei (nedistorsionate caricatural) apar, cel puţin cu referire la Italia, pentru prima oară într-un film de ficţiune de anvergură europeană. Şi descoperim – dacă dăm crezare opticii filmului – cât de diferite sunt, privite de aproape, mişcări şi atitudini pe care discursul idelogic le bagă în aceeaşi oală.
Şi un amănunt actoricesc (sau de casting), ce tinde să scape atenţiei: privirile celor doi fraţi. A unuia („spălăcitul” Accio) este focalizată undeva aproape (spre un perimetru al „gintei”) şi, psihologic, spre interior, a celuilalt („şarmantul” Manrico), spre un „departe” abstract şi spre o exterioritate în care eu-ul se spulberă. Între un „aproape” al intereselor „gintei” şi un „departe” al „înfrăţirii naţiunilor”, două conştiinţe luptă să-şi descopere identitatea. Una va sucomba, cealaltă îşi va construi, probabil, pe un plan superior, o identitate mai generoasă, care s-o înglobeze şi pe aceea a fratelui.

sâmbătă, 2 august 2008

“Sunt un om simplu! Nu sunt o zeitate!” - interviu cu Aleksandr Sokurov


[Publicat în Adevărul literar şi artistic, Sâmbătă, 2 August 2007. Fotografia aparţine autoarei.]

Unul din cele mai remarcabile evenimente din cadrul “Viteazului de Aur” 2007 a fost prezenţa lui Aleksandr Sokurov, cu ultimul său documentar: “Elegia vieţii. Rostropovici. Vişnievskaia”, un omagiu adus celebrului cuplu de muzicieni. Excepţionalul cineast este un obişnuit al Forumului itinerant. Totuşi, cu toate că filmele sale au făcut, nu o dată, turul celor mai prestigioase manifestări de profil din lume, cucerind cele mai râvnite distincţii (Palme d’Or în 2002 pentru Chivotul rus, FIPRESCI şi o nominalizare pentru Palme d’Or în 2003 pentru Tată şi fiu etc.), apariţia sa personală în cadrul cine-show-urilor de anvergură este, se ştie, destul de rară.
Fără a suferi de agorafobie, atent la receptivitatea publicului său, maestrul petersburghez preferă întâlnirile dialogice vii, academice ori colocviale, zgomotoaselor desfăşurări ale mega-fiestelor planetare. Aflat pe 21 iunie pe scena teatrului din Kislovodsk pentru a primi, din partea lui Nikolai Burliaev, Medalia de Aur Serghei Bondarciuc “pentru contribuţia excepţională la arta filmului”, Sokurov nega zâmbitor, cu un gest al mâinii, din spatele directorului festivalului, afirmaţia acestuia referitoare la “plecarea urgentă a Maestrului la Cannes”.
Într-adevăr, ultimul său film de ficţiune, Alexandra (un film fără război, despre războiul din Cecenia), ajungea pe Riviera Franceză în absenţa autorului, care îşi contramanda, în ultimul moment, deplasarea. Nu o dată, regizorul şi-a exprimat reticenţa faţă de fenomenul marilor festivaluri, unde “orice film poate fi premiat”, de vreme ce “în jurii sunt oameni care nu au nimic de-a face cu filmul”. Atitudinea lui Sokurov pare o replică, peste decenii, la îngrijorarea lui Tarkovski (un alt obişnuit al Cannes-ului, la fel de reticent faţă de marile festivaluri) în faţa “emoţiilor negative” ale “art-biz-ului”, atât de distructive pentru procesul creaţiei. Un ascet al platoului, continuatorul său îşi părăseşte turnul de fildeş nu la chemările măgulitoare ale camerelor TV, ci ori de câte ori simte că vocea sa se doreşte, cu adevărat, a fi auzită.
Scurta sa rostire de pe podiumul din Kislovodsk – un apel la căinţă şi reconsiderare istorică adresat unui mare popor, primit, de veacuri, pe teritoriile altor popoare - a adus sarea cuvântului lucid (o sare amară pentru mulţi) peste un festivism călduros, onest, dar cu accente de naivitate şi exaltare. Nu e prima dată când marele cineast aruncă sarea amară a profetismului istoric; o făcea, cu aceeaşi demnitate ataşată de istoria ţării şi continentului său, în Chivotul Rus (vezi înaripatul “Adio, Europa!”), în “dipticul puterii”, în unele documentare. O intervenţie discutabilă, dar cu atât mai oportună, cu cât semnificaţia geopolitică a Caucazului de Nord a reprezentat o constantă a programului festivalului. Loc al martiriului a mii de ruşi (vezi cutremurătorul infanticid din Beslan şi epurările etnice antiruseşti din anii ‘90, descrise de Soljeniţân), Caucazul de Nord este, de secole, spaţiul multor conflicte, a căror elucidare pune, până azi, probleme istoriografilor.
“În secolul al XVIII-lea – povesteşte cineastul – în Caucaz a fost un război greu. Ruşii au venit şi l-au cucerit; le-a fost greu. Au murit sute de mii de băştinaşi. Au murit şi zeci de mii de soldaţi ruşi… Aş vrea foarte mult ca ruşii să se gândească la responsabilitatea lor. Ne umilim singuri cu şovinismul, cu naţionalismul nostru şi cu ignorarea istoriei popoarelor pe care le-am cucerit. Şi aş vrea să nu ajungem vreodată să fim judecaţi de popoarele care ne-au primit pe teritoriile lor. Am trădat, am comis mari crime şi va veni vremea când toate acestea ni se vor reproşa. Va fi atunci pusă la încercare capacitatea de căinţă a poporului nostru, puterea lui de a-şi accepta şi recunoaşte păcatele”.

După incomoda intervenţie de pe podium, jurnaliştii îl iau pe cineast cu asalt. Timpul, foarte scurt, este disputat – haotic şi “democratic” – de reportofoane, carnete de notiţe şi videocamere, care înregistrează răspunsurile. Cu răbdare, simplitate şi o rar întâlnită modestie, acesta temperează nu o dată zelul adulator al reporterilor: “Sunt un om simplu! Nu sunt o zeitate!”. Surprinzător pentru unii, cineastul dă întâietate reprezentanţilor cuvântului scris, în faţa oamenilor televiziunii. Eclectismul tirului de întrebări, puerile sau sofisticate, nu îl irită, nici nu îi risipeşte puterea de concentrare. Nici un răspuns arogant, nici o emfază, nici o ieşire din sfera lucidităţii sale agapice cuceritoare. Am avut şansa de a fi în preajma Maestrului şi de a-i răpi un scurt interviu, iniţial în exclusivitate, dar care s-a amestecat, în scurtă vreme, cu întrebările altora. Reproduc acest puzzle eteroclit, nu de dragul unei idei (acestea se evaporau prea repede), ci pentru a surprinde o “impresie” (în sensul folosit de pictorii sfârşitului de veac XIX), spre conturarea (la fel de modestă) a unui profil artistic şi uman.

Rep.: - Stimate Aleksandr Nikolaevici, iată că participaţi, nu pentru întâia oară, la un forum de film creştin. Opera dvs. suscită interesul multor intelectuali religioşi. Care este atitudinea dvs., ca cineast, faţă de religie?
Aleksandr Sokurov: - Religia implică o trăire intimă. În artă, mărturisirea credinţei este cu atât mai demnă, cu cât e mai discretă. Arta trebuie să fie extrem de delicată în privinţa religiei, ca să poată reuni oamenii cu adevărat. Căci arta trebuie să reunifice.
Rep.: - În multe din filmele dvs. exprimaţi un sentiment elegiac, plângerea tăcută a unui pământ drag, pierdut pentru totdeauna. Cele mai multe din filmele dvs. sunt “lunare”, aşadar mai apropiate de spiritualitatea extrem-orientală, decât de creştinism. Lucrurile încep să se schimbe odată cu Chivotul rus…
A.S.: - Da, ele s-au schimbat şi mai mult în filmul Soarele /Solnţe, dacă l-aţi văzut...
Rep.: - Care e lumea dvs. de creator?
A.S.: - Mereu alta. Mulţumesc lui Dumnezeu că reuşesc să nu mă repet.
Rep.: - Ce preţuiţi la un actor?
A.S.: - Empatia, puterea de înţelegere.
Rep.: - Credeţi că v-ar fi greu să lucraţi în afara ţării?
A.S.: - Nu m-am gândit niciodată la asta.
Rep.: - Cum vă alegeţi subiectele filmelor pe care le faceţi?
A.S.: - În general, sunt subiecte la care m-am gândit foarte mult. La Solnţe m-am gândit zece ani. La altele, treizeci de ani.
Alt Rep.: - Care e puterea transfiguratoare a unui film?
A.S. – E o întrebare grea… Depinde de spectator. Filmul poate susţine spiritual doar un om deja înzestrat cu bogăţie interioară.
Rep.: - Când v-aţi botezat?
A.S.: - După absolvirea V.G.I.K. (a Institutului de Film din Moscova – n.n.).
Rep.: - Ce v-a făcut să îmbrăţişaţi credinţa ortodoxă?
A.S.: - Dragostea pentru un om.
Rep.: - De unde vine tristeţea aceasta a dvs.?
A.S. [zâmbeşte]: - Probabil, din cărţi, din literatura rusă a secolului XIX, din Tiutcev (poetul –n.n.)...
[Corespondenţă din Kislovodsk, Caucazul de Nord]

TARKOVSKI ŞI INIMA RUSIEI (II)

[Publicat in Adevarul literar si artistic, Miercuri, 26 Septembrie 2007, sub titlul Pe urmele lui Tarkovski, în inima Rusiei. Fotografiile aparţin autoarei.]

Iurieveţ, o comună – odinioară, orăşel respectabil - în care Tarkovski şi-a petrecut anii războiului păstrează încă în memorie aniversarea a 75 de ani de la naşterea cineastului, sărbătorită în iulie de Festivalul Internaţional de Film “Kinozerkalo” (“Oglinda cinematografică”) de la Ivanovo, centru industrial din regiune. Un afiş impozant, de un roşu vişiniu ce dă fiori călătorului de departe, surprinde căutătura întrebătoare cu care meditativul cineast scrutează malurile pustii ale Volgăi. Un muzeu cu aspect de bisericuţă sătească, amplasat într-o casă de lemn durată pe locul celei în care locuise cineastul, dă viaţă, în registrul reverenţei pioase, animate de diafane accente ludice, memoriei colective. Făcând uz de celebrele fotografii de familie, de cadre din filme şi de motive dragi cineastului, un designer inspirat a concentrat în câţiva metri pătraţi ritmurile aeriene ale unei prezenţe ce continuă să-şi păstreze puterea generativă. Ample folii de celuloid, impresionate cu cadre din filme, atârnate din tavan asemeni unor ştergare, glastre de sticlă cu flori de câmp, aşezate pe o oglindă fixată în centrul podelei pun în valoare obiecte tipice de muzeu, într-o continuitate spirituală dintre trecut şi prezent, al cărei liant e iubirea.

Din Iurieveţ, Părintele Alexei ne conduce, prin stepa luminată de culorile toamnei şi adumbrită de pini seculari, pe celălalt mal al Volgăi, la Zavrajîe, locul naşterii lui Andrei. Drumuri prăfoase, incerte, străbătute arareori şi răscruci enigmatice, lipsite de repere rutiere şi geografice pulverizează graniţele dintre epoci istorice şi civilizaţii. Detectarea pontonului în oceanul de lanuri de grâu, o minusculă platformă ruginită, de unde un bac traversează imensitatea fluviului, este o sarcină doar pentru cunoscători. Peisajul magnific al fluviului în asfinţit recompensează, însă, toate strădaniile. Oricât l-aţi iubi pe Tarkovski, nu vă aventuraţi la Zavrajîe fără o Călăuză!

Şi totuşi, ne aflăm în aşa-numitul Inel de Aur al Rusiei – un perimetru punctat de vetre istorice legendare, precum Rostov cel Mare, Kostroma, Vladimir şi Suzdal. Stepa virgină ştie, însă, să ascundă reperele civilizaţiei, aflate la doar câteva zeci de kilometri. Datorită dispreţului comuniştilor pentru trecut, regiunea nu a fost mutilată de industrializarea forţată, ci doar supusă unui regim de austeritate. Ocolite de planurile de sistematizare, orăşelele provinciale dau la iveală cartiere cu căsuţe coşcovite de lemn, vechi de un veac şi ceva, decorate cu placaj traforat, renovate sau incredibil de şubrede (din care nu mai găseşti nici urmă în Moscova), dominate de cupolele bisericilor, adesea nefuncţionale. Deşi evlavioşi, localnicii, puţini şi abia ieşiţi din şocul economic al “tranziţiei” (mai dure ca la noi), nu au puterea financiară să le readucă la viaţă. În plus, mentalitatea că iniţiativele mari trebuie să vină “de sus” este mai veche decât comunismul. Cu toate astea, oamenii simpli continuă să identifice Rusia cu Ortodoxia. Necunoaşterea limbilor străine şi izolarea informaţională (dar şi cea rutieră) păstrează o duioşie a rezervaţiei de provincie, dispărută de mult de pe arterele Moscovei şi Sankt-Petersburgului. Ospitalitatea (ca cea românească), disponibilitatea spontană de a ajuta, o nevinovăţie nemaiîntâlnită pe alte meleaguri, o anumită neglijenţă ferice a celor ce nu ştiu ce-i graba şi o francheţe necunoscută în Vest (ce poate naşte, uneori, situaţii neprevăzute) evocă un “etern al sufletului rus”, aflat – susţin pesimiştii - pe cale de dispariţie în metropole. Îndrăgostiţii de “Oblomov”-ul şi “Pianina mecanică” ale lui Nikita Mihalkov trebuie să facă cunoştinţă neapărat cu provincia rusă!

Rezonanţele ei, dezvoltate într-o amărăciune a ruperii de esenţial (iar nu în voluptatea sentimentului permanenţei, ca la Mihalkov) amprentează discret şi continuu filmografia tarkovskiană. Să ne amintim de izba distrusă de război din “Copilăria lui Ivan”, metamorfozată apoi într-o întreagă suită de case ale netrăiniciei, culminate cu catedrala bolnavă din “Nostalghia”. Specialişti, universitari, dar şi simpli amorezaţi de marele clasic dezvoltă astfel de teme în teze de doctorat, comunicări academice, ori în speech-uri naive, începute cu mărturisirea candidă: “Primul film de A.T. l-am văzut la vârsta de...”. Universitatea de Stat din Vladimir (în parteneriat cu Universitatea Erlangen/Nuremberg din Germania) a găzduit, şi ea, un florilegiu de astfel de teme: “Motivul casei şi al drumului”, “Semantica peisajului”, “Ritmul moralei”, “Poetica sacrului”, “Iconicitatea cadrului”, “Dialogul tată-fiu”, “Antiteze morale şi axiologice” - toate, desigur, în filmele lui Tarkovski. Prelegerile, susţinute de istorici ai religiei, filozofi, lingvişti, geografi, geneticieni, jurnalişti, filmologi, dar şi de studenţi arată, încă o dată, spectrul inepuizabil al problematicii tarkovkiene.

Dar darurile călătoriei le-au depăşit pe cele ale “scolasticii”. Zavrajîe, sătucul pescăresc al obârşiei lui Tarkovski, are cu ce se lăuda: este leagănul a câteva generaţii de preoţi şi iconari, strămoşi ai părintelui martir Pavel Florenski, un alt titan al spiritului rus. O casă memorială rânduită cu un rafinament artistic desăvârşit, dar şi panourile naive ale şcolii săteşti (gazda, timp de o zi, a lucrărilor conferinţei), consemnează îndoita demnitate a satului de pe Volga.

Dar cadoul cel mai tarkovskian a fost oferit de “mizanscena spontană” petrecută pe malul fluviului în asfinţit, în seara descinderii în localitate. O biserică părăginită, cu cupola năpădită de ierburi, teribil de fotogenică dar sfâşietor de tristă amintea, chiar prea à la lettre, domul pustiit din “Nostalghia”. Dar încremenirea calofilă e spartă deodată de râsetele unui copil, o fetiţă în roşu, ce se agaţă, ştrengăreşte, de roba părintelui Alexei. Cu o agilitate aeriană, fetiţa împarte tuturor galeşe priviri fulgurate, retrăgându-se imediat, înainte ca cineva să-i răspundă. Camera nu reuşeşte să o surprindă. Memoria fuge spre scena epifanică din “Rubliov”, a fetiţei Cneazului (cel mai ferice dintre copiii tarkovskieni), ce topeşte cu râsetele ei aerul glacial al catedralei neterminate. Neprihănirea şi speranţa renasc, din cenuşă, pneuma! Paradjanov profeţea, în pildele sale, că Muza continuă să lucreze şi după moartea Poetului. Este, probabil, cea mai înaltă încununare a operei...

[Corespondenţă din Vladimir - Rusia, 17 sept. 2007]

TARKOVSKI, VLADIMIRUL ŞI INIMA RUSIEI (I)


[Publicat în Adevărul literar şi artistic, Duminică, 27 Iulie 2007, sub titlul Umbra lui Tarkovski. La Vladimir.
Fotografiile aparţin autoarei.]
În literatură şi-n filozofie, apariţia de noi ramuri de cercetare, centrate în jurul unor autori remarcabili e considerată un lucru firesc. Problematica lansată de câte un gânditor genial constituie, cu uşurinţă, materialul de studiu şi interpretare a câteva generaţii. Nu la fel se întâmplă, însă, în zona filmului, unde lucrurile se consumă din mers, se digeră pe apucate, într-o veşnică foame de nou, ascunzând, de fapt, oroarea de lucrurile esenţiale. De aceea, orice manifestare legată de un cineast, ce depăşeşte cadrele formale ale proiecţiei prefaţate de un discurs oficial şi, eventual, asezonată cu o expoziţie foto e considerată dubioasă; variază doar calitatea glamour-ului, amploarea PR-ului şi, eventual, participarea unui invitat excepţional, ce ţine afişul şi determină bugetul acţiunii - atât.

Dar iată că există şi nume care, şi după moarte, continuă să scoată din amorţire umori profesionale şi să spulbere tabuurile comodităţilor intelectuale de breaslă. Odinioară, premiera filmelor lui Tarkovski – fiecare era un eveniment cel puţin naţional aşteptat cu înfrigurare - era urmată, se ştie, de discuţii publice şi conferinţe ale regizorului, în care universurile problematice lansate în pelicule îşi continuau viaţa în conştiinţele spectatorilor. Această putere generativă – specifică doar capodoperei - nu e epuizată nici astăzi.

A trecut o decadă de la încheierea, la Universitatea de Stat din Vladimir-Rusia, a celei de-a XII-a Conferinţe Internaţionale “Istoki” (“Sources”), intitulată: “Andrey Tarkovsky: Films, Religion, Media and Education” şi dedicată aniversării a 75 de ani de la naşterea geniului rus.
O coincidenţă a istoriei – dar oare când istoria creează simple coincidenţe? - face ca doi ani consecutivi să marcheze două aniversări ale aceleiaşi personalităţi exponenţiale. În noiembrie 2006, fără să prea ştie unii de alţii, cinefilii din Timişoara şi Bucureşti şi cei din Germania (München şi Erlangen) comemorau, cam în acelaşi timp, 20 de ani de la moartea lui Andrei Tarkovski. 2007 a fost declarat An Internaţional Tarkovski şi marcat printr-o serie de manifestări de anverguri diferite, desfăşurate pe mai multe continente.

Evenimentul desfăşurat între 5-9 septembrie la Vladimir, organizat în colaborare cu Universitatea din Erlangen/Nüremberg-Germania, cu Academia Interfilm-München, cu alte centre universitare şi organisme interconfesionale, a avut ca scop , având ca punct de pornire . O problematică suficient de atrăgătoare pentru participarea unor specialişti de formaţii şi anverguri diferite (istorici şi linvişti, filozofi, teologi, geografi şi geneticieni), atraşi deopotrivă de opera inepuizabilă a marelui cineast.


Un amănunt semnificativ este locaţia-gazdă a manifestării. Vladimir, oraşul întemeiat acum 900 de ani de Cneazul creştinător al Rusiei, capitală voievodală şi rezidenţă mitropolitană vreme de două veacuri, şi-a păstrat până azi aerul de centru spiritual al Rusiei medievale. Nu întâmplător - şi în ciuda opoziţiei obtuze a funcţionarilor de partid din industria filmului - Tarkovski îşi alegea reperele topografiei spirituale din “Andrei Rubliov” tocmai în fosta cetate de scaun. Zidurile monumentale, încrustate în piatră albă ale celebrei Catedrale Uspensk (a Adormirii Maicii Domnului) şi frescele interioare pictate de Andrei Rubliov şi Daniil Cernîi sunt cele pe care le vedem în pelicula lui Tarkovski. În mod la fel de providenţial, sărbătoarea oraşului, coincizând cu prăznuirea celebrei Icoane a Maicii Domnului din Vladimir (potrivit tradiţiei, cea mai puternică ocrotitoare a Rusiei şi cea mai cunoscută emblemă mondială a Ortodoxiei), a avut loc exact în perioada lucrărilor Conferinţei, pe 8 septembrie (când ortodocşii de stil nou prăznuiesc Naşterea Maicii Domnului).

Dar de această inimă a Rusiei medievale se leagă şi biografia lui Andrei Tarkovski. Punctarea acestui aspect a fost unul din scopurile conferinţei. Excursia la Zavrajîe şi Iurieveţ, locul naşterii lui Andrei şi, respectiv, al evacuării familiei sale în timpul războiului, a fost evenimentul cel mai memorabil pentru mulţi din participanţi. I-o datorăm inimosului profesor Evgheni Arinin, şeful catedrei de Filozofie şi Studii Religioase a Universităţii din Vladimir, iniţiatorul şi sufletul conferinţei. Cele două sătucuri pierdute în stepă, aşezate pe câte un mal al Volgăi, Iurieveţ şi Zavrajîe par, la prima vedere, o fundătură; drumurile neasfaltate şi neluminate, fără marcaje sau alte repere clare le fac greu accesibile; Volga imensă, generoasă în peşte, dar lipsită de poduri pe sute de kilometri aruncă şi ultima speranţă din pieptul aventurierului neiniţiat. “Nu, nu se poate ajunge în inima Zonei fără o călăuză...”. Nu ne mirăm când, la ieşirea din Iurieveţ, un preot tânăr ne întâmpină pentru a ne îndruma: este parohul din Zavrajîe.

Corespondenţă din Vladimir, Rusia, 11 sept. 2007.

“PULBERE DE STELE” SAU BINECUVÂNTĂRILE ASTRELOR

[Publicat în Adevărul literar şi artistic, 2007]
[Matthew Vaughn, Pulbere de stele / Stardust, 2007]

Basmele cu zâne şi vrăjitoare, în filmul contemporan de consum, s-au transpus în genul fantasy. Pulbere de stele / Stardust este cea mai recentă producţie a genului şi una din cele mai reuşite din 2007. Filmul, regizat şi produs de Matthew Vaughn (producătorul unor pelicule ca Jocuri, poturi si focuri de armă şi Snatch), porneşte de la un roman omonim, scris de scenaristul Neil Gaiman, ce s-a bucurat de mare popularitate în Occident.
Povestea, ce-l are în prim-plan pe tânărul Tristan (Charlie Cox), un fel de Făt-Frumos albilonic modern, este o îmbinare de love-story (într-o formulă pentru copii) cu romanul unei maturizări, dezvoltat în convenţii specifice basmului şi melodramei.
Tristan îşi caută mama, dispărută misterios, şi o iubeşte pe Victoria, o fată cam frivolă şi vanitoasă căreia, pentru a-i dovedi sentimentele, îi promite, literalmente, o stea de pe cer. Dar stelele cad doar în Stormhold, un tărâm al fantasticului, despărţit de lumea oamenilor printr-un zid uşor de escaladat şi, la cădere, se prefac – aţi ghicit? – în fete de măritat. Dar o stea căzută este şi o zestre nepreţuită pentru căutătorii tinereţii veşnice şi ai domniilor îndelungate, căci inima ei e nemuritoare. Astfel, trei vrăjitoare bătrâne şi un cortegiu de moştenitori regali sunt pe urmele fecioarei stelare, blonda Yvaine (Claire Danes, cam telurică pentru un rol literalmente celest), pentru a-i devora inima. Yvaine este total neajutorată pe pământ, singura ei armă ar fi strălucirea, pe care nu o poate pune în valoare oricând, căci “Nici o stea cu inima zdrobită nu străluceşte”. Unicul ei ocrotitor, care o va însoţi pe tot parcursul urmăririi şi, finalmente, o va cuceri şi salva, e Tristan. Arsenalele magice de circulaţie: lumânările de Babilon, cel mai rapid vehicul (“drumul cel mai scurt e cu flacăra de lumânare”), talismanele la purtător (un ghiocel, o agrafă) şi fulgerele la pachet (greu de depozitat, greu de transportat), capturate direct din stratosferă, spre comercilizare, de căpitanul Shakespeare (Robert de Niro, într-un rol savuros).
Se practică divinaţia cu rune şi animale sacrificate (camera evită să le privească doar din motive ecologiste), transformările om-capră şi viceversa, vrăjitoarele îşi au ierarhia bine stabilită, potenţele fiecăreia fiind invers proporţionale cu gradul de comic al personajului. Regula care trebuie respectată e ecomomia de magie (“prea multă vrajă se vede”), astfel încât fiecare nouă lucrătură a Lamiei, motorul malefic nr. 1 (Michelle Pfeiffer, a cărei privire metalică conferă condimentul necesar personajului), e urmată de un pas înainte pe scara urâţeniei&îmbătrânirii, până la stadiul surorilor nenorocoase rămase la vatră.
Dar şarmul profund al unui basm, mai ales modern, care radiază în toată textura-i vizibilă, rezidă în structura mitică accesată şi în tâlcul combinatoricii de miteme. Aici, mitul tinereţii fără bătrâneţe şi al regalităţii eterne se conjugă cu cel al stelei benedictine, singura care poate da răspuns afirmativ celor două aspiraţii omeneşti. Este faţa luminoasă a arhetipului Luciferului eşuat, Steaua Magilor de la Răsărit. Şi aceea promitea, spuneau astrologii, mutaţii restauratorii ale condiţiei omului şi cetăţii.
Aliat cu Steaua călăuzitoare, călăuzită pe pământ (cam prea lipsită de miză şi univers interior pentru un personaj principal), Tristan îşi recuperează mama (robită cândva de o vrăjitoare), îşi depăşeşte iluzoria iubire terestră (căci Victoria îşi aşteaptă ursitul consătean), îşi descoperă originea nobilă şi - consecinţă a iubirii pentru o nepământeană - dobândeşte nemurirea, devenind rege al ţinutui etern, Stormhold.
Toate acestea se observă, desigur, de la o anumită distanţă. Căci “ecranul imediat” e acaparat de fulgere şi priviri malefice cât mai agresive, potenţate de un montaj violent, spre exaltarea voluptoasă şi grosieră, destul de vulgarizantă, a tot ce înseamnă magie... fie şi pentru “cursurile de grădiniţă”.

UN MISTERIU CREŞTIN POSTMODERN: ”SPOVEDANIE LA TANACU”


[Interviul a fost publicat în două părţi în revista Puncte Cardinale, numerele pe august şi pe septembrie 2008. O variantă prescurtată a apărut în numărul pe ianuarie 2009 al revistei Lumea Credinţei.]
Fotografii de Silviu-Andrei Vlădăreanu

Spovedanie la Tanacu”, piesa pusă în scenă de Andrei Şerban după romanul omonim al Tatianei Niculescu-Bran, realizată în cadrul Academiei Itinerante ”Andrei Şerban”, prezentată în mai şi în iulie a.c. la Teatrul Odeon din Bucureşti a traversat ca un fulger publicul românesc.
„Iarăşi Tanacu?” Cu siguranţă, nimeni nu mai avea chef, în România lui 2008, de acest subiect dureros şi penibil, asociat imposturii şi kitch-ului jurnalistic, religios şi juridic. Şi dacă redeschiderea „dosarului Tanacu” se lasă încă aşteptată de cei a căror voce a fost redusă la tăcere, nimeni nu se gândea la o replică recuperatoare (pe care instituţiile implicate nu au reuşit să o dea), venită de pe o scenă teatrală.
Montarea evocă, în termenii reconstituirii cvasijurnalistice, ultimele file din viaţa tragică a Irinei Cornici, din momentul sosirii tinerei (în drum la muncă în Germania) la mănăstirea Tanacu, pentru a-şi vizita o fostă colegă de orfelinat, continuă cu apariţia şi escaladarea crizelor, încercările nereuşite ale părintelui Daniel Corogeanu, ajutat de măicuţe, de a o elibera de posesiunea demonică, apelul fără succes la secţia de psihiatrie a Spitalului Judeţean Vaslui, moartea fetei în ambulanţa Salvării şi întemniţarea, pentru privare de libertate urmata de moartea victimei, a preotului şi a măicuţelor. Relaţiile tensionate cu episcopul locului, cele ambigue cu organele de Poliţie şi cu presa nuanţează critic o conjunctură semnificativă (şi, poate, determinantă, din umbră, a cursului faptelor şi sentinţelor), pe care (evident) presa şi oficialii Bisericii au ocultat-o. Desigur – după cum precizează Tatiana Niculescu-Bran, jurnalista care a investigat cazul - ceea ce vedem este o versiune asupra evenimentelor, dar o versiune rezultată în urma unui an de cercetare asiduă şi profesionistă, aşadar, probabil, versiunea cea “mai apropiată de adevăr”.
Atenţia regizorală s-a concentrat pe drama victimelor – vinovate sau nu, la rândul lor, dar lipsite de apărare - a căror voce nu poate fi auzită: Irina Cornici, fratele ei sărac cu duhul şi colega de orfelinat (cu toţii, jertfe ale terorii şi abjecţiei din orfelinatele ceauşiste), părintele Daniel – victimă a entuziasmului şi a lipsei de experienţă ascetică şi pastorală, dar mai ales a “mai-marilor” săi, şi “turma cuvântătoare” a măicuţelor, “victime” ale ascultării şi grijii agapice, trecute (din inocenţă?) peste hotarele discernământului – dar oare nu aceasta este – în limitele legitimităţii morale - condiţia ascultării?1.
Câteva personaje secundare, înscrise în sfera anonimatului, aşadar şi a generalizării, punctează o frescă socială conturată cu echidistanţă şi fină acuitate: un episcop corupt ideologic (“modernist” şi... “cam mason”), care încearcă prin orice mijloace să-i discrediteze pe rebelii “fundamentalişti” din jurisdicţia sa; un avva statuar, din cei numiţi “duhovnicii neamului”, supravieţuitor, prin dârzenie şi credinţă, al închisorilor comuniste; un poliţist de la Criminalistică, cu maniere de miliţian, care “face ce i se spune”; o asistentă medicală care muşamalizează incompetenţa (criminală a) subalternei sale, ce scapă basma curată; un medic credincios şi naiv; reportera-scriitor – raisoneur al autoarei romanului - personaj tăcut, ce consemnează, cu atenţie, faptele; şi, tronând peste stuporile tuturor, pătrunzând în orice ungher, anulând orice reflexivitate, blitz-urile şi megafoanele nesăţioase ale presei – beneficiarul direct al acestui scandal. Nu întâmplător, pe scena goală din finalul spectacolului tronează un masiv clopot trist, cu motive medievale, îngropat între sticle goale de bere şi cocoloaşe de ziare, ce umpluseră, până la asfixiere, ultima scenă, a “linşajului mediatic”.
Teatru-documentar, chiar reportaj teatral, în toată puterea cuvântului! Doar două scene simbolice aduc, prin poezia şi aportul lor ficţional, o altă dimensiune, eliberatoare şi transcendentă, care planează discret peste tot acest conglomerat dramatic de “realitate imediată”. Este, în primul rând, scena nunţii mistice a victimei-muceniţe cu aşa-zisul călău (devenit, şi el, victimă), care, din dragoste agapică, încercase să o salveze: muceniţa Irina şi părintele Daniel, cununaţi în cer, uniţi în încercarea supraomenească a încrederii lor în dreptatea lui Dumnezeu... Irina, devenită înger păzitor al supliciului lui Daniel... Şi, în al doilea rând, împreună-rugăciunea grupului de călugăriţe – configurată într-o adevărată axă melodică a spectacolului, când evidentă (ca în saluturi şi binecuvântări), când subterană (ca rugăciunea tainică a minţii, răzbătând pe chipuri într-o pace nepământeană), când lirică şi duios-mângâietoare, când tranşantă şi luptătoare (ca în scena exorcizării), dar izvorâtă totdeauna dintr-un profund resort spiritual, personal şi colectiv în acelaşi timp, lucrat împreună de actori la repetiţii, cu toată seriozitatea, dăruirea şi ... priceperea în materie, după modelul real al rugăciunii din mănăstiri. Fără doar şi poate, spectacolul îşi datorează puterea de convingere dărniciei nelimitate a actorilor, şi ei, aproape anomimi, veniţi din toate colţurile ţării! Iată un documentar al vieţii ascetice creştine de o uimitoare autenticitate (poate, chiar unic pe rampele lumii), iată locul unde doi termeni oximoronici – documentarul, de extracţie realistă şi misteriul, prin excelenţă simbolic – ajung să se îmbine până la identificare, iată un argument-forte al ideii tarkovskiene a rugăciunii, ca act potenţator de creaţie.
În ciuda climatului de receptare aparent inoportun şi a mediatizării deficitare şi graţie marketingului cultural ad-hoc, făcut din gură-n gură de spectatorii creştini (iată că se defineşte o nouă categorie de public), piesa a biruit idiosincraziile valahe, iar cele câteva reprezentaţii cu casa închisă au avut forţa unei tornade.
O Românie profundă, tradiţionalist-ortodoxă, umilă, haotică şi poticnită, sondată „cu rece obiectivitate” de o jurnalistă la Radio B.B.C.-Bucureşti şi recuperată simpatetic de un regizor celebru, rezident de mult timp în America, a cărui faimă se datorează originalităţii şi amplorii montărilor de teatru antic, montări în care fiorul teluric-astral al „Greciei păgâne” era readus cu seducătoare măiestrie la viaţă... Un regizor preocupat de puterea de sugestie hipnotic-subliminală a limbajului sonor şi vizual de extracţie ritualist-şamanică (via Peter Brook) şi de capacitatea de coagulare a personajului colectiv în faţa unei idei oraculare...
Andrei Şerban vorbeşte de un nou gen, teatrul-documentar, aflat într-o relaţie destul de imediată cu evenimentul real, jurnalistic, pe care îl readuce pe scenă cu minime intervenţii regizorale. Un teatru al reconstituirii. Aşa erau, odinioară, misteriile creştine: un teatru al străzii şi al pridvorului, al plebei, în care credinţa, naivitatea şi exaltarea se împleteau cu improvizaţia creatoare pe terenul comun, unamim acceptat: reconstituirea Evenimentului Sacru. Actorii Vicleimurilor nu se considerau creatori, ci simpli reporteri ai unor fapte petrecute în cer. Se putea vorbi, din antichitatea elină şi până spre Baroc, de reconstituirea prin teatru a celestului . De aici, până la apariţia unui nou gen teatral, misteriul (creştin) postmodern şi, subsidiar, la coagularea unei noi categorii de public – al „intelectualului binecredincios” - e un singur pas: integrarea, prin artă, a evenimentului sacru în structura realului, ori absorbirea realului imediat în suprastructura generoasă a sacrului. Realismul fantastic din romanul contemporan şi filmul fantasy, construit pe matricea literară a primului îl preced, iar succesul de care acestea se bucură e o primă încurajare.
Iată numitorul comun al acestor aparente incongruenţe. Iată, cred, motivul ce l-a adus pe Andrei Şerban într-o mănăstire, un spital şi o cârciumă din judeţul Vaslui. Nu dorinţa de recuperare a unei nedreptăţi („Dar care e aici dreptatea?” - mă va întreba), nici plăcerea detectivistă de a dezlega iţele unei poveşti încâlcite, nici foamea de... realitate românească imediată. Ci, mai degrabă, curiozitatea mistică, setea de necunoscut, speranţa de a parcurge (cu ajutorul actorilor „nativi”) o experienţă spirituală autentică, alterată până la anulare de tabloide, şi pe care cartea Tatianei Niculescu-Bran nu putea decât să o sugereze. Şi, în plus, pasiunea pentru personajul colectiv, pentru ceea ce la grecii antici se numeşte „coralitate”, iar la creştinii ortodocşi „sobornicitate”. Şi este un miracol cum, sub bagheta unui regizor şi a unui dramaturg aparţinând, într-o primă instanţă, unei spiritualităţi accentuat seculare, această sobornicitate ajunge să funcţioneze şi să creeze efluvii de vitalitate şi mărturisire creştină, pe care le simţim – noi, aici - „atât de specific româneşti”.
Iată problemele-cheie care m-au călăuzit în realizarea dublului interviu cu regizorul Andrei Şerban şi scriitoarea Tatiana Niculescu-Bran, autoarea romanului-documentar ”Spovedanie la Tanacu” (Editura Humanitas, 2006) şi a textului scenic care a stat la baza montării.
Iar miracolul cel mai mare – privind dinspre Bucureşti - este cum doi creatori declaraţi nefamiliarizaţi cu mistica şi practica ortodoxă reuşesc să aducă la viaţă cu atâta firesc şi vigoare, strecurat prin canonul valorilor universale, un sentiment al identităţii atât de... ortodox (deci, local?) şi atât de specific românesc, pe care noi îl credeam (de ce să nu recunoaştem?) la fel de intraductibil, ca şi „dorul”...






Interviu cu Andrei Şerban şi Tatiana Niculescu-BranBucureşti, 26 mai 2008.

Rep. A.Z.E.C.: - Domnule Andrei Şerban, sunteţi cunoscut în România mai ales datorită “Trilogiei Antice” (1990), care s-a bucurat de un mare succes, de public şi de critică, în ţară şi pe plan mondial. Se vorbea de originalitatea viziunii regizorale, a limbajului scenic. În 2008 reveniţi în România cu un subiect “tare” - ca impact mediatic, ca pretext de dezbatere sociologică - , dar un subiect foarte îndepărtat de preocupările dvs. de până acum (ca tematică, ca abordare estetică). E acesta un mod de a vă reapropria de publicul român, vizând un spectru de accesibilitate mult mai larg? Sau o turnură în optica dvs. artistică? Unde este Andrei Şerban, cel pe care-l cunoaştem?

A.Ş.: - Caut să mă redefinesc în teatru de fiecare dată, încerc să scap de ideea urmării unui stil, încerc să fac tot timpul altceva, să sparg cutia care spune că “reprezint asta”. Am făcut şi alte spectacole în România între timp, la Cluj şi la Sibiu.... “Trilogia” era o încercare de a merge foarte mult înapoi în timp, iar experienţa consta în a aduce tragedia greacă în lumea noastră, în viaţa noastră. Acum, ceea ce încerc cu “Tanacu” este nu foarte departe - apropo, ambele încep cu “T” -, pentru că în loc să iau un text clasic extrem de cunoscut, iau un text care vine din viaţă. E, aparent, un gen de teatru nou, teatru documentar, care se inspiră din cartea Tatianei Niculescu, care a fost la faţa locului şi a studiat cu atenţie şi obiectivitate ce s-a întâmplat acolo, încercând să înţeleagă viaţa unor oameni, nu să scrie o carte despre simboluri şi să tragă concluzii. Şi eu, citind cartea asta la New-York, am fost atât de atins de atitudinea ei, de felul cum a scris cartea aceasta, încât am vrut imediat să ne asociem, să lucrăm împreună la adaptarea pentru teatru a cărţii, să facem un subiect cu această temă.
În concluzie, “Tanacu”, cu toate că e desprins din viaţă, ca în tragediile vechi greceşti, e menit să atingă o coardă foarte adâncă, foarte ascunsă în esenţa sufletului spectatorilor, şi să-i atingă nu în intelect, în partea lor superficială, ci în fiinţa noastră însăşi, în fiinţa noastră adâncă. Asta este pentru mine menirea teatrului de două mii de ani încoace.

Rep.: - Ştiaţi dinainte ce coardă ascunsă urma să atingeţi? Căci piesa are o problematică densă. Printre sensurile pe care aţi declarat, oarecum împreună, că le-aţi urmărit sunt: “drama neînţelegerii”, “drumul de la bunele intenţii la consecinţele cele mai funeste”, “povestea unei iubiri interzise”. Nu sunt acestea prea generale? Cea mai mare parte a dramaturgiei universale e articulată de asemenea problematici. Totuşi, drama se desfăşoară într-o Românie tradiţională, declarat ortodoxă, iar acest context este esenţial în dialectica acţiunii. În altă parte s-ar fi întâmplat altfel. Publicul (în România) pentru asta a venit, nu pentru a vedea soluţionarea unei oarecari “iubiri interzise” ... Publicul român a venit să vadă modul în care nişte oameni de teatru şi de presă se apropie de o problemă dureroasă şi necunoscută a Bisericii şi societăţii româneşti. Ca artist care vă desfăşuraţi cea mai mare parte a activităţii în afara României, aţi avut anumite reticenţe în a vă apropia de un subiect condiţionat de concepte conservatoare?

A.Ş.: - Nu, nu am avut nici un fel de reticenţe, am avut o bucurie şi o libertate totală în a mă apropia de acest subiect. Chiar dacă aş fi locuit în România, la Bucureşti, subiectul acesta e, într-un fel, cam venit de pe Lună: undeva, în fundul Moldovei, într-o mănăstire pe un deal rătăcit..., realmente este povestea unor oameni care sunt atât de izolaţi, atât de marginalizaţi, încât nu-i înţelegem. E ca şi cum am încerca, într-o piesă de teatru, să înţelegem o lume a unor roluri scrise de Shakespeare sau de greci... Studiam ca şi cum ai studia o piesă, deşi erau fapte de viaţă. În acelaşi timp, ne interesa să ne apropiem de ei, pentru că, oricât de departe sunt de noi, ideea era de a ne apropia şi a-i înţelege, nu de a-i condamna şi a-i arăta cu degetul, ci de a avea o atitudine de deschidere, de dorinţă de a afla câte ceva: cum s-a ajuns la această tragedie?... Nu ştiu dacă am ajuns să-i înţelegem pe ei, n-o să ştim niciodată, dar în încercarea de a-i înţelege şi de a spune povestea lor, ne-am simţit noi înşine mai sensibili şi mai deschişi faţă de întunericul din noi, căci este vorba despre noi, nu despre ei. Poate că şi Tatiana are nişte cuvinte de spus despre asta.

T.N.B. - Eu mă feresc să fac din ei sau din povestea lor un simbol, ei nu sunt simbolul a nimic, sunt ei şi povestea lor, simbolurile au fost făcute deja de presa tabloidă şi nu numai. Eu am crezut în mod adolescentin că ficţiunea stârneşte reacţii mai vii, e mai bogată decât realitatea, care e plată, pozitivă şi mai puţin interesantă, şi constat acuma că simplul fapt de a restitui versiunea mai apropiată de adevăr decât versiunea tabloidă, pe care o cunoştea lumea, stârneşte nişte reacţii, nişte emoţii şi nişte planuri, chiar axiologice şi chiar simbolice, care mă uimesc. Şi pe care eu nu le-am intenţionat în nici un fel. Eu am vrut numai să înţeleg ce s-a petrecut în acel loc cu acei oameni. Ei sunt întâmplător un preot şi patru maici, dar puteau să fie orice, un primar şi nişte săteni, sau orice alţi oameni care au trecut prin nişte experienţe care depăşeau cu mult înţelegerea lor şi ceea ce trăiseră până atunci.

Rep.: - În investigaţia dvs., eraţi conştientă că această realitate pe care aţi dezgropat-o nu a avut accesul să intre în presă?

T.N.-B.. - Desigur, tocmai de-aia am făcut-o, altfel nu m-ar mai fi interesat povestea.

Rep. - Din păcate, nu e nici pe departe singurul malpraxis grav şi neamendat din presa românească, mai ales când subiectul atacului este Biserica şi societatea tradiţională.

T.N.B.: - Cartea mea nu e polemică în nici un fel, eu nu mă lupt cu ceilalţi colegi de breaslă în cartea asta.

Rep.: - Gestul în sine este polemic. Uneori, însuşi gestul de a dezgropa adevărul este polemic.

T.N.B.: - Da, cum bunul simţ este un exotism...

Rep.: - În declaraţiie din presă, vorbiţi amândoi despre atitudinea detaşată a regizorului, respectiv dramaturgului în procesul creaţiei (“impersonalitatea” în romanul jurnalistic, “imparţialitatea” teatrului documentar). Este detaşarea în actul creaţiei o cerinţă permanentă, sau o etapă? E bine să rămânem până la sfârşit detaşaţi? Nu riscăm să rămânem în afara subiectului?

A.Ş.: - Aici e mai complicat, să nu amestecăm lucrurile. Cel mai bun exemplu pe care pot să-l dau e acela al scriitorului Cehov. Cehov era un doctor, scria seara, ziua îşi vedea pacienţii, care erau de tot felul, de multe ori oameni simpli sau săraci, mulţi din afara Moscovei. Ca orice doctor bun, trebuie să ai o anumită distanţă şi un fel de răceală, altfel, dacă te implici în viaţa fiecărui bolnav, dacă plângi când tai cu bisturiul, poţi să omori pacientul. Nu înseamna că dacă eşti rece, eşti total indiferent şi că eşti un doctor prost. Dacă eşti un doctor bun, trebuie să ai o combinaţie foarte ciudată între răceală şi simpatie. Adică ceva trebuie să fie rece şi ceva trebuie să fie cald. Această căldură şi simpatie şi empatie pentru bolnavi l-a făcut să scrie piesele lui extraordinare şi nuvelele lui nemuritoare. Cehov a scris asemenea unui doctor, unui doctor de familie bun, unui doctor care vede imparţial, cu obiectivitate, care nu se identifică cu personajele lui şi, în acelaşi timp, care are o căldură şi o simpatie infinită pentru destinul oamenilor, din care şi el face parte, pentru rasa umană, în care suntem cu toţii. Păstrând proporţiile, este ceea ce şi eu încerc să fac în teatru. Încerc să nu apăr pe nimeni în mod special. Şi într-o piesă de Shakespeare unde îl avem pe Iago împotriva lui Othello, nu îl privim pe Iago ca să vedem ce rău este el şi ce buni suntem noi, ci încercăm să-l înţelegem, încercăm să înţelegem aspecte din noi înşine, toate acestea fac parte din noi. Facem parte din clubul umanităţii, suntem implicaţi, nu suntem în afară. Vrem să înţelegem şi, în acelaşi timp, vrem să le dăm spectatorilor libertatea să aibă ei alegerea. Este, cred, un act de mare vanitate să mergi la teatru şi să vezi teatrul prin lupa unui artist, a unui regizor-demiurg, care dă un fel de lecţie oamenilor despre ceea ce ei trebuie să vadă, ca şi cum eu aş interpreta viaţa. Trebuie să am umilinţa totală ca să-mi dau seama că nu sunt nici profet, nu sunt nimic, sunt doar un om printre oameni, care încearcă să înţeleagă toate impulsurile din viaţă, care sunt atât de contradictorii, şi înţeleg cât pot, pentru că nu înţeleg nici eu prea mult.

T.N.-B. - Iar eu nu mă consider un creator, cel mult un traducător de limbaje, încercând să traduc într-o sintaxă acceptabilă pentru un lector emoţii şi întâmplări din vieţile unor oameni. Eu nu simt în nici un fel vreo aură de creator în această poveste. Eu am încercat s-o redau cât mai aproape de autenticitatea şi de realitatea ei. De aceea, din punctul de vedere al sintaxei, veţi vedea că este destul de austeră, tocmai din respect faţă de experienţe care nu sunt ale mele în nici un fel. Ca să le redau, traducându-le unor oameni care, ca şi mine, nu le-au trăit, a trebuit să fac un efort de natură sintactică. În această activitate, eu nu mă consider un creator de lumi imaginare.

Rep.: - Investigarea jurnalistică a adevărului desigur că vă obligă la detaşare şi obiectivitate. Dar adâncindu-vă în gândirea unor oameni, în descoperirea unor personalităţi, există şi ceva care vă ataşează. Când v-aţi detaşat, când v-aţi ataşat?

T.N.-B. – Nu m-am detaşat, pentru că nu m-am ataşat. Mie-mi sunt simpatici în felul lor cu toţii şi am un raport destul de interesant cu ei, dar nu m-am ataşat niciodată, nici de ei, nici de valorile lor. M-a interesat întâmplarea şi ce vor fi trăit ei. Sigur că, ca să-l faci pe un om să-ţi povestească ce a trăit el, emoţiile lui, trebuie să stai cu el mult timp şi să-i dai suficientă încredere că-i vei respecta pdv şi experienţa,

A.Ş.: - Că nu-l vei exploata...

T.N.-B.- ... Că nu-l vei exploata într-un fel sau altul, că nu-ţi vei bate joc de viaţa lui, nici de persoana lui, nici de imaginea lui publică. Asta ia timp şi treci nişte probe în distanţa şi încrederea pe care cineva, mai ales în situaţia lor, o are faţă de un jurnalist.

A.Ş.: - Mai ales că, cum bine spuneai, toată lumea s-a aruncat să-i acuze: şi presa, şi Biserica, şi justiţia, de la început s-a aruncat să-i acuze.

Rep.: - Prin Biserică înţelegând aici doar ierarhia (o parte a ierarhiei), pentru că Biserica suntem şi noi, “plebea” Bisericii.

A.Ş. – În orice caz, ipoteza nevinovaţiei trebuie pusă, nimeni nu s-a gândit că sunt nevinovaţi. pe când Tatiana s-a dus acolo absolut deschisă, să vadă ce s-a întâmplat, fără nici un fel de prezumptie sau de idee preconcepută.

Rep.: - Ambii, într-o anumită etapă, aţi primit nişte mărturii privind experienţe de tip mistic (posesiune, izbăvire, conştiinţa păcatului, explicarea religioasă a posedării şi alte elemente de “dialectică a ascezei”), pe care, ca să puteţi să construiţi povestea, a trebuit să le acceptaţi ca reale. Creştinii înţeleg această dialectică. Pe de altă parte, potrivit declaraţiilor din presă, această mistică nu pare asumată personal. Aţi intrat oarecum pe un terioriu străin, al unor experienţe şi mentalităţi necunoscute. În ce măsură aţi putut accepta o experienţă, la care poate că nu vă simţiţi părtaşi?

T.N.-B.: - Asta spun eroii în piesă, pentru că asta spun persoanele care au devenit personaje. Este un act de respect, de a-i ajuta pe acei oameni, mai ales într-o situaţie total nefavorizantă, să transmită şi varianta lor asupra întâmplărilor, atâta tot. În privinţa misticii, sigur că acceptăm că există realităţi pe care nu le înţelegem, la care nu avem acces, e un minim act de inteligenţă. Asta nu e o problemă, atunci când singurul tău scop este să redai vieţile unor oameni.

A.Ş.: - Care din noi poate fi sigur că înţelege ce se întâmplă într-o exorcizare? E imposibil de spus, nu ştim ce se întâmplă. Sunt lucruri cu totul străine. Aţi asistat vreodată la aşa ceva?

Rep.: - Da, mi s-a întâmplat. În momentul când participi, ca preot, ca “pacient”, sau ca “asistent” (pentru că de obicei rugăciunile sunt colective), începi, la un moment dat, să dibui câte ceva. În plus, există o literatură mistică şi ascetică, aceasta ne ajută să înţelegem, într-o anumită măsură, ce se întâmplă.

A.Ş.: - Da, evident că doar experienţa însăşi te ajută să înţelegi, altfel vorbim speculând. Am asistat şi eu la exorcizări, nu în Biserica Ortodoxă, nu în România, ci în Brazilia, era o experienţă Voodo, unde am văzut ceva extraordinar de puternic şi de care nu sunt capabil să vorbesc, care m-a atins foarte profund, deşi nu era experienţa mea. Despre aceste stări ştim prea puţin, suntem într-o zonă destul de alunecoasă... Tot ce pot spune e că este o energie cu totul alta, pe care nu o avem în mijlocul unei zile banale, când trecem strada, o energie care este în noi, în noi toţi, e ceva de care suntem cu toţii capabili, e ceva de care unii au nevoie pentru a elibera din ei ceva ce trebuie eliberat. Neavând eu însumi autoritatea să vorbesc despre asta, nu pot decât să mă uit ca spre ceva ce nu înţeleg şi pe care îl respect şi pe care încercăm, prin teatru, împreună cu actorii, să îl retrăim, să învăţăm să retrăim acest mister, e un fel de misteriu. La New-York, de pildă, unde am jucat întâi acest spectacol, noi nu am îndrăznit, cu Tatiana în frunte, să arătăm momentul în care Irinei i se citeau...

T.N.-B.: - I se citeau Moliftele Sfântului Vasile.

A.Ş.: - Nu am îndrăznit să facem asta, pentru că era un lucru mult prea puternic, actorilor le era chiar teamă să pronunţe acele cuvinte, pentru că ştim cât de puternică este această invocare, aşa că am sărit peste acest moment scenic, şi ne-am gândit că e foarte de bun simţ să nu arătăm ceva care nu prea ştim ce este, să nu facem teatru din ceva ce este mult prea real şi mult prea delicat. Ei bine, la finalul reprezentaţiei, cineva a pus o întrebare de bun simţ: “Ce s-a întâmplat, de fapt? Ce i s-a făcut Irinei?” Căci nu arătaserăm exorcizarea. Dar chiar dacă arăţi, nici acuma nu sunt sigur că ştiu ce este de fapt.

T.N.-B.- Dar şi în România, unde toată lumea ştie, dar nimeni nu ştie de fapt, rămânea aşa, în capul oamenilor – aşa cum rămăsese ideea că un preot sadic a răstignit pe Cruce, ca pe Iisus Hristos, o tânără inocentă – aşa a rămas şi ideea că e vorba de un exorcism, aşa cum a văzut lumea prin filme, cu efecte eventual, ca în filmele cu vampiri, în care preotul înfigea un par în inimă, lucruri din astea. În imaginarul colectiv funcţiona deja această versiune. Atunci ne-am hotărât să facem o scenă în care se citeau nu Moliftele Sfântului Vasile, ci rugăciuni din Sfântul Ciprian, accesibile şi celor ce nu sunt preoţi, şi am construit această scenă, în hieratismul ei şi în limitele ei, tocmai ca să înlăturăm ideea unor lucruri obscure, sinistre şi criminale care se vor fi petrecut în momentul pe care nu îl arătaserăm iniţial.

Rep. - Sfântul Ciprian, fostul vrăjitor?

T.N.-B.- Da, exact.

Rep.: - Ce v-a determinat să prezentaţi un astfel de spectacol în America? De ce credeţi că a venit publicul din New-York – în afară de cel cu legături româneşti - să vadă ce se întâmplă într-un colţ din Moldova? L-a atras ideea exorcizării ca spectacol?

A.Ş.: - Nu ştiau prea bine de ce vin, auziseră despre o exorcizare, că cineva fusese sacrificat, veneau să vadă un spectacol despre România, “ţara lui Dracula”, un spectacol cu vampiri, ca un film gotic. Şi au plecat cu o cu totul altă părere. Au văzut un spectacol cu oameni, cu atitudini foarte similare cu ale lor, aşa ceva se poate întâmpla şi în America, nu e ceva pur românesc, şi în acelaşi timp au văzut un spectacol cu nişte actori care vin şi aduc un fel de viaţă şi de energie dintr-o altă parte, care nu e deloc americană. Au fost foarte atinşi omeneşte, foarte mişcaţi de spectacol şi au plecat acasă cu o dorinţă mult mai mare de a înţelege tot ceea ce se întâmplă pe lume, în loc de ideea asta foarte superficială şi hollywoodiană a lui Dracula şi a vampirilor.

Rep.: - Textul spectacolului de la Bucureşti respiră cam 80% din realităţile româneşti, foarte concrete şi în detaliu. Cum a sunat varianta americană a textului? Ce aţi păstrat? Ce aţi eliminat? Cât a trebuit să simplificaţi sau să adaptaţi?

T.N.-B.: - Eu am făcut o combinaţie de texte din cartea apărută în 2006 şi o carte care o să apară acum2, care e povestea procesului şi a reconstituirii şi a altor lucruri legate de cazul Tanacu, care se cheamă “Cartea judecătorilor”. Le-am combinat, iar în America a fost în mare acelaşi text, mai puţin cred că trei scene, printre care şi aceasta a rugăciunilor de alungare a duhurilor rele. Dar nu despre asta e vorba. În ciuda faptului că e o poveste despre România, o poveste întâmplată în România, eu acolo m-am convins că această poveste e mult mai mult decât un fapt divers, mult mai mult decât o poveste despre România. Americanii, ca şi britanicii, sunt extrem de deştepţi emoţional, au un soi de deschidere şi de curiozitate copilărească, ei se mai miră încă, atunci când văd altceva decât ştiau ei, sunt dispuşi să piardă timp pentru asta, or în România e mai greu cu publicul din punctul ăsta de vedere, publicul românesc e mult mai orientat către teorii-simboluri-analize.

Rep.: - Cum este să vorbeşti, totuşi, despre o Românie creştină într-un spaţiu atât de... multicultural?

T.N.-B.: - Într-un spaţiu ultracreştin, America e cea mai mare ţară creştină din lume, statistic vorbind.

Rep.: - Şi spectatorii credeţi că rezonau cu această spiritualitate?

T.N.-B.: - Nu ştiu, dar nici nu are importanţă, nici nu cred că are importanţă.

Rep.: - E vorba de girul acordat de spectatori piesei.

T.N.-B.: - Nu cred că au încadrat-o drept o piesă creştină, mai puţin creştină, ortodoxă, catolică, reformată sau aşa ceva. Ei cred că au catalogat-o, aşa a rezultat din dialogul de după spectacol, ca pe o piesă care a emoţionat foarte tare, o emoţie rezultată în urma vederii pe scenă a unor experienţe şi trăiri umane valabile oriunde: spaima e valabilă oriunde în lume, singurătatea e valabilă oriunde în lume, disperarea există oriunde în lume...

A.Ş.: - La fel şi năzuinţa...

T.N.-B. : - La fel şi dragostea şi ironia sau alte lucruri.

Rep.: - Pentru publicul spectator, în special publicul de biserică – iată că se formează şi o astfel de categorie - este contrariantă discrepanţa dintre lipsa partizanatului ortodox, detaşarea artistică şi religioasă (afirmată inclusiv în presă) a regizorului şi dramaturgului, versus ataşarea mărturisitoare de credinţă şi, într-un anumit sens, de patriotism a trupei actoriceşti: o vedem în ochii actorilor, o simţim în replici. Cum funcţionează o astfel de relaţie artistică, cine a preluat de la cine?

T.N.-B. - Nimeni. Asta gândesc persoanele care au devenit personaje. Aşa gândesc, aşa vorbesc, aşa acţionează. Patriotismul meu nu este patriotismul lor. Pe mine, drept să spun, nu mă interesează, pe mine nu mă interesează România, nici imaginea României, guvernul se ocupă de imaginea României, eu nu mă ocup de imaginea României. Pe mine, scriind cartea, nu m-a interesat absolut deloc imaginea României sau România, pe mine m-au interesat aceşti oameni. Desigur că, întâlnindu-i pe ei, am întâlnit o reţea de alţi oameni, pentru că a trebuit să culeg informaţii nu numai de la ei, ca să construiesc nişte experienţe şi nişte portrete de oameni cât de cât autentice. Ceea ce aţi auzit în piesă nu sunt opiniile mele, în nici un fel, sunt transcrise aproape literal vorbele oamenilor pe care i-am întâlnit ocupându-mă de această poveste.
Rep.: - Dar undeva între activitatea reportericească, cea dramaturgică şi cea regizorală apare şi un limbaj conotativ: un personaj e tratat cu ironie, altul cu dramatism, altul devine erou, altul e caricatural şi asta înseamnă o anumită viziune artistică....

A.Ş.: - Nu am făcut nimic intenţionat în acest sens, acestea sunt situaţiile descrise în carte. Şi Tatiana ne spune că ea nu a făcut decât o fotografie a realităţii, iar eu am luat fotografia şi am transpus-o pe scenă. Dacă la un moment dar situaţiile par absude sau ilogice, este pentru că aşa a fost. La New-York, de pildă, publicul a râs mult mai mult decât la Bucureşti, în anumite situaţii, ca cele despre indiferenţa şi incompetenţa sistemului sanitar-medical, ori la confuzia totală care apare între maici. La toate nivelurile există multe lacune în povestea asta, pe care ni le asumăm şi noi în viaţa noastră, suntem la fel, suntem deseori indiferenţi, deseori iresponsabili, ne lipsesc foarte multe atribute pentru a fi oameni întregi sau pentru a deveni sfinţi, nu suntem nici unul candidaţi pentru sfinţenie.

Rep. - Nici măcar candidaţi?...

A.Ş. - La New-York s-a râs nu pentru că noi doream să se râdă, noi doar ne-am făcut treaba, dar reacţiile au fost diferite... De ce nu s-a râs aici? Pentru că suntem mult prea identificaţi, suntem mult prea aproape, oglinda care ni se pune în faţă e atât de puternică, încât nu poţi să râzi, eşti paralizat într-un fel de ceea ce se întâmplă. Americanii au distanţă, au libertate, pe care noi n-o avem.

Rep.: - Noi avem o asumare...

T.N.-B. - Să vă dau un exemplu. Există o replică a medicului credincios, la care toată lumea râde: “Mama mea, Maica Domnului şi cu Mona Lisa sunt cele mai sfinte femei de pe lume”. Vă dau acum un exemplu cum devine realitatea ficţiune şi cum se construieşte o propoziţie într-o carte, din elemente diverse. Acest medic, când m-am dus să-l văd, mi-a vorbit despre credinţa lui; în timp ce vorbea, eu mă uitam prin cabinetul lui: pe un perete era fotografia mamei lui, pe acelaşi perete, mai jos era o icoană cu Maica Domnului şi alături o poză cu Mona Liza. Când am dramatizat personajul, i-am pus în gură această replică, care are la bază nişte elemente reale. Alte personaje sunt construite cu o fidelitate mult mai mare faţă de ceea ce spun ele literalmente. Dar eu am senzaţia că nimeni nu s-a supărat, constat că fiecare vede lucrurile pe care le are deja în el. Unul vede o pledoarie pentru Ortodoxia tradiţională, altul vede o pledoarie pentru Ortodoxia ecumenică, unul vede dezastrul sistemului de sănătate, altul vede panica unui medic care are pe cap optzeci de oameni cu minţile rătăcite. Asta am constatat şi în discuţiile de după spectacol: fiecare vede ceea ce este pregătit să vadă şi, în plus, se emoţionează. Pe mine asta m-a emoţionat cel mai tare, emoţia, decât teoria din spatele emoţiei.

Rep.: - Dar nu v-a fost frică tocmai de această deturnare semantică, în drumul de la text la emoţie? Sensul sau sensurile receptate de public sunt mult diferite de cele declarate de realizatori, în discuţii şi interviuri (“o poveste despre frică, singurătate, un eşec tragic, o iubire interzisă”). Există o distanţă destul de mare de la textul jurnalistic la emoţia adusă de actori: în ce măsură emoţia aceasta vă era familiară? Eraţi pe aceeaşi lungime de undă cu grupul actoricesc?

A.Ş.: - Materia teatrului este emoţia. Nu mă duc la teatru pentru a audia o conferinţă, ci pentru că e un spaţiu unde, sufleteşte, mă deschid. Emoţiile sunt zona mea cea mai obscură, despre ele ştiu cel mai puţin şi pe ele le exprim cel mai greu. Dacă am un blocaj, este la nivelul emoţiilor, nu al intelectului, nu al trupului. Iar teatrul trebuie să ne dea o educaţie pe care viaţa, şcoala nu ne-au dat-o. Şcoala nu ne-a dat nici o educaţie a emoţiilor, teatrul trebuie să ne-o dea. Desigur că şi Biserica, pentru cei care aprofundează o vocaţie religioasă. Un preot, un călugăr trebuie să aibă, cred, în zona emoţiilor o cunoaştere destul de profundă; nu o au mulţi, dar ar trebui. Teatrul deschide un teritoriu foarte sensibil, de unde am putea să plecăm puţin mai deschişi, să devenim mai sensibili. Dacă în majoritatea timpului suntem închişi, insensibili, indiferenţi, am putea să plecăm de la teatru mai înţelegători, mai deschişi faţă de celălalt. Să vedem că facem parte dintr-o comunitate în care eu sunt tu şi tu eşti eu şi suntem noi. E un mare pas înainte, dacă am putea să ajungem acolo.

Rep.: - Domnule A.Ş., aţi realizat un mister contemporan. Credeţi că este un gen viabil, azi? Speraţi să vă mai apropiaţi de el? Este el condiţionat de experienţa şi receptivitatea religioasă a spectatorilor, a actorilor? Care sunt riscurile genului?

A.Ş.: - În primul rând, vreau să vă corectez: nu am realizat un mister [misteriu], am participat, poate, la un mister! Nu realizez nimic! În al doilea rând, dacă există o deschidere pe plan spiritual sau religios, asta e, iarăşi, într-un fel, funcţia teatrului. De două mii de ani, sau acum două mii de ani, teatrul avea un aspect profund religios. Teatrul era făcut nu de actori profesionişti, care au fost la şcoala de dramă şi au învăţat cum să joace, ci de preoţi, iar preoţii jucau nu pentru aplauzele din final, ci jucau ca să înţeleagă ei înşişi şi să îi facă şi pe cetăţenii Atenei să înţeleagă că suntem cu toţii văzuţi de Sus. Ce era corul grec? O voce singură are mult mai puţine şanse să fie auzită acolo Sus, dacă suntem doi-trei-patru sau o sută, dacă suntem o sută, sunt mult mai multe şanse ca mesajul să fie auzit, iar dacă suntem o sută de voci unite în a face un apel, poate vom primi un răspuns... sau nu. Oricum, e vorba de a face o relaţie pe verticală cu ceva ce e mult deasupra noastră. Acesta era teatrul grec. Teatrul, astăzi, a pierdut total această funcţie. Dacă vorbim despre cuvântul “mister”, el nu poate fi decât contemporan, iar sarcina noastră nu e de a încerca să-l realizăm, ci de a încerca să-l trăim. Şi trăindu-l, poate încercăm să ne cufundăm în el mai adânc, decât să rămânem tot timpul în afara lui şi să-l comentăm. Şi asta e experienţa însăşi.

Rep.: - Dar ce ne facem cu sensibilitatea religioasă a oamenilor, care era cu totul alta acum două-trei mii de ani şi mai mult, decât azi?

A.Ş.: - Cu atât mai greu, dar şi mai interesant e să ştim că ne adresăm unui public care este, ca şi noi, orb, surd şi care nu simte. Suntem ca nişte roboţi, ca nişte maşini mecanice şi trecem prin viaţă aşa. Când mergem la teatru, este o şansă, una din şansele de a ne trezi spre altceva.

Rep.: - Când eşti orb, surd şi nu simţi, ce anume îţi deşteaptă sensibilitatea religioasă, pe scenă?

A.Ş.: - Faptul că actorii sunt pregătiţi, într-un anumit fel, de a se deschide ei înşişi spre o zonă mai adâncă, de un potenţial mai adânc, decât acela pe care ei îl trăiesc în mod obişnuit. Actorilor le trebuie o pregătire pe care nu o au, preoţii o aveau acum două mii de ani, preoţii o aveau şi în timpul misteriilor medievale, unde totul era făcut de preoţi. Azi nu mai sunt preoţi care să transmită prin teatru mesajul divin. Deci actorii, care nu sunt pregătiţi, trebuie mai întâi să facă o pregătire. Mai întâi, actorii trebuie să facă un “cantonament” special, în care îi pregătim prin exerciţii de o anumită calitate, încât să ajungem să ne deschidem, să ascultăm altfel, să vedem altfel, să simţim altfel, să respirăm altfel, să fim conştienţi de ce e-n noi. Aceasta e o primă etapă. Actorii ajung să se cunoască pe ei înşişi, cât de puţin. După aceea, dacă ei au această pregătire, care este extrem de importantă, care e făcută prin exerciţii de alt ordin decât cel teatral (şi nu vreau să vorbesc despre ce exerciţii fac, dar fac nişte exerciţii care nu au nici o legătură cu ceea ce se face în teatru de obicei, nu vreau să vorbesc de unde vin ele, dar nu vin din teatru), dacă actorii fac aceste exerciţii, ei se deschid spre altceva. Şi atunci şansa este ca spectatorii nepregătiţi să primească nişte oameni care au o anumită pregătire, pentru a trăi împreună un dialog, o conversaţie, în care ceva se întâmplă.

Rep.: - Dar participarea la un astfel de mister, prin exerciţii spirituale (despre care nu vreţi să vorbiţi), nu vă tulbură? Cei cu practică religioasă au putut simţi, de pildă, că pe scenă grupul de călugăriţe se ruga, ele nu recitau rugăciuni, ci se rugau. Intrarea într-un astfel de mister, pe care nu-l controlaţi, nu vă tulbură? Intraţi, cu ajutorul lor, într-o zonă puţin cunoscută, învăţaţi împreună cu ei, e un proces care se produce doar împreună, regizor-actor, şi poate că actorul vine cu un bagaj spiritual mai profund, cu o experienţă personală pe care o poate dărui...

A.Ş.: - Rostul meu, ca regizor, este să arunc sămânţa, să văd ce iese. Pentru că, într-adevăr, fiecare vine cu un anumit bagaj şi s-ar putea ca un actor să aibă o disponibilitate spre o zonă invizibilă, pe care nu vreau s-o numesc, ca să nu intrăm în şablon, spre o zonă invizibilă, în care ceva apare, şi dacă ceva apare în cineva, se răspândeşte exact ca guturaiul, dar în sensul bun, se răspândeşte imediat. Ceva bun, o vibraţie bună imediat se răspândeşte. Deci, tot ce fac eu este să provoc, să arunc seminţe. Şi de acolo ceva iese. Nu sunt eu cel care..., nu sunt demiurg, nu sunt nimic. Sunt... sunt un provocator.

Rep.: - Speraţi să călătoriţi în continuare pe aripile acestei seminţe?

A.Ş.: - Dacă găsim ajutor nu numai ceresc, ci şi financiar de la bogătaşii pământului, care vor să ne dea bani pentru a putea continua această muncă a Academiei Itinerante, acest spectacol care ar trebui văzut, cred, în toată lumea, de la Paris la Tokyo, la Moscova şi până la Buhuşi, dar deocamdată nu am nici un fel de suport financiar de niciunde.

Rep.: - Speraţi să continuaţi experimentul în zona misteriului?

A.Ş.: - Da, nimic nu oferă mai multă satisfacţie, decât posibilitatea de a te deschide spre ceea ce nu ştii, spre o zonă la care participi şi nu ştii ce e, dar participi.

1În ce măsură abaterea, în condiţii de criză (ca cea de mai sus), de la rânduiala exorcizării - care, după canonul Bisericii, se face cu cel puţin trei preoţi, în nici un caz cu unul singur - poate fi echivalată ilegitimităţii morale, adică păcatului?
2A apărut în iulie 2008, tot la Editura Humanitas.

joi, 24 iulie 2008

ALŢI 12 OAMENI FURIOŞI

[Cronică la filmul 12 de Nikita Mihalkov, publicată în Adevărul literar şi artistic, 24 iulie 2007]

Astă primăvară la Bucureşti, Nikita Mihalkov anunţa continuarea filmului său “Soarele înşelător”; cunoscutul cineast a reuşit să evadeze pentru scurtă vreme de pe platourile de filmare, pentru a realiza un alt proiect, “12”, prezentat la ediţia din acest an a Mostrei de la Veneţia, de curând încheiate. Cu această ocazie, maestrul a fost onorat cu un Premiu Special “Leul de Aur” pentru întreaga operă, “ce explorează şi dezvăluie cu măiestrie, umanism şi emoţie, complexitatea existenţei”.
Filmul este o replică sui-generis la celebrul “12 oameni furioşi” al lui Sidney Lumet, ce electrizase publicul anilor ’50. Realizat după un scenariu de Nikita Mihalkov, Vladimir Moisenko şi Aleksandr Novotoţki,”12” tratează o problemă de maximă actualitate, ce a incitat interesul unor mari cineaşti din varii colţuri ale lumii: raportarea majorităţii la minorităţile (naţionale), violenţa interetnică şi toleranţa. Ce crede fiecare, la el acasă, despre terorism? Cine este, de fapt, teroristul, şi cine – victima? Cât de tare ne rezemăm pe idei preconcepute, pentru a emite o acuzaţie? Cât suntem de dispuşi să relaţionăm alteritatea etnică cu ideea ameninţării? Mai este nevoie să gândim, dacă aparţinem majorităţii...? Lars von Trier, Amos Gitai, Alejandro Gonzales Innaritu, Michael Hanneke – ca să ne referim doar la autorii unor opere de ultimă oră pe această temă - au oferit, fiecare, o serie de dezbateri ale spinoasei probleme, extrase din diferite culturi şi perspective spirituale. Abordarea lui Nikita Mihalkov are ca obiect problema ruso-cecenă, iar ca subiect, şedinţa de emitere a verdictului judecătoresc privind vinovăţia unui adolescent cecen, acuzat că şi-ar fi asasinat tatăl adoptiv, un ofiţer rus. Dar – susţine cineastul - “12” nu este un film politic, adică un film despre un anumit război şi conflict interetnic, sau despre greşelile unui anumit stat, ci despre modul de a gândi şi simţi al fiecăruia dintre noi. Iar filmul lui Sidney Lumet este – potrivit declaratiilor aceluiaşi – doar un punct de pornire.
Realizată în cea mai bună tradiţie a filmului de cameră rusesc, pelicula, catalogată de realizatori drept thriller psihologic, beneficiază de o suită de prestaţii actoriceşti de excepţie – Nikita Mihalkov, Serghei Makoveţki, Serghei Garmaş, Valentin Gaft, Mihail Efremov, Aleksandr Adabaşian..., cu toţii, capete de afiş ale ecranului rusesc actual, care ţin spectatorii cu sufletul la gură pe durata a două ore şi jumătate. Şi asta, într-un film cu o distribuţie 80% masculină, pus în scenă într-un decor auster, alcătuit majoritar din interioare. Problematica, dar mai ales mizanscena amintesc de dipticul “Dogville”-”Manderlay” lui Lars von Trier, unde, într-un crescendo al tensiunii psihologice ce duce drama aproape spre paroxism, tot într-o sală de sport cu decoruri minimale, se discută despre societate, minorităţi, discriminare. Doar că, spre deosebire de dipticul lui von Trier, personajul incriminat nu intră în relaţie cu acuzatorii, ba este lipsit chiar (prin gest şi cuvânt) de funcţie dramaturgică directă: nu contează dacă puştiul cecen e vinovat, ci disponibilitatea societăţii de a-i lua problema in serios. Şi asemănările se opresc aici. Diferă radical formalismele, convenţiile actoriceşti şi regizorale, tehnicile de joc, ba chiar şi raportarea autorului la propria operă.
De altfel, calitatea excepţională a interpretării – numită de Mihalkov “energie din interiorul cadrului” - este atuul forte al filmului şi a constituit argumentul principal al juriului veneţian. Maestru al kammerspiel-ului (să ne amintim de filmele anilor '70) şi al lucrului cu actorii, regizorul-coscenarist şi producător mărturiseşte că nu apelează la casting, ştiind dinainte actorul ideal pentru fiecare rol. Mihalkov nu-şi ascunde tehnica de lucru, expusă şi la master-class-ul susţinut astă-primăvară la Teatrul Naţional din Bucureşti: fiecare secvenţă se filmează simultan cu mai multe camere (patru, de pildă), nici unul dintre actori neştiind cine va fi surprins în prim-planul cadrului următor. Astfel, întreaga trupă actoricească joacă cu aceeaşi intensitate, păstrează “starea scenică” şi participă în egală măsură la dezvoltarea tensiunii emoţionale, pe care o transmite peliculei. Ca rezultat, filmul păstrează o vibraţie a emoţiei umane, pe care, se zice, doar actul teatral mai e capabil să o redea. “Sunt convins – mărturiseşte cineastul - că, dacă înăuntru există energie, dacă unsprezece actori îl ascultă pe al doisprezecelea şi această energie apare în cadru, acest lucru trebuie să se transmită şi în sala de proiecţie. Astfel se creează acel câmp energetic, care susţine interesul spectatorului. Iar spectatorul preţuieşte nu doar şi nu atât energia actorilor, ci pe cea proprie, consumată în timpul vizionării”.
Farmecul filmului constă (ca şi în filmul lui Lumet), în acest flux al energiei actoriceşti, ce se mută imprevizibil de la un grup la altul al celor 12 juraţi, pentru a transforma o mulţime amorfă şi dezinteresata de funcţionari, preocupaţi iniţial doar de propria carieră şi veniţi să semneze cât mai repede o hârtie, într-o echipă reală, interesată de un ideal înalt: adevărul (despre băiatul cecen), ba chiar motivată de un deziderat moral: asigurarea capacităţii de supravieţuire a puştiului (presupus, de la un moment dat, nevinovat) în societatea Rusiei contemporane. Cum se produc toate acestea? Prin regăsirea propriilor drame în situaţia de viaţă a inculpatului. Abia în momentul când fiecare funcţionar se identifică cu alteritatea, el e capabil să-şi trateze “obiectul muncii” ca pe o persoană. Dar pentru a ajunge aici e nevoie, uneori, de o cale lungă: aceea a eliberării de automatisme, a depăşirii reflexelor de autoapărare, a deschiderii către celălalt. Iata un exerciţiu uman rar în cinematograful de azi, pe care filmul de cameră “marca Mihalkov” reuşeşte să îl susţină. Iar tema, de maximă actualitate, recomandă filmul nu numai lui Putin (cum intenţionează Mihalkov), ci tuturor celor preocupaţi de supravieţuirea morală într-o societate conflictuală şi tot mai cosmopolită.
[Corespondenţă de la Moscova]