Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

luni, 18 decembrie 2017

România regală și Schimbarea la față a României




„România a fost pentru 10 zile Regat”, spunea cineva, în zilele acestea, pe feisbuk. Da, marea de oameni veniți din toată țara și de dincolo de frontierele țării să-și ia rămas bun de la Rege, căldura și explozia de evlavie cu care a fost întâmpinat pe ultimul său drum pământesc, de la Otopeni până la Curtea de Argeș, au transformat neașteptat de mult fața României. 
 
Se vorbește de o creștere a conștiinței monarhice a românilor în zilele acestea, cum nu s-a mai întâmplat. Și nu cred că e un fenomen efemer sau de suprafață, pentru că substratul pe care se bazează este adânc și trainic. Cred că, pur și simplu, România s-a maturizat mult în aceste câteva zile. 
 
Zecile de emisiuni despre Rege, transmise în zilele astea de toate posturile media importante, indiferent de orientarea lor politică și specificul lor, nu doar că au educat populația, dar au ridicat la lumină și au adus la unison un orizont de simțire națională, care până acum funcționa predilect la nivel subteran și insular, în zona grupurilor monarhiste, anticomuniste, uneori, a celor creștine, obstrucționate tacit de puterea politică, fie ea declarată stângistă ori liberală, putere pentru care regalitatea era văzută ca o amenințare. 
 
Am mai avut, în istoria recentă, mari momente de entuziasm monarhic, cu ocazia scurtelor – prea scurtelor - și puținelor – prea puținelor - , dar memorabilelor vizite în țară ale Majestății Sale Mihai I. Dar atunci, datorită rezistenței opuse de guvernanți, flacăra monarhică nu a avut nici puterea de cuprindere națională, nici anvergura aproape metafizică a celei de acum. Metafizică? Religioasă? Sentimentală, pur și simplu? Care e cuvântul potrivit pentru această stare de elevație, pe care doar în zilele Revoluției din 1989 am mai simțit-o? Dar atunci, dincolo de entuziasmul general și de norul de har sub care mulți au simțit că s-a aflat România, starea generală era mult mai confuză, iar fluidele care o animau, mult mai diverse și antagonice, ceea ce ulterior s-a concretizat în degringolada tranziției. Sunt legități istorice binecunoscute; le-a exprimat și Gustave le Bon în cărțile sale despre psihologia revoluțiilor. 
 
Pe când acum, reîntoarecerea acasă pentru totdeauna a Regelui ne-a adus o stare de limpede elevație, receptată de mulți ca tristă sau tragică, dar mai luminoasă și mai verticalizată ca oricând. Cum altfel să-ți explici că, în loc de lacrimi, mulțimea prohodea cortegiul funerar cu aplauze? Și nu erau aplauzele tembele ale devoratorilor de spectacol, căci irumpeau într-o liniște desăvârșită și într-o stare de așezare lăuntrică a mulțimii, atipice cotidianului românesc și străine stării de spectacol stradal. 
 
Cred că numele acestei elevații populare este metanoia. O țară se trezește din somn. O țară își resimte tot mai mult vinovăția și decăderea, dar începe să vadă și demnitatea la care este chemată. Demnitate pe care o credea anacronică, utopică, pierdută. Anvergura marelui monarh, primit acum acasă, i-a readus-o în față. A devenit palpabilă! O țară își reamintește de Regele său și de un trecut nu prea îndepărtat, foarte turbulent și dramatic, dar încărcat și cu o alură de glorie neamăgitoare, centrată în jurul Coroanei Regale făuritoare a României Mari. 
 
Tot mai multe mărturii ieșite acum la lumină, obligate să zacă prin sertare, măsluite, ori pur și simplu uitate, șterg zoaiele de mârșavă ponegrire cu care a fost întinată de propaganda comunistă imaginea Regelui și a monarhiei Române, dar mai ales a Regelui Mihai, primul și singurul Rege al României uns de Biserica Ortodoxă. Bârfe infame, instrumentate metodic și preluate ulterior de ignoranța populară și perpetuate timp de generații, încep tot mai mult să se spulbere. E drept că mărturii valoroase despre familia regală au fost publicate de edituri de prestigiu, dar parcă nu au avut ecoul național pe care l-ar fi meritat. Vălul de neîncredere persista, pentru că înțelegerea organismului monarhic era obstrucționată (și încă mai este) de pâcla obscurantismului materialist, care a atacat chiar și mințile unor oameni care se pretind credincioși. E de neînțeles, altminteri, cum pot unii creștini să conteste legitimitatea Regelui, invocând abdicarea forțată, care este nulă nu doar pentru că a fost obținută prin șantaj, ci din simplul și fundamentalul motiv că ungerea nu poate fi luată înapoi. Abdicarea nu este demisie dintr-o funcție laică, ci este nulă de drept, pentru că ungerea este consacrare! Asemeni hirotoniei preoțești, asemeni cununiei creștine. 

Abia acum, după trecerea la veșnicie, imaginea Regelui începe să se arate public și să fie înțeleasă în adevărata ei lumină. De ce abia acum? Pentru că acum informația se unește cu duhul! Adevărul, ca să se înrădăcineze în conștiințe, are nevoie de plinirea Duhului. De aceea, întotdeauna în istoria creștinismului, moartea drepților a fost urmată de mari străluminări spirituale și convertiri. Trecerea la cer a dreptului deschide cerul, pentru că rugăciunile lui sunt primite de bunăvoința divină. Am simțit asta la trecerea la veșnicie a părintelui Sofian, a părintelui Galeriu și a altor rugători ai neamului românesc. La moartea drepților, Dumnezeu le ridică sufletul la putere, încununându-i cu lumina Sa, lumină care apoi se revarsă peste cetate și este resimțită de orice om cu sensibilitate duhovnicească. Este valul de evlavie populară pe care îl simțim când îi prohodim pe marii oameni ai duhului. Poate că nu îndrăznim să o spunem sau nu realizăm încă, dar același lucru se întâmplă acum, la moartea Regelui Mihai I. 
 
O mărturisește valul de iubire și evlavie populară cu care a fost întâmpinat acum în toată țara îndelung așteptatul monarh. Sentimentul acesta nu de tristețe, ci de speranță luminoasă a celui trecut prin crucea suferințelor istoriei, sentiment eminamente spiritual, l-am simțit în reacțiile mulțimii venite să-l prohodească pe Rege la Palatul Regal. Gardul curții Palatului, înveșmântat de oameni cu nenumărate flori și privegheat de ghirlande de candele, s-a transformat într-un fel de panglică de condoleanțe, ce găzduia înduioșătoare fotografii ale familiei regale, precum și o mulțime de poezii și mesaje de dragoste și pocăință închinate Regelui, compuse spontan, a căror sinceritate și căldură nu puteau să nu te impresioneze. M-a mișcat îndeosebi un desen de copil, reprezentând un aeroplan, sub care scria „Zbori spre Rai, Măria Ta!” 
 
Semnele evlaviei populare sunt în Ortodoxie, dar și în Catolicism, o primă condiție a recunoașterii sfințeniei. Aceleași coordonate ale sfințeniei le-a subliniat, cu discreție, părintele Patriarh Daniel, când a evocat în aceste zile, într-o serie de cuvântări, personalitatea Regelui Mihai, accentuând virtuțile morale, religioase și politice ale acestuia, chiar dacă, din înțeleaptă diplomație, nu a pronunțat delicatul adjectiv. 
 
Am credința că Dumnezeu va da la lumină, în timp, și alte semne, tot mai convingătoare, ale așezării Regelui în rândul drepților lui Dumnezeu, dacă ne vom învrednici de aceste dezvăluiri. 
 
Dar nu doar despre rectitudinea morală și creștinească a Regelui Mihai este acest text, ci și despre Schimbarea la față a României. Am credința că recunoașterea primeia o va potența pe a doua. Această Schimbare la față nu este o utopie, ci este o opțiune; și nu se realizează dintr-o dată, ci în etape, în suișuri succesive, care nu exclud coborâșurile. Totul depinde de modul cum reușim să asanăm noxele acumulate în substraturile istoriei noastre recente.
 
O primă etapă a constituit-o Revoluția din 1989, indiferent cum i-om spune din punct de vedere istoric. Era firesc să fie etapa cea mai dureroasă și cea mai tulbure. Era firesc și ca „Revoluția să fie furată”. Nu a existat revoluție în istorie să nu fie furată. M-a întristat că mulți idealiști ai acelor zile și-au pierdut cu totul speranța în anii ce au urmat. Se așteptau, probabil, la un suiș liniar al istoriei, subestimând remanențele comunismului din societatea noastră. 
 
Dar România profundă a subzistat și iese la lumină, pas cu pas, în momentele de deschidere spirituală ale istoriei și de mare coeziune națională, când perdeaua materialismului comunitar slăbește. Revirimentul credinței de după 1989 a potențat mult această renaștere și continuă să o potențeze, dar mai firav, pentru că și credința noastră este firavă. 
 
Moartea Regelui este, însă, un eveniment covârșitor, cu mare greutate în Schimbarea la față a țării. Nici un om de stat al României moderne nu a fost prohodit cu asemenea entuziasm și într-un asemenea duh de reconciliere națională, nici cu atâta recunoaștere de pe alte meleaguri. O profeție pe care o ținem în buzunarul ascuns al inimii conștiinței noastre naționale, legată de strălucirea din vremurile din urmă a României, pare să-și arate primele raze. Dar câte oceane de întuneric o pândesc, învolburate de alte profeții, nefaste! O profeție este un viitor posibil, o promisiune  de la Dumnezeu, dar nu se împlinește automat, trebuie să lupți pentru împlinirea ei. În mâinile noastre este alegerea. 
 
Această Schimbare la față se va înfăptui, cum sunt toate la Dumnezeu, pe măsura credinței noastre și a recunoașterii, cu smerenie, a personalității adevărate a Regelui, implicit, a preluării modelului său, după putințele noastre. Sfinții se roagă pentru noi, dar noi nu devenim beneficiarii rugăciunilor lor decât dacă îi recunoaștem și dacă intrăm în comuniune cu ei. 
 
În zilele acestea, de câte ori mă gândeam la Palatul Regal, îmi venea să spun „deal”, iar „a merge la Palat” se transforma, automat, în „a urca”. Cu adevărat, în zilele acestea Palatul Regal s-a transformat într-un deal, la fel ca Dealul Patriarhiei, când își prăznuiește sfinții, iar Piața Palatului, într-o catedrală. O adevărată catedrală, vie, a învierii neamului românesc. 
 
Am privit-o ziua, am privit-o seara și noaptea, plină de zecile de mii de oameni veniți să-și ia rămas bun de la Rege: zeci de scrisori și poezii de dragoste către Rege, mii și sute de mii de flori și luminițe aprinse și tot atâtea suflete - candele ale pocăinței populare, speranței și evlaviei față de un Rege mult mai înalt decât veacul în care i-a fost dat să trăiască. Veac care a încercat să-l dărâme, dar nu a reușit. Pelerinajul românilor din zilele acestea la Peleș, la Palatul Regal, la Curtea de Argeș ridică un catarg de speranță într-un destin istoric mai demn, de o demnitate după modelul celui care acum este primit în brațele Domnului.

Nu ne rămâne decât să credem, noi toți, dar în primul rând guvernanții, liderii de suflete și de opinie, dar și celelalte forțe ale țării, că această demnitate regală creștin-mărturisitoare este posibilă și că este singura care ne asigură, ca țară, un viitor pe pământ și în cer. 

Să ne rugăm Arhanghelului veghetor Mihail și soborului de sfinți ocrotitori ai României, ca dragostea de țară și de oameni a Regelui plecat acum către Domnul, demnitatea, discernământul său politic (încă subestimat), cumpătarea, modestia și curajul său să se reverse și peste diriguitorii actuali ai României și peste toți românii, pe care să-i aducă la unitate!  
13-18 decembrie 2017

luni, 11 decembrie 2017

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (XI)




Iordanul, un leagăn cosmic

Tocmai am trecut prin a doua probă a deșertului: Carantania; sau vrem să credem că am depășit-o. Cel puțin la nivelul de ușurință pe care i l-a conferit-o, pentru slăbiciunile noastre, Dumnezeu. Coborâm dinspre severa mănăstire suspendată pe abruptul de stâncă roșie. I-aș spune mai degrabă schit sau sihăstrie în adevăratul sens al cuvântului, de vreme ce este locuită de un singur călugăr. Nu putem rămâne aici pentru rugăciunea de noapte, cu toate că locul o cere! Șoferul ne așteaptă în vale și mai avem un drum important de făcut, pe care îl așteptăm cu înfrigurare de multă vreme.

Cât de aproape de efervescentul Ierusalim este pustiul Iudeii! Viața pururi fremătătoare, la un pas de neînduplecarea uscată a deșertului. Doar Muntele Măslinilor le desparte! Ce turnuri radicale de stare poate face un munte, când peste el lucrează, neostoită, mâna lui Dumnezeu! Cât de aproape de Orașul Sfânt este Marea Moartă, cu blestemele ei, care își poartă sarea cea aspră, dar și nămolul revigorant până în ziua de azi! Cât de aproape de viață e moartea! Cât de strâns se învecinează și se întrepătrund viața și moartea chiar în Vechea Cetate, Ierusalimul! Mai strâns ca oriunde! Renașterea și supliciul! Lacrima de sare și bucuria speranței și învierii!
Meridianele istoriei spiritului sunt tot mai dense spre Centru, iar literele cu care istoria este scrisă, tot mai consistente, până se unesc între ele: toate meridianele gândului într-un Pol unic, toate literele într-un singur Cuvânt! Acesta este Golgota, polul cel unic, altarul și germenele de înviere al omenirii!
Trebuie să treacă o întreagă istorie, ca toate acestea să se împlinească; o istorie plină de jertfă și frământări, care ne învață, pas cu pas, condiția de a fi a ucenicilor lui Hristos, strânși în Biserica luptătoare. Aceasta este condiția Bisericii în asediu, starea firească a creștinismului în lume.
Pentru pregătirea rezistenței în stare de prigoană este obligatorie proba deșertului. A ispitirii. A luptei cu greutatea materiei și cu tentațiile; chiar proba părăsirii de Dumnezeu. Nu poți rezista prigoanei fără să fi trecut experiența deșertului, dar nici deșertul nu-l poți birui fără să te fi întărit mai întâi în Dumnezeu. Aceasta e Calea! Pe această cale a creșterii Își poartă Dumnezeu pelerinii, când I se dă mână liberă. Când Îl lăsăm pe El să întocmească traseul călătoriei. Pare mai riscant să te lași doar pe mâna lui Dumnezeu, dar așa și Dumnezeu e mai aproape de tine.

Cu astfel de gânduri ne îndreptăm, în goana ușoară a mașinii, spre Iordan. O stare de biruință ne cuprinde, fără să fi făcut nimic special pentru asta. Poate că ne-am rugat, ca fiecare pelerin, când ajunge pe-aici. O fi considerat Domnul asta de ajuns? Ori e un pogorământ pentru neputințele noastre... Desigur că asta e, acesta e darul și ne bucurăm de el. Nu-i putem oferi lui Dumnezeu nimic altceva, decât recunoștința. Nici sfinților Săi nu le putem mulțimi îndeajuns căci, în ignoranța noastră, nici nu-i știm pe cei mai mulți care s-au nevoit pe aici, ori îi uităm prea repede pe întemeietorii și chivernisitorii acestor lăcașuri. Și totuși, sfinții necunoscuți ne primesc, cu nespusă dragoste și grijă, pe brațele lor: sentimentul acesta ne-a urmărit aproape pe parcursul întregii călătorii în Țara Sfântă.

În sfârșit, Iordanul! Locul botezului Domnului! Cât am așteptat întâlnirea cu apa aceasta mică și blândă, care separă acum teritoriile a două țări, dar unește Cerul cu pământul într-un veritabil sărut, cel mai trainic sărut din istoria lumii. Cel mai trainic, de vreme ce până azi apele sale ascultă, mai mult ca oricare altele, de voia Domnului, schimbându-și cursul de fiecare Bobotează, înfruntând gravitația la cuvântul lui Dumnezeu. Pelerini din toate colțurile lumii și de toate confesiile vin aici, mai ales pe 19 ianuarie, dar și în tot cursul anului, să se „boteze”, să se împărtășească din harul în care Domnul scaldă mereu aceste ape. 
 
Intru în Iordan ca într-un leagăn, ca în scutecele calde ale unui copil. Un leagăn cosmic ne leagănă ușor trupurile în aceste ape, în care e bine nu doar să te cufunzi ritualic de trei ori, cum fac toți pelerinii, ci să și stai, căci stai în șuvoiul Luminii, stai în brațele Domnului. O femeie mai tânără, în fața mea, îmbrăcată într-o lungă rochie albă de in, ca o rochie de mireasă, se întinde pe apă cu brațele desfăcute cruciform și plutește așa nemișcată. Nu i se vede fața. Ai zice că a adormit pe luciul de apă. Abia când se ridică, îi vedem chipul străluminat de o lumină ce nu-i de aici, a cărei radianță se lasă sau nu se lasă prinsă de camerele de fotografiat. În orice caz, la Iordan toată lumea se fotografiază. Pe mal stau chiar fotografi profesioniști, gata să răspundă la comenzile grupurilor. Ritualul laic tacit a înscris în practicile pelerinilor nu doar tripla cufundare, cu rugăciuni individuale ori cântate în grup, ca la unii protestanți, ci și fotografierea spre amintire a unuia din cele mai sfinte, probabil, momente din viața fiecăruia. Trag cu ochiul la niște poze proaspete, făcute unui întreg autocar de pelerini: momentul de după „botez” a înscris pe chipul fiecăruia o lumină și o stare de nobilă fericire, care nu se regăsesc pe chipul aceluiși ins în viața de zi cu zi.

(Va urma)

Fotografiile care ilustrează acest foileton îi aparțin autoarei. 

Vedeți și:  
 


 

miercuri, 6 decembrie 2017

Şi Dacia


Postarea 32 din "Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui"
Desen de Elena Dulgheru

Şi Dacia

Pas cu pas, frumuseţe cu frumuseţe
Iat-o cum creşte această fecioară
Iată şi mirii de lîngă ea
- mirii Tăi
cu inimi blînde şi trupuri voievodale,
Înconjurînd nisipul solar
spre a-şi aşterne frunţile în faţa Ta
şi apoi, îmbrăţişarea frăţească
A inimilor mari, voievodale -
Frumuseţe de frumuseţe,
Spic după spic
şi pas după pas
- Iat-o cum acoperă această ţară
Cu dorul Tău
În frumuseţe de frumuseţe
şi-n dor după dor,
Aşteptîndu-Te. 



Mai multe informații despre carte, pe blogul Editurii OPT

marți, 5 decembrie 2017

Poemul Ierusalimului (Orașul viitorului)


Citit (cu titlul "Ierusalim (Orașul viitorului)") în cadrul Colocviului de literatură creștină al Ziarului Lumina de la Mănăstirea Cernica, 26 noiembrie 2017 și publicat în Lumina Literară și Artistică/noiembrie 2017
 

Poemul Ierusalimului (Orașul viitorului)

Tu fă doar un pas,
cel mai mic,
Și Orașul singur va veni către tine
îmbrățișându-te, colinele arse de vânt
și albite de soare
se ridică vertical, ondulându-se
ca niște mari suprafețe de apă,
ca talazurile verzi ale mării.
Iată-le cum vin către tine să te îmbrățișeze,
Cum petalele mari de floare
Se înfășoară în jurul pistilului,
să îl protejeze
de noapte.
Tu ești pistilul! Ești centrul.
Ești pelerinul nerătăcitor
străbătând noaptea drumurilor
spre lumină
Căci dorind ai venit.
Nu te teme! Iubește-le!
Aceste peisaje uscate 
care se ridică vertical, vălurindu-se
ca niște cortine pe scena 
cerului
Când autocarul aleargă în goană
Pe panglica perfectă a șoselei
de la Tel-Aviv la Ierusalim
Nici nu ai timp să te uiți în telefon,
să verifici fusul stelar și imaginile,
Peisajul te fură cu totul,
deși parcă nu ar avea nimic de spus.
Dealurile tocite cu blocuri de piatră albă, răsărite în vârful lor,
aleargă înapoi pe orizontul stâng și cel drept al șoselei, 
care se unesc
cu orizontul din față, 
în care intri, despicându-l 
cu săgeata șoselei
ce nu știe să se oprească.
Dorind,
Cu turbioanele dragostei intri
În această țară a viitorului.
Dintre ură și dragoste
mai mare e dragostea.
Dragostea poate converti până și profețiile,
decantând fiecare silabă a Domnului
prin filtrul iubirii,
neschimbând nici un cuvânt,
ci decantând
fiecare silabă a Domnului.
Luminați fiecare cuvânt cu inima voastră, ca pe un diamant!
Purtați cărțile profețiilor pe brațele deschise ale dragostei
și ale iertării
și limpede va fi viitorul!
agape
Ochii copiilor vor ști să citească.
Șoseaua virilă mă poartă
pe acest pământ preabătrân
încrustat de cuvinte
către un oraș al viitorului
unind pietrele albe ale trecutului
cu brațele fierbinți ale oamenilor
și cu voința lor dârză.
Sfânta Cruce răsărind
Din steaua lui David,
udată de brațele fierbinți ale Elenei
și de inima ei dârză
și iubitoare.
Luminați, luminați
Orașul viitorului!
pietrele albe ale trecutului, încrustate cu grijă,
și inimile dârze ale oamenilor
au nevoie de dragostea voastră.
Ie-Ru-Sa-Lim!

luni, 4 decembrie 2017

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (10)


Carantania

Șoferul arab ne aduce până la poalele muntelui. Ni l-au tocmit măicuțele de la Așezământul Românesc, este omul lor de încredere. Șoseaua traversează deșertul. Este la fel de cald ca la Ierihon, care încă se zărește în spatele nostru, dar lucrurile încep să se schimbe: inițial discret, dar până la urmă radical. Problemele încep, cumva, să se contureze: ăsta ești tu, acesta e muntele, acesta-i urcușul pe care-l ai de făcut, acesta e soarele, de care nu ai scăpare. La Ierihon totul era confuz și inform, asemeni lipsei de orizont a peisajului, și ascuns sub pâcla amăgirii și neînțelegerii, ca minciuna și ignoranța din gurile oamenilor. În Carantania, lucrurile și gândurile se limpezesc și se conturează clar, în alb/negru, până la radicalizare. 
 
Mănăstirea, agățată ca un balcon suspendat de muntele vertical, ne așteaptă. Abruptul aspru de stâncă roșie se ridică deasupra noastră, simplu și semeț, ca o curbă exponențială. Cărarea în serpentină de praf alb-roșietic, conturată în roșul arămiu al muntelui, ne arată că au mai trecut oameni pe aici. Doamna Petrina, tovarășa noastră de drum, o redutabilă pelerină de vreo șaptezeci și cinci de ani, venită singură tocmai de la Iași, ne dă și ea curaj. E vecina noastră de la casa de oaspeți de la Ierusalim. Arată întru totul ca o femeie vârstnică de biserică, nepregătită pentru escaladări. Dar e o veterană a Locurilor Sfinte, pe care le știe aproape pe de rost, și nu dă nici un pas înapoi. Ne însoțește de câteva zile. Dintre îngerii noștri păzitori pe drumuri străine – care s-au tot schimbat -, ea este cel din urmă, probabil. Este cald, este greu, dar ea a venit în Carantania ca să urce muntele ăsta și nu va renunța tocmai acum! 
 
Șoferul ne așteaptă în valea aridă, retrăgându-și mașina tot mai departe pe albia uscată a șoselei pustii, în căutarea unei umbre incerte, pe care doar la Ierihon ar avea șanse să o afle. Sperăm că nu va uita să ne recupereze din această pustietate, unde nu vezi țipenie de om sau mașină. Suntem cu totul singuri!

Urcușul, făcut cu pași mici și în tăcere, este mai ușor decât părea a fi. În definitiv, distanța de parcurs nu e foarte mare, nici panta, prea abruptă: doar ultima parte e mai pieptișă. Încercarea cea grea este urcușul în aerul fierbinte, când respirația îți e arsă de briza încinsă. Sub razele incandescente, brăzdate de rafale toride de vânt, pălăriile devin inutile, iar eșarfele, asfixiante, așa că reinventăm, vrând-nevrând, combinația tradițională a celor două, singura care apără și de soare și de vânt în același timp. Ne confundăm tot mai mult cu lumea arabă. Și e firesc, căci nu poți face față, în costum de european, Țării Sfinte. 
 
Sus, în mănăstire, este răcoare. Iată că apar și oameni, bine ascunși în spatele zidurilor groase! Pe coridorul de piatră de la intrare ne întâmpină un portar arab și doi-trei vânzători de suveniruri, care își promovează marfa în toate limbile, încercând, ca și în alte locuri, să ghicească naționalitatea clienților. Și de multe ori nimeresc, chiar dacă pelerinii, răpuși de oboseală, nu scot o vorbă. 
 
Mănăstirea, cu un aspect foarte sobru, este un paralelipiped îngust din blocuri de piatră albă, trainic încastrat în peretele de stâncă verticală. Construcția ascetică ascunde o inginerie de primă mână, ca și la Hozeva, și la fel de bine adaptată mediului tradițional. Doar înălțimea și abruptul sunt mult mai amețitoare, iar peisajul din jur nu cuprinde nici o pată de verde. Doar Ierihonul, cu casele lui joase și risipite, se zărește în zare, ca un paznic incert, dizolvat în orizontul încețoșat de praf și căldură. Odată intrați între zidurile micii cetăți monahale, nu-l mai vedem, căci ferestrele, mici cât palma și rare, te izolează aproape cu totul de exterior, într-o recluziune adâncă. Oamenii sunt puțini la acest ceas de amiază. De fapt, nici n-ar încăpea prea mulți pe coridorul îngust, alipit ca un brâu de peretele carstic, care alcătuiește edificiul monahal. Ne întâmpină un călugăr încă tânăr și plin de lumină lăuntrică, singurul viețuitor al mănăstirii. Ne explică elocvent ce și cum, după care se retrage și ne lasă într-ale noastre. 
 
Cum e aici să fii singur, noaptea, în asprimea pustietății, după ce pleacă și așa puținii pelerini, paznicul și cei doi-trei negustori de suveniruri? Dar cum altfel poți fi aici, decât singur, confruntat cu cele ale tale, dezbrăcat de toate ale lumii, în fața lui Dumnezeu? De parcă totul te-ar pregăti pentru starea de adâncă cercetare lăuntrică și rugăciune, necesară a face față ispitelor de pe Muntele Ispitirii. Pe care, într-un fel, le va trăi fiecare. 
 
Numele „Carantania” vine de la cele patruzeci de zile de post, pe care le-a petrecut în peșterile de aici Domnul Hristos, în așteptarea întâlnirii cu prințul lumii acesteia. Postul extrem și rugăciunea adâncă au impregnat de la început, până și etimologic, aceste stânci. Pe una dintre ele, păstrată în forma ei naturală, tradiția spune că a stat Mântuitorul în timpul dialogului cu îngerul întunericului. Cutremurătoare memorii! Locul păstrează o veche tradiție ascetică, prezența călugărilor datând în aceste locuri încă de prin secolul al IV-lea, când este consemnată și o primă biserică, înălțată ceva mai sus de mănăstirea actuală, pe culmea muntelui, de sfântul Hariton. Mănăstirea acestuia a fost distrusă de perşi, apoi locurile au fost cucerite de cruciați, care au zidit aici alte două biserici, distruse apoi de arabi, pentru ca la sfârșitul secolului al XIX-lea pământul să fie cumpărat de greci, cei care au și zidit mănăstirea actuală. Dar memoria sfântul Hariton s-a păstrat, una din peșterile înglobate de actuala mănăstire purtându-i numele, fiind considerată unul din locurile de rugăciune ale sfântului. 
 
Câteva icoane naive sau de influență catolică, unele, foarte rare, consemnează reperele spirituale principale ale locului: Ispitirea lui Hristos, o icoană a sfântului Hariton și o alta a sfântului Ilie (prezentă și la Hozeva, unul din adăposturile istorice ale Tesviteanului), ocrotitorul tradițional al singurătăților monahale. 
 
Totuși, starea de străluminare lăuntrică dăruită de Muntele Ispitirii este mult mai limpede, mai adâncă și mai severă, decât cea a Hozevei. Căci Hozeva este locul de recluziune a drepților (Ilie, Ioachim, Gheorghe, Ioan românul...), pe când Carantania e chiar muntele încercării lui Hristos. Darul de limpezime lăuntrică al Carantaniei, asemeni sabiei Arhanghelului, șterge toată pâcla mentală și îndoiala alunecoasă a preabătrânului Ierihon.

(Va urma)

Vedeți și:  
 


sâmbătă, 11 noiembrie 2017

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (9)




Printre tâlhari”...

Dudul lui Zaheu (detaliu)
Suntem în pustietatea cea mai de jos, a Ierihonului „căzut între tâlhari”. Care tâlhari?... E o halucinație a deșertului? O umbră a trecutului, ori a unei pilde evanghelice, care a pecetluit cu verbul ei pentru totdeauna ținutul cu privire la care a fost rostită? Cei mai mulți pelerini scapă de ea, după cum am scăpat, de fapt, și noi, dar umbra înșelăciunii și a ambiguității morale plutesc aici la tot pasul; se amestecă cu pâcla din aer, cu presiunea permanentă a căldurii și cu lipsa de repere din peisaj, care îți dau un sentiment de stare de asediu și incertitudine, sugerându-ți că „întunericul cel mai dinafară” nu e departe... 
 
Indicatoare nu sunt, ori sunt aproape indistinctibile, iar străzile, în amiază, sunt pustii. Casele, niște construcții din planșee incerte, aranjate una lângă alta pe marginea drumului, au garduri înalte și porțile încuiate. Nu au nimic luxos, nici măcar trainic sau înstărit, încât parcă nu au de ascuns decât sărăcia, deșertăciune și teama de străini. Ori e doar o impresie? Senzația de oraș părăsit este copleșitoare în Ierihon, dar nici în celelalte orașe din Cisiordania, pe unde am trecut, nu am scăpat de ea. Ai neapărată nevoie de o călăuză! 
 
Noroc că unii dintre noi au mai fost pe aici, așa că, după un marș de doar câteva minute prin soare de la Biserica Sfântului Elisei, cea a dudului lui Zaheu, dibuim repede Așezământul Românesc. E pe o străduță la fel de anodină ca celelalte, ascuns în spatele unei porți înalte și fără nimic distinctiv, iar biserica nu se observă din stradă. Totul arată a camuflare strategică într-un mediu potențial ostil. Când intri, însă, diferența e compleșitoare. O arhitectură caldă și armonioasă, bine întreținută, și aerul de deschidere specific ortodox te fac să te simți ca în România! Măicuțe harnice mișună trebăluind printre acareturile moderne, alături de câteva femei pelerine cu mături în mâini, bucuroase să facă voluntariat în via Domnului. În sfârșit, acasă! Dar ce greu a fost până aici!

... și pelerinii de odinioară

În jurnalul ei de călătorie în Țara Sfântă, Olga Greceanu povestește cum, purtată de taxi către Ierusalim, din respect fața de pelerinii care odinioară mărșăluiau luni de zile pe jos, pe drumuri pline de primejdii, pentru a ajunge la Ierusalim, i-a spus șoferului să oprească în câmp, la câțiva kilometri de intrarea în Cetate. Era noapte și era singură, cu un geamantan după ea. Și a pornit pe jos, ca să se împărtășească măcar un pic din jertfa bravilor pelerini de altă dată. Câmpul prin care avea de trecut se știa că e plin de șerpi. Taximetristul a încercat s-o oprească, dar la insistențele ei a lăsat-o, ca pe una ce nu e în toate mințile – povestește marea doamnă a artei sacre românești în „Pe urmele pașilor Tăi, Iisuse”. 
 
În trecut, din evlavie, pelerinii din toată lumea creștină sacrificau ani de viață, averi și sănătate, pentru marea călătorie a vieții lor: Ierusalimul. O călătorie care, cu veacuri în urmă, se făcea cu greutăți și ispite neimaginabile pentru noi astăzi. Iar unii dintre ei, după amar de osteneală și primejdii înfruntate la tot pasul, din sfântă smerenie se simțeau nevrednici a călca cu piciorul pământul pe care a pășit cândva Mântuitorul, și se întorceau acasă așa, după ce doar sărutau porțile Vechii Cetăți, pe care nu mai îndrăzneau să pătrundă. Harul sărutului porții și al drumului de luni sau ani de zile, înfruntat cu destoinicie și credință, le era de ajuns! Priviți fotografiile de epocă și filmele documentare cu pelerinii de odinioară: chipurile și privirile lor te scrutează, smerit și titanic, de pe clișee roase și gălbejite de vremi, vădind pipernicia noastră spirituală de azi! Să ținem aceste priviri lângă inimă când avem de îndruntat drumuri grele! 
 
Nu vreau să sfidez obiceiurile și cuceririle științifice ale zilei, folosesc avionul și cam toată tehnologia indispensabilă a prezentului, dar e bine să păstrăm în fața minții icoana trecutului, ca pe un reper și o încurajare. În acest fel, putem primi greutățile drumului ca pe o binecuvântare, o mică împărtășire din ostenelile pelerinilor de altă dată și, cine știe, uneori, poate chiar din suferințele Domnului. 
 
Carantania

Nu se ajunge ușor în Carantania. Mai întâi este Ierihonul. Dar nici în Ierihon nu ajungi așa ușor.
Ierihonul văzut de pe muntele Carantania
În Ierihon am ajuns, chiar ne odihnim la oaza de românitate a Așezământului întemeiat de părintele Ilarion Argatu, unde bem apă proaspătă, ronțăim biscuiți lăsați de alți pelerini și ne tragem puterile. Mai avem o aruncătură de băț până în Carantania. Vom avea brațul destul de puternic pentru aceasta?

Și mai aspru, și mai înfricoșător decât deșertul Hozevei este pustiul Carantaniei. Deșertul de aproape și deșertul de departe. Căci în deșertul de aproape te mai poți sprijini pe ceva omenesc, pe o tradiție a locului, fie și ascetică, dar în deșertul de departe nu te poți sprijini pe nimic: rămâi numai tu și pustiul. Ori tu, pustiul și Dumnezeu, dacă știi cum să-L îndupleci în ceas de-ncercare. Adică pustiul, care e aici suveran, tu, pelerin rătăcitor, Dumnezeu și ispititorul. Care neapărat trebuie să apară, căci urcăm pe muntele ispitirii Domnului. Pe muntele confruntării, abrupte și tăioase ca tăișul acestor stânci ascuțite, confruntării cu principele avid de putere al lumii căzute. 
 
Trebuie să te pregătești pentru a urca muntele Carantaniei; cum să te pregătești? Fiecare pelerin își are canonul său, pe care trebuie să-l descopere în inima sa și să-l urmeze. Să-l descopere mai înainte de a i-l oferi la ceas neprevăzut întâmplarea. Trebuie să te golești de toate ale tale înainte de a urca muntele ispitirii: căci vei fi ispitit cu cele ale tale! 
 
Carantania, ca și Ierusalimul, face parte din „Zonă”. Și Ierusalimul e munte. Este chiar Muntele! Și iată, Carantania și Ierusalimul: cei doi poli ai aceluiași Munte, reversul și fața medaliei. Tot ce ți-a dat Ierusalimul îți poate răpi Carantania, dacă nu ești atent! Dacă nu îți împlinești canonul. Aceasta e Zona, asemenea Zonei din „Călăuza” lui Tarkovski, cum enigmatic mi-a șoptit un înveterat pelerin, care nici nu prea avea legătură cu cinema-ul! Ferm, în cele ale Domnului, să rămâi, orice ți s-ar întâmpla pe cale! Acesta să-ți fie canonul!

(Va urma)

Vedeți și:  
 

duminică, 29 octombrie 2017

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (8)



Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon...
Ierihon. Biserica Sf Elisei
Suntem în perioada vizitei lui Trump la Ierusalim. Tocmai am evadat din Sfânta Cetate, care e asediată de poliție la ora asta și are traficul paralizat, ne-am închinat la mormântul lui Lazăr din Betania, am vizitat o mănăstire ortodoxă aproape pustie de pe o șosea pustie și mărginașă din aproape pustia Betanie și încercăm să ne îndreptăm spre Ierihon. 
 
Ați mers vreodată cu un microbuz condus de un copil? În Cisiordania se poate!În Betania, ne duce la autogară un șerut condus de un puști de vreo 9 ani, care cu siguranță nu are carnet de șofer; ezităm să urcăm, până când vedem că microbuzul se umple și că altul nu vine. Un englez atletic, care se așază dezinvolt pe „locul mortului”, ne dă curaj. Volanul e mai mare ca puștiul, care șofează aproape din picioare, cu aerul că nu o face pentru prima dată. „To Jericho?”, îl întrebăm, fără speranța să ne răspundă; puștiul nu vorbește decât arabă, dar înțelege și dă cam neconvingător din cap. Cine știe unde ne duce? Totuși, ne lasă la stația de unde se merge spre Ierihon. O altă șosea aproape pustie, prăfoasă, cu chioșcuri dubioase pe margine. 
 
Șoferii de ocazie ne înconjură. Ar trebui să ne tocmim, dar am obosit. O atmosferă neprietenoasă plutește în aer. De unde vine? Praful, nepăsarea localnicilor, care nu se arată pe străzi, dar lasă mizeria să mocnească, căldura apăsătoare, lipsa de indicatoare, viclenia taximetriștilor și engleza lor stricată ne creează o stare de abandon, vecină cu disperarea. Senzația că ești la o margine a lumii, abandonată de Dumnezeu, persistă. 
 
Ierihon. Dudul lui Zaheu - bis Sf Elisei
Șapte șekeli de persoană e drumul cu șerutul spre Ierihon. Șoseaua e incredibil de bună, occidentală, ca cele mai multe drumuri interurbane din Israel, dar aerul e tot mai cald și mai irespirabil. Nu știu cum, aridul deșertului intră peste noi, prin geamurile bine izolate ale mașinii. Un abrupt de pământ roșu uscat mărginește o latură a șoselei. Un stâlp ne indică cele câteva zeci de metri sub nivelul mării la care ne aflăm. Vom coborî și mai jos. Presiunea și uscăciunea din aer îți dau o stare de panică fizică și morală ireproductibilă. Vor crește și mai mult. De ca și cum păcatul, înșelăciunea, boala și descompunerea te-ar pândi aici la tot pasul! Era torid și la Hozeva, dar câtă diferență! Acolo, firavul pârâu Cherit, cu micile lui oaze de verdeață, îmblânzea asprimea deșertului carstic, pe când acum parcă nu mai avem nici o scăpare. Nici nu are cum a fi altfel, căci coborâm spre Marea Moartă! Starea de implozie a spiritului e iminentă, de ca și cum ne apropiem de întunericul cel mai din afară. Inima se face tot mai mică, abandonând și trupul și voința, parcă ar refuza din răsputeri această încercare! Singura speranță, Așezământul românesc de la Ierihon, ni se desenează ca o luminiță de la capătul tunelului, la care nu știm dacă vom ajunge.

Continuarea probei deșertului. Bolgia a doua

Destul de repede ajungem la o adunătură de case pipernicite, niște paralelipipede albe aseptice, fără grădini, amplasate haotic și fără nici o construcție-reper. Acesta e Ierihonul! Ne spune șoferul. Am ajuns? Nu cred. Nu pot să cred. Maghernițele astea dubioase, pierdute printre străzi fără nume și fără culoare, pe care aproape că nu mișcă țipenie de om, sunt cel mai vechi oraș din lume? Și suntem în centrul Ierihonului! Nici o construcție respectabilă nu justifică titlul de oraș acestei aglomerări de cuburi anodine și coșcovite, neanimate de oameni, lipsite de ordine și de orice reper urban funcțional identificabil.
Unde să vă las?” - ne întreabă șoferul. „La dudul lui Zaheu!”


te cearcă Dumnezeu într-o țară străină când pâcla șoselei e una cu pâcla minții și nici un drum nu mai duce spre țintă;
te cearcă Dumnezeu într-o țară străină când voci în răspăr ți se-nvolbură-n jur, până când limba maternă îți e de nerecunoscut;
te cearcă Dumnezeu într-o țară străină când hărțile ți se fărâmă în mâini, ca și banii, a căror socoteală nu o răzbești;
te cearcă Dumnezeu într-o țară străină când, gol și dezbrăcat, pierzi rostul bucuriei de pelerin;
te cearcă Dumnezeu într-o țară străină când ochi lunecoși ți se-aruncă-n obraz, întrebându-te „ce ai cu noi?”;
te cearcă Dumnezeu într-o țară străină când apa nu-i apă, casa nu-i casă, și mai ales când prietenii ți s-au rătăcit de pe drum;
te cearcă Dumnezeu într-o țară străină când nu îți mai recunoști propriul chip;
te cearcă Dumnezeu într-o țară străină când dragul whats’up e blocat de hackeri palestinieni:
și ai rămas fără voce!

Aici este dudul lui Zaheu!” Șoferul ne spune să coborâm... „Nu e acesta dudul lui Zaheu!” „Ba da, e acesta!” „Vă spun singur, nu e!” „Ba da, coborâți!” 
 
Falsul dud al lui Zaheu (foto: internet)
Șoferul arab ne lasă lângă un arbore cu coroană impresionantă și trunchiul perfect sănătos, dintr-o mică grădină publică înverzită. Nu are nici o cracă uscată. Doi localnici distrați ne confirmă că acesta e dudul. Se vede că, de fapt, ca și șoferul nostru,
nu le pasă și sunt gata să spună orice ca să facă pe plac clientului, și că habar n-au de obiectivele creștine din zona lor, nici măcar din motive comerciale. Mai târziu voi descoperi că cele mai multe situri turistice de limbă engleză dau tocmai acest copac falnic drept istoricul dud al lui Zaheu: este versiunea franciscanilor, care a făcut carieră în ghidurile de profil! Noroc că unul dintre noi a mai fost pe aici! Grăbim pasul și, după câteva zeci de metri de marș pe o stradă prăfoasă și încinsă de soare, ajungem la o mică biserică grecească, a cărei curte adăpostește celebrul dud. Sau sicomor, cum i se spune aici. Trunchiul, foarte bătrân și uscat, îi este acoperit cu un înveliș de plexiglas. În curtea pustie ne tragem sufletul.

Biserica, o construcție eteroclită destul de sărăcăcioasă, este închinată Sfântului Elisei, profetul care cu trei milenii în urmă, la rugămintea locuitorilor a făcut printr-o minune ca apa Ierihonului, până atunci amară, să fie bună de băut. Izvorul binecuvântat de ucenicul Sfântului Ilie adapă până azi ancestralul oraș. Băiatul de la pangar face pe ghidul. E angajat de biserică și e musulman. „Vi se pare acum cald? Să veniți în august să vedeți cum e când temperatura nu coboară cu săptămânile sub 40 de grade!” Recunosc că nu vreau să văd. 
 
Mai târziu voi descoperi că, în privința autenticității dudului, lucrurile se complică și mai mult, pentru că Muzeul Țării Sfinte al Centrului Cultural Rus din Ierihon prezintă, pe teritoriul său, un alt masiv sicomor cu aspect multimilenar, dat drept adevăratul dud în care Zaheu vameșul s-a urcat să îl vadă pe Hristos. Astfel de ambiguități istorice sunt frecvente în Țara Sfântă; la început, sunt dezorientante, până când îți dai seama că nu ai venit aici din rațiuni muzeistice, ci pentru a întări omul lăuntric și relația lui cu Dumnezeu. Iar noi ne mai tragem puțin sufletul lângă umbra pomilor mai tineri din jurul anticului dud, după care grăbim pasul spre Așezământul Românesc, oaza noastră de speranță în acest pustiu al ambiguității și uscăciunii. 

(Va urma)