Apărut în Ziarul Lumina de † sâmbătă 25 martie 2017
De
aceea, întâlnirea cu fotograful și artistul video Dmitri Brickman,
un rus stabilit din 1991 în Israel, este o adevărată sărbătoare.
Câteva festivaluri și centre expoziționale din Rusia, Armenia și
Israel i-au găzduit în ultimii ani colecțiile de fotografie și
filmele-eseu dedicate unor mari texte sacre ale lumii: Eccleziastul
și „Tao
Te Ching”
a lui Lao Tze, precum și pe cele dedicate unor toposuri încărcate
de spiritualitate, ca Ierusalimul și Armenia.
Artistul
de 52 de ani mărturisește că a ajuns la fotografie relativ târziu,
impresionat de farmecul vibrant al Ierusalimului, pe care a simțit
nevoia să-l exprime într-o formă palpabilă. „Apoi
totul s-a desfășurat de la sine, pe principiul bulgărelui de
zăpadă
- povestește artistul - ,
și lucruri care păreau la prima vedere incompatibile au început să
se lege între ele, așezându-se pe aceeași axă a formulei: a
vedea ceea ce privești”.
Așa
s-au născut mai multe serii de fotografii excepționale, centrate în
special pe portret. Cu curaj reportericesc, dar și cu o grație și
bunătate venite, parcă, din vremuri apuse, Dmitri Brickman
surprinde chipuri umane în ipostaze spontane, a căror sinceritate
și adâncime a privirii te dezarmează; mai ales când constați că
cele mai multe sunt portrete de necunoscuți, descoperite aproape
aleator, în bazarul peisajului străzii. Trimițând uneori, prin
profunzime și lirism, la Sebastiao Salgado, un alt umanist și
virtuoz al fotografiei, clișeele lui Brickman caută, parcă, mai
mult relația omului cu sacrul, decât aspectele sociologice ale
realității, ca cele ale marelui fotograf sud-american. Numitorul
comun al clișeelor (atât al compozițiilor complexe, cât mai ales
al portretelor) celor doi mari artiști sunt adâncimea cadrului,
știința exploatării nuanțelor celor mai fine de lumină și
clar-obscur, preferința pentru alb/negru și pentru expunerile
lungi, fără ca acestea să devină calofilie, ineditul cadrelor cu
accent metafizic, într-un cuvânt: știința descoperirii adevărului
liric în imagine, iconicitatea.
Procedeul
de realizare a unui film de montaj exclusiv din cadre statice,
eventual speculând tranzacțiile dintre ele și inspectând dinamic
detaliile fotografiilor, pentru a crea efecte de mișcare și
transformare, este binecunoscut în cinema, în special în cel
documentar, fiind folosit din zorii nașterii filmului ca artă.
Dmitri Brickman i-a conferit un specific de autor și l-a numit
„traducere (sau transpunere) fotografică” („fotoperevod”),
instituindu-l ca un gen propriu. Plusvaloarea adăugată de artist
constă, în primul rând, în mânuirea inteligentă și discretă a
tehnologiei video de ultimă oră, fără ca aceasta să deranjeze
privitul, dar mai ales în accentul pe comentariul verbal care
susține imaginea cu texte extrase din marile cărți de înțelepciune
ale lumii ori cu eseuri scrise de autor. Acestora li se adaugă
coloana sonoră, semnată de regizorul de sunet Pavel Konovalov,
accentuând cu discrete efecte de zgomot substanța
metafizic-eseistică a filmului.
Spre
deosebire de majoritatea artiștilor fotografi, Dmitri Brickman nu
este un adept al tăcerii, ci mânuiește cu talent scriitoricesc
cuvântul, pe care îl pune în slujba imaginii, adică al emoției;
în multe cazuri, însă, imaginea este cea care este pusă în
slujba cuvântului – atitudine atipică artiștilor vizuali, pe
care, însă, o constați la „foto-traducerile” Eccleziastului și
ale cărții despre Tao, și pe care Brickman și-o asumă ca parte a
programului său artistic: „Pentru
mine fotografia nu este un scop. Ea este un instrument prin care
încerc să spun ceea ce, în principiu, este imposibil de spus în
cuvinte. Când, de exemplu, nu am reușit să redau în cuvinte
profunzimea textului Eccleziastului, am născocit această metodă,
pe care am numit-o foto-traducere”.
Ulterior, după ce a publicat câteva albume fotografice (printre
care „Ierusalimul nu este un simplu oraș”), artistul și-a
manifestat propensiunea către cuvânt în cadrul unor emisiuni radio
și apoi de televiziune, pe care le susține în Israel.
De
fapt, este greu de vorbit de întâietatea cuvântului sau a imaginii
în cazul „foto-traducerilor” lui Brickman: chiar dacă imaginea
este mult mai supusă procesării, ambele respiră la fel de mult din
Transcendent și ambele hrănesc privitorul: acesta este un alt
specific, prin excelență iconic, al artei sale. Voi susține
aceasta cu cuvântul artistului, citând un fragment din elogiul său
adus marilor cărți de înțelepciune ale lumii: „Există
cărți proaste. Acestea au un singur strat. Există cărți bune.
Acestea au mai multe straturi. Există cărți inspirate. Acestea au
multe straturi. Și există cărți geniale. Acestea nu au straturi.
Aceste cărți se aseamănă unui ocean în care fiecare poate găsi
ceva al său. În ocean... nu există căi bătătorite. De aceea,
fiecare mișcare în el este unică și irepetabilă. Așa e și cu
cărțile geniale: ele conțin totul, mai puțin, căi bătătorite.
În ele, fiecare își descoperă propria cale. Drept urmare, fiecare
citește cartea sa proprie și unică, neasemănătoare cu nici o
altă carte. De-a lungul istoriei, omenirea a creat foarte puține
astfel de cărți. „Tao Te Ching” este una dintre ele”.
Filmele
și fotografiile pot fi accesate pe pagina oficială
a artistului: www.dimabrickman.com.