Din viața Cuvioasei Elena din Diveevo (+28 mai/10 iunie) sau taina ascultării: ”Ia mori tu în locul lui Mihail Vasilievici!”

28 mai/10 iunie: Prăznuirea Cuvioasei Elena (Manturova) din Diveevo, ucenica părintelui Serafim de Sarov. 

 Era de origine aristocratică și locuia într-un sat de lîngă Novgorodul de Jos (Nijni Novgorod), împreună cu fratele său. La vîrsta de 17 ani a văzut în vis un balaur, care încerca s-o înghită. Pe atunci ea ducea o viață lumească, dar coșmarul acesta a făcut-o să cadă în genunchi la rugăciune, făgăduindu-i Născătoarei de Dumnezeu că își va afierosi viața Domnului. Atunci balaurul a lăsat-o. De atunci Elena și-a schimbat viața: a început să lectureze cărți duhovnicești, străduindu-se din inimă să își împlinească făgăduința. Timp de trei ani, Elena a mers la părintele Serafim de Sarov, rugîndu-l să o lase să intre în mănăstire. Dar el îi tot vorbea de un mire, care trebuia să apară în viața tinerei. Ea nu înțelegea că sfîntul vorbea despre Mirele Ceresc, Hristos. 

Abia peste trei ani avva Serafim i-a dat Elenei binecuvîntarea să intre în monahism. Și îi plăcea adesea să le spună celorlalte maici, arătându-le-o pe Elena: - Iată, aceasta este conducătoarea voastră! Astfel, Cuviosul a prevăzut cu ochii minții viitorul nevoitoarei. Elena, desigur că era intimidată de asemenea cuvinte. 

Ea nu își precupețea ostenelile, trudind cot la cot cu celelalte surori. Din firea ei era foarte bună și le ajuta în taină pe multe surori. La recomandarea Cuviosului, se străduia să petreacă mai mult timp în tăcere și în rugăciune. Cu timpul, Cuviosul Serafim a însărcinat-o responsabilă cu odăjdiile preoțești și cu rînduiala slujbelor, motiv pentru care a fost tunsă rasoforă. 

Brusc, fratele ei, Mihail, de asemeni ucenic al Cuviosului Serafim, se îmbolnăvi și căzu la pat. Atunci starețul Serafim îi spuse Elenei: - Fratele tău trebuie să se mai ostenească în ogorul Domnului, spre slava lui Dumnezeu. Așa că ia du-te tu, în locul lui, la prestolul Ceresc! Fie cum binecuvîntați, părinte - răspunse cu smerenie Elena. Atunci părintele începu să vorbească mai des cu ea. Și Elena i se destăinui că, de fapt, în era frică să se întoarcă ”acasă”. - Vai de mine, bucuria mea! Moartea nu trebuie să ne îngrozească, că doar ne așteaptă bucuria veșnică! După această discuție, Elena se prăbuși de cum ieși din chilia părintelui Serafim. Reuși să ajungă, cum-necum, pînă la casa ei, unde se întinse pe pat, din care nu se mai sculă niciodată. Înainte de moarte, Cuvioasa Elena avu o vedenie: Preasfînta Născătoare de Dumnezeu o duse de mînă în Cerescul Diveevo (mănăstirea cerească Diveevo), un palat de aur și cleștar, de o neasemuită frumusețe, unde Elena văzu, într-o odaie luminoasă, pe surorile de mănăstire - prezente, trecute și viitoare - în înveșmîntarea cerească, hărăzită de Dumnezeu, dar într-o altă odaie, mai întunecată, le văzu și pe cele nevrednice și triste, dezbrăcate de bucurie. Părintele Serafim asistă la această vedenie, chemîndu-i pe toți în sfîntul lăcaș. 

Cuvioasa Elena a trăit 27 de ani, dintre care ultimii opt ani în mănăstire. A trecut la Domnul pe 28 mai/10 iunie 1832. Imediat a doua zi după moarte era praznicul Sfintei Treimi și atunci, în timpul liturghiei pentru adormiți, exact la cîntarea Heruvicului, de față cu toți cei din biserică, prezenți la slujba parastasului, Cuvioasa Elena zîmbi bucuroasă din sicriu de trei ori, de ca și cum ar fi fost vie. Și Cuviosul Serafim spuse: Sufletul ei s-a înălțat în zbor ca o pasăre! Heruvimii și Serafimii s-au dat înapoi în fața ei și i-au deschis calea! S-a învrednicit această fecioară să șadă nu departe de Preasfînta Treime!” Cuvioasa Elena a fost înmormântată alături de mormîntul întemeietoarei mănăstirii, maica Aleksandra. De multe ori maicile doriseră să înmormînteze în acel loc liber vreun mirean, dar de fiecare dată, în chip minunat, Cuvioasa maică Alexandra săvîrșea cîte o minune spre a nu îngădui asta, de pildă groapa se inunda în urma unor ploi torențiale, Cuvioasa arătând că nu dorea acest lucru. Acum groapa rămăsese uscată și în ea fu coborît trupul dreptei rugătoare a mănăstirii Diveevo. Elena Vasilievna fusese deosebit de frumoasă la înfățișare, avea statura înaltă și fața rotundă, ochi negri cu priviri agere și păr negru. În anul 2000 i-au fost descoperite moaștele neatinse de stricăciune, așa cum profețise cîndva părintele Serafim.

Marina Tarkovskaia a plecat azi la Cer

Azi dimineață, pe 11 iunie 2024, a trecut la cele veșnice Marina Arsenievna Tarkovskaia, sora marelui cineast rus Andrei Tarkovski. 

A fost, împreună cu soțul ei, regizorul Aleksand Gordon, o bună prietenă a românilor cinefili, pe care i-a bucurat cu ocazia a două mari vizite în România, prilejuite de două ample evenimente comemorative, de anvergură internațională, dedicate lui Andrei Tarkovski (la Timișoara și la București), la a căror geneză și desfășurare am avut bucuria să pun umărul. 

Născută pe 3 octombrie 1934, Marina Tarkovskaia, filolog de profesie, a început să își scrie memoriile după moartea fratelui ei, memorii care aveau în centru universul celor doi mari artiști: poetul Arseni și regizorul Andrei. Astfel, Marina Arsenievna devenea cea mai fidelă biografă și autentică purtătoare de cuvînt a ”universului Tarkovski”, inima de lumină în jurul căreia se desfășurau cele mai multe dintre evenimentele comemorative dedicate marelui cineast. 

A călătorit mult, în acest fel, în cele mai diverse colțuri ale lumii (din Brazilia pînă în Japonia), dăruindu-și bagajul ei de autenticitate, memorie personală și trăire, tuturor îndrăgostiților de Tarkovski ai acestei planete. ”Tarkovski este viu!” - exclamaseră în fața ei cinefilii brazilieni, într-o îmbrățișare de entuziasm, pe care Marina ne-a transmis-o mai departe tuturor, pe care am preluat-o și noi, românii, întru același credo. 

A dat o mulțime de interviuri ample și detaliate unor publicații din diverse țări, a scris cărți, unele dintre ele, traduse în multe limbi, a participat la filme documentare despre Andrei Tarkovski, a scris prefețe, a animat conferințe și talk-show-uri, și-a donat arhivele de familie mai multor muzee și fundații memoriale dedicate lui Andrei Tarkovski (dintre care, două muzee fondate chiar de ea însăși). 

Foto de la Zilele "Tarkovski în 2012" la Bucureşti.
Arhiva Asociației ”Orante”

A fost, cu alte cuvinte, purtătoarea de drapel a mesajului marelui cineast, timp de aproape patru decenii (o epocă!) după moartea prematură a acestuia (27-28 decembrie 1986). Activitatea ei publică s-a suprapus, așadar, în primele decenii, peste perioada de declin de imagine a cinematografului de autor, bazat pe metafizică și simbol, practicat uneori în blocul socialist răsăritean, ca formă de rezistență la totalitarismul ateu. Cuvîntul calm al Marinei Tarkovskaia, chiar dacă se sprijinea mai mult pe aspectele biografice (și de biografie artistică) ale familiei Tarkovski, a prelungit acest mesaj, făcându-l accesibil generațiilor care nu au avut un contact direct cu cineastul. Contribuția ei la promovarea operei lui Andrei și Arseni Tarkovski este aproape inestimabilă.  

Marina Tarkovskaia s-a stins lent și liniștit, la 89 de ani, după o activitate tenace și energică, dedicată memoriei tatălui ei, poetul Arseni Tarkovski, și fratelui ei Andrei. Aproape în fiecare an publica, sub egida a diferite edituri, cîte o nouă antologie sau un nou volum memorialistic, construite din cele mai inedite unghiuri (de pildă, există un volum, prețios pentru cunoscători, al caselor moscovite în care a locuit Andrei Tarkovski).

MUNCA MANUALĂ - PĂSTRĂTOARE A SĂNĂTĂȚII MENTALE

 

Actiunile făcute mecanizat, apoi automatizat, ne privează de participare emoțională. Nu mai participăm emoțional la gestul de a bate o frișcă, a frămînta o pîine, a coase un tiv la o rochie, a spăla o perdea, a  tunde o iarbă, a înșuruba un șurub, a broda o ie. Și gesturile astea nu erau doar mecanice, ci implicau întotdeauna și mintea. Nu mai participăm mental la extragerea unui radical...  

Lucrurile astea - și multe altele - nu ne mai trec prin mîini și prin circumvoluțiile minții și nu ne mai reglează ritmurile vieții. Aceste munci migăloase și ritmice - căci nu mă refer la corvezi -, cu rezultatele lor, nu mai primesc binecuvîntarea dreptei noastre, atenția inimii noastre și nu mai sînt urmărite direct de ochii și de gîndirea noastră. În numele progresului, am evadat. Dar încotro? 

Venețianov. Semănat de primăvară (~1820)

Efortul solicitat de aceste munci (dintre care unele erau, totuși, corvezi) a fost argumentul major al revolutiei industriale, declanșate de epoca mașinilor cu aburi și a mecanizării, apoi de spectaculoasa electrificare și mai recent, de revoluția digitală. Din care, în ciuda tuturor semnelor nefaste, nu ne mai oprim, hipnotizați de sloganurile ideologilor progresismului.

E adevărat că uneori aceste corvezi și munci repetitive și migăloase ne sperie, nu ne mai regăsim în ritmurile lor, care cuprind în ele o lume. 

Căci tocmai acest efort individual, dar cel mai adesea colectiv, această co-participare fizică, mentală și volitivă la procesul făuritor, concretizată în disciplină, atenție și răbdare, dar și în comuniune umană, sînt cele ce ne mențin vii coordonatele umane, păstrînd activă relația noastră nemijlocită cu lumea materială,  dar și cu lumea cifrelor și ideilor. Căci relația asta, exersată constant, este cea care ne menține treaz și sănătos discernămîntul. 

Cînd contactul activ și nemijlocit cu lumea materială se rupe, prin externalizarea efortului de prelucrare a materiei fizice, dar și a cifrelor și ideilor, această sfîșierea duce la ruperea creierului de summum-ul stimulilor exteriori, senzitivi și intelectivi, ai lumii create: delirul cognitiv și demența sînt aproape!

Și, nu mai puțin important: solidaritatea umană, spiritul de fraternitate nu se poate consolida decît în urma participării colective la același efort comun, la aceeași luptă, la aceeași durere, la același război. Adică din ducerea în comun a aceleiași Cruci. Dacă ne întrebăm de ce societatea e tot mai fărîmițată,  lipsită de empatie și alienată, unul din răspunsuri este și acesta: dispariția activităților în comun, care consolidau cel mai bine comunitatea.