Apărut în două părți (ușor prescurtat) în numelele Ziarului Lumina de sâmbătă 11 iulie 2015 și de sâmbătă 18 iulie 2015
Oricine a văzut măcar câteva din filmele lui Fatih Akin cunoaște
virulența, sinceritatea și neconvenționalismul cu care regizorul
german de origine turcă, impus în 2004 cu Gegen die Wand (Cu
capul înainte), își abordează tema sa favorită, sau mai
curând obsesivă: situația emigranților turci din Germania. Tema
autobiografică, analizată coroziv și patetic (în sensul originar
al cuvântului) de bisturiul tânărului furios, se răsfrânge în
două subteme cardinale: lupta pentru prezervarea propriei culturi,
dusă de emigranții direcți, se izbește de lupta descendenților
din a doua generație pentru integrarea în societatea germană,
potențând clasicul conflict dintre părinți și copii. În timp ce
pentru bătrâni, emigranții direcți, Turcia este ”paradisul
pierdut”, pentru copiii născuți în Germania, țara bătrânilor
este o utopie, iar ”paradisul” este chiar prezentul libertăților
cetățenești, propus de discursul ideologic al societății
occidentale.
Această temă a idealului național, ca icoană lăuntrică a unei
comunități emigrante, câștigă treptat greutate și substanță
pe măsură maturizării rebelului turc originar din Hamburg. Dacă
în Gegen die Wand ”icoana”
era terfelită, ca anacronică, în picioarele tinerei generații,
iar șansele ei de supraviețuire în mentalul colectiv al
emigranților turci era minim, în filmele ulterioare ale cineastului
tema capătă declinări diferite, inclusiv comice, ceea ce nu-i
diminuează gravitatea, ci, pare-se, dimpotrivă.
Deconcertant pentru spiritul comun,
Fatih Akin a avut îndrăzneala să decline aceeași temă a icoanei
căminului pierdut și în contextul tragediei armene din 1915,
context care îi surprindea pe conaționalii săi într-o postură
radical diferită, ingrată și mai mult decât incomodă.
Puține sunt filmele pe tema
genocidului armean din 1915-1916, iar recenta coproducție
multinațională a lui Fatih Akin, The Cut (Tăietura),
selectată în competiția de la Veneția din 2014, va rămâne cu
siguranță un reper important. Filmul, de factură odiseică, se
apropie ca structură de America, America!
al lui Elia Kazan (1963), fiind construit pe același substrat
istoric. Ambele se îndepărtează de evenimentul istoric propriu-zis
(pe care evită să-l analizeze sau descrie în detaliu, păstrându-l
doar ca fundal), ci aleg să urmărească destinul unui singur
supraviețuitor, pornit într-un lung și dramatic periplu din
pământul conaționalilor uciși spre pământul făgăduinței,
America. Pornind de la episoade istorice concrete și de la o
amănunțită documentare, inclusiv de la o dureroasă experiență
autobiografică (în cazul grecului din Constantinopol stabilit în
America, Elia Kazan), ambii regizori-scenariști reușesc să
construiască ample peripluri existențiale, tumultuoase
Bildungsromane, dintre cele care schimbă oamenii ireversibil, iar
spectatorilor le oferă o bogată învățătură de viață. Asta
definește, până la urmă, și destinul peliculei în cauză, mai
puțin productivă din punct de vedere al palmaresului decât alte
filme ale regizorului (festivalurile încurajând experimentul, mai
mult decât clasicismul cinematografic), în schimb, aptă de a intra
în orice istorie a filmului.
Saga scrisă și pusă în scenă
de Fatih Akin are în centru un tânăr fierar pe nume pe Nazaret și
familia sa din Mardin, un orășel din sud-estul Imperiului Otoman.
Viața tihnită a comunității se risipește odată cu campania de
recrutare forțată a tuturor bărbaților creștini, sub pretextul
înrolării în armata otomană. Nazaret este unul dintre ei; răpit
noaptea de acasă de recrutori, el se trezește alături de alți
greci și armeni, într-un lagăr de muncă pentru construcția unei
șosele în deșert. Bărbații văd cu îngrozire cum grupuri de
femei armene cu copii mici sunt aduse, spre batjocură și
exterminare, în aceleași condiții. Sosind vestea că Sultanul a
emis un ordin de grațiere a celor care abjură de la creștinism,
unii apostaziază. Sunt puțini. Ceilalți deținuți sunt condamnați
la moarte, fără nici o judecată, prin înjunghiere. Nazaret este
printre ei, dar scapă ca prin minune, datorită loviturii de pumnal
aplicate superficial de un soldat turc, care îl ajută să evadeze.
[Partea a II-a]
Un traumatism al coardelor vocale,
căpătat de protagonist în urma înjunghierii, îl lasă mut pentru
totdeauna - discretă trimitere simbolică la mutismul politic impus
timp de un secol asupra Genocidului armean. Nevoit să se ascundă ca
dezertor, Nazaret asistă neputincios la suferințele greu de descris
a grupuri întregi de femei, bătrâni și copii armeni, lăsați să
moară de foame, de sete și de mizerie în deșertul sirian - scenă
tulburătoare, zugrăvită în culori expresioniste, consemnată și
în Ferma ciocârliilor (2007)
al lui Paolo și Vittorio Taviani, film care tratează același
subiect. Șocul vederii acestor suferințe și nedreptăți îl face
pe Nazaret să-și piardă credința în Dumnezeu, dar nu și
încrederea în oameni și speranța de a-și regăsi familia. Este
salvat de un negustor arab de săpun, care îl adăpostește în
fabrica sa din Alep, alături de alți armeni scăpați de la
deportare. Scene febrile de căutare a dispăruților prin schimburi
de știri și anunțuri la ziare, în sânul grupului de refugiați
adăpostiți în fabrică, recuperează acea coeziune comunitară, pe
care doar marile suferințe sau bucurii colective o pot realiza.
Filmul se depărtează treptat de
problematica istorico-justițiară, spre a urmări destinul unei
familii și comunități, pe care doar curajul, demnitatea și un
profund spirit de solidaritate, atipic pentru lumea de azi, au
ajutat-o să supraviețuiască dezastrelor. De la un fost ucenic din
Mardin, orășelul său de origine, Nazaret află că cele două fete
gemene ale sale, adolescente, deportate împreună cu soția sa,
alături de întreaga comunitate armeană din localitate, sunt în
viață, însă una din fiice a rămas șchioapă în urma unei
fracturi suferite în marșurile morții. După terminarea războiului
cu înfrângerea Turciei și jubilarea comunității armenești, în
1918, Nazaret este liber să plece în căutarea fiicelor sale, pe
care este sfătuit să le caute prin orfelinate. Într-unul din
orfelinatele din Liban, care au preluat copiii armeni rămași în
urma deportărilor, Nazaret află că fiicele sale, ajunse la vârsta
majoratului, au fost duse în Cuba, spre a fi măritate cu bărbați
armeni - soluție impusă de conveniențele vremii și de dispariția
aproape totală a bărbaților armeni din Asia Mică. Despre soția
sa, însă, nu va mai afla niciodată nimic. În pofida mutismului
căpătat în urma rănii de la gât și a sărăciei, Nazaret își
continuă odiseea, într-un tur de voință aproape supraomenesc,
până în Cuba, unde află că fetele sale au plecat în America. În
urma refuzului unuia dintre pețitori de a o lua în căsătorie pe
fata șchioapă - considerat scandalos -, fata sănătoasă refuză
de asemeni să se mărite - reacție de solidaritate greu de imaginat
în lumea modernă. Cele două gemene își continuă existența
întreținându-se ca muncitoare în fabricile americane.
La fel de puternică și de
nezdruncinat este legătura afectivă a tatălui cu fiicele sale -
legătură fundamentală, care determină destinul lui Nazaret. Căci,
în definitiv, Tăietura
este un film ”despre condiția tatălui”, în sensul
patriarhal-recuperator al cuvântului (nu întâmplător, titlul de
distribuție a filmului în Italia este ”Il padre”,
în timp ce cel în țările slave este ”Rana”,
ambele fiind mai sugestive decât titlul în traducere românească
mot-â-mot). După
lungi și periculoase peripluri prin provinciile sudice dominate de
Ku Klux Klan, Nazaret se va înființa, finalmente, în fața
singurei fiice supraviețuitoare - cea șchioapă, în cea mai
dificilă etapă a vieții ei, pentru a-i fi sprijin la scurt timp
după pierderea surorii, secerate de o boală incurabilă, pricinuită
de mizeria din timpul campaniilor morții. Un tată mut și o fiică
șchioapă, îmbătrâniți înainte de vreme și regăsiți după
peripluri și suferințe greu imaginabile, recuperează un ciot al
familiei odinioară fericite, ancorat, însă, într-un trunchi al
credinței în destinul național, cum numai marile popoare ale
istoriei îl pot avea.
În mâinile altui regizor, filmul
ar fi avut toate șansele să fie de un patetism și convenționalism
la limita credibilului, nu însă și în mâinile lui Akin. Rebel
considerat incurabil, greu de etichetat în termeni maniheiști (ca
tradiționalism și liberalism), zbuciumatul Fatih Akin își
investește întregul talent în această impresionantă pledoarie
pentru familie și fraternitate comunitară, valori apărate cu
prețul vieții, pledoarie greu de conceput în spectrul de valori
individualiste ale cinematografului contemporan.
Postări
