Publicat în Ziarul Lumina din 19 iunie 2016
Multă vreme, anumite
file prea tulburi și incomode din istoria participării unor mici
state europene la Cel de-al doilea război mondial, pe care
vârtejurile politicii le-au târât dintr-o tabără beligerantă
într-alta, au fost o temă cvasi-interzisă în cinema. Acest moment
istoric putea fi prezent cel mult aluziv și în fundal, dar nu putea
deveni subiectul sau un factor determinant al subiectului, așa cum
s-a întâmplat în cele două drame istorice din cadrul ediției a
XX-a a Festivalului Filmului European: ”Scrimerul” lui Klaus Haro
(despre care am scris) și ”1944” a lui Elmo Nuganen
(Estonia-Finlanda, 2015). Ambele au fost și propunerile la Oscar
pentru film străin ale
principalelor țări producătoare (Finlanda, respectiv Estonia),
numai filmul lui Haro fiind, însă, selecționat pe lista scurtă.
Ambele pelicule se
concentrează pe aspecte ale sfârtecării Estoniei între dominația
fascistă și bolșevică și în ambele dușmanul cel mai fioros nu
mai este Germania nazistă, aliatul inițial al Estoniei (așa cum
proclama corectitudinea politică până acum un deceniu și ceva),
ci imperiul sovietic. Până acum vreun deceniu, asemenea subiecte
puteau fi menționate cel mult tacit, în zona filmului documentar,
dar nu puteau fi difuzate pe scală internațională. Atu-ul principal al
filmului ”1944”, din punctul de vedere al noutății în peisajul
cinematografic mondial, este această schimbare de paradigmă.
Cel de-al doilea
film al estonianului Elmo Nuganen, cunoscut în țara sa în
special ca regizorul de teatru și actor, a înregistrat cel mai
mare succes de box-office din cinematografia Estoniei, surclasând
recordul anterior, realizat de același regizor cu primul său film,
tot istoric și patriotic: ”Names in Marble” (”Nume scrise în
marmură”, 2002), despre Războiul de independență al Estoniei
(1918-1920).
Realizat după un
scenariu semnat de romancierul și ofițerul în rezervă Leo Kunnas,
”1944” își plasează acțiunea în perioada dintre bătălia de
la Tannenberg (iulie-august 1944, soldată cu înfrângerea
naziștilor de către sovietici) și cea din Tehumardi
(octombrie-noiembrie). Desfășurările militare din pădurile
nordice, deși redate cu atenție și destul realism, devin, de la un
moment încolo, doar fundalul acțiunii princpale: urmărirea
destinelor a doi soldați estonieni, aflați în tabere diferite.
Karl Tannik (interpretat de Kaspar Velberg), ai cărui părinți au
fost deportați în Siberia, luptă de partea Wehrmacht-ului, iar
Juri Jogi (alias Kristjan Ukskula), de partea Armatei Roșii. Ambii
sunt tineri bine intenționați, animați de sentimente patriotice.
Acțiunea îi surprinde pe cele două fronturi adverse ale bătăliei
de la Tannenberg, când Juri îl împușcă pe Karl.
După
ce sovieticii resping trupele germane și anexează Estonia, Juri
intră sub comanda unui ofițer stalinist (alias Peeter Tammearu),
care are ca sarcină să eradicheze orice tendință naționalistă
și filogermană în rândul armatei estoniene. Confruntat cu
presiunea de a deveni informator, dar dorind să își protejeze
conaționalii, dintre care mulți luptaseră inițial de partea lui
Hitler, Juri are de jucat pe muchie de cuțit, învățând el însuși
și învățându-și subalternii lecția tăcerii (temă dureroasă,
simptomatică pentru întreaga perioadă stalinistă din țările
”eliberate”, pe care o regăsim și în ”Scrimerul”). Dar
filmul nu analizează în filigran această ambiguă problematică,
ci continuă urmărirea destinului protagoniștilor săi,
adâncindu-se în analiza dilemelor lor morale: culpa, iertarea și
ispășirea.
Juri
are de îndeplinit o veche datorie de front: să ducă scrisoarea
găsită asupra soldatului pe care l-a ucis la adresa indicată pe
plic. Astfel ajunge în Tallinul ruinat după bombardamente, la
frumoasa soră a lui Karl, Aino (alias Maiken Schmidt, singurul
personaj feminin). Între cei doi se joacă episodul dramatic cel mai
complex, ca emoție, al filmului. Tensiunea incomodei întâlniri cu
unica supraviețuitoare a familiei inamicului său e umbrită de
tristețile războiului și represiunilor staliniste, evocate de
Aino, care își deplânge părinții deportați în Siberia și
mărturisește că e gata să-i ierte pe conaționalii care i-au
trecut părinții pe lista de deportare. Juri are de îndurat o
umilință în plus, el fiind (cum a mărturisit camarazilor săi,
dar nu și fetei) autorul acestei liste. Umbra întâlnirii e
accentuată de culpa suplimentară a minciunii asumate de Juri, când
acesta îi relatează lui Aino un tablou deformat, mult mai eroic, al
morții lui Karl, din care criminalitatea sa este exclusă.
Idila
discretă care se naște între cei doi rămâne în aer, când Juri
este rechemat în armată, unde este însărcinat cu supravegherea
frontierei. Este locul în care își va ispăși toate vinovățiile,
apărând cu propria viață viețile unor adolescenți prinși în
trecerea ilegală a frontierei, pe care șeful său vrea să-i
împuște pentru pactizare cu dușmanul. O confruntare tensionată
între cei doi, soldată cu un scurt schimb de focuri între membrii
patrulei de grăniceri, duce la moartea ambilor și soluționează
într-o rotunjime desăvârșită scenariul filmului.
Morala
acestuia - asumarea istoriei și iertarea - traversează toate
bolgiile suferinței și ispășirii, rămânând credibilă, în
ciuda câtorva cadre propagandist-clișeistice șipersonajelor secundare și de fundal, cam nedezvoltate.