Cinematograful românesc continuă să valorifice, cu tot mai mult succes, experienţa istorică a comunismului. După ce ani la rând profesorii de regie au încercat să-şi convingă studenţii că trecutul nu are valoare cinematografică (!), iată că tinerii ucenici se debarasează de părerile preconcepute (şi fundamental vinovate) ale dascălilor, pentru a mărturisi un adevăr simplu şi esenţial: memoria este o parte definitorie a fiinţei, inclusiv a fiinţei naţionale. Şi dacă primul val al rememorărilor filmice ale epocii comuniste investiga, firesc şi absolut necesar, marile drame şi vinovăţii ale sistemului, revelând aspectul coşmaresc al regimului roşu, direcţia inaugurată de Cătălin Mitulescu (“Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”) începe să recupereze, cu eleganţă şi curaj, dimensiunea normalităţii. A normalităţii “omului de sub vremi”, vieţuitor într-un sistem politic corupt (dar care sistem politic nu e?…) şi încercând, în pofida acestuia, să-şi păstreze obrazul curat. Această perspectivă a demnităţii umane este şi păstrătoarea umorului stenic, românesc al “glorioasei tradiţii” a bancurilor perioadei comuniste, cea care pe mulţi ne-a ajutat să nu cădem cu duhul în pragul celor mai aberante încercări. Între bufonerie şi sfinţenie nu sunt mulţi paşi: dintr-o perspectivă infinit mai înaltă, martirii închisorilor comuniste mărturiseau, şi ei, că rezistă doar cei cu simţul umorului.
Şi iată că un grup de tineri cineaşti (Hanno Hofer, Constantin Popescu, Ioana Uricaru, Răzvan Mărculescu), doi dintre ei, debutanţi în regie de film, alţi doi, debutanţi în regie de lung-metraj, dintre care doar unul (Hanno Hofer) consacrat de marile festivaluri, adunaţi laolaltă, cu generozitate şi curaj, de Cristian Mungiu (binecunoscut pentru răsunătoarele succese “Occident” şi “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”), reuşeşte să răspundă cu brio acestei provocări şi să ne dăruiască o frescă istorică umoristică a “Epocii de aur”, ce va face carieră. Şi a început deja să o facă!
Filmul “Amintiri din epoca de aur”, selecţionat la Cannes la secţiunea “Un certain regard” este deja vândut în 27 de ţări (performanţă rară pentru filmul românesc) şi disputat de cele mai prestigioase festivaluri din lume.
Pelicula e alcătuită din câteva episoade distincte, concentrate în două părţi (“Tovarăşi, frumoasă e viaţa!” şi “Dragoste în timpul liber”), programate a intra în cinematografele din Romania în septembrie, respectiv octombrie a.c.
Concepţia regizorală urmăreşte cristalizarea unor “legende urbane” ale epocii comuniste (care pot fi la fel de bine şi rurale), instituite şi esenţializate de celebrele bancuri şi interpretate, consecvent, de aceeaşi echipă actoricească. Dacă poveştile din “Legenda miliţianului lacom”, “a activistului zelos” pus pe alfabetizarea, cu orice preţ, a ciobanilor, legenda fotografului neurastenizat de la “Scânteia”, ori a “caruselului politrucilor nebuni” sunt reale, sau nu, dacă aparţin ele oralităţii bancurilor sau a faptului povestit, ori chiar literaturii de sertar, mai puţin contează. Contează accesul la esenţial al acestor poveşti, naturaleţea atmosferei reconstituite şi prospeţimea, umorul frenetic şi sănătos, accesibil tuturor vârstelor, cu care sunt aduse la viaţă. Desigur, o anumită parte din tensiunea mocnită în spatele acestor poveşti de-a râsu’-plânsu’ se risipeşte, undeva, dincolo de fundalul povestirii – fapt inerent convenţiei bancului, snoavei, poveştii cu tâlc; rămâne, însă, acea poftă de viaţă şi lipsă de griji a cetăţeanului mediu, poposit între două halte ale istoriei, adăpostit în spatele evenimentelor majore şi dramatice, care încearcă să-şi trăiască departe de ideologii, dacă se poate, ori bagatelizându-le, dacă n-are-ncotro, felia de viaţă.