Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

duminică, 20 septembrie 2015

Când nevroza devine muzică: ”Ben Zaken”



Dintre cinematografiile Orientului Mijlociu panoramate de Festivalul Internațional ”Golden Apricot” de la Erevan nu putea lipsi cea israeliană. Și dacă anul trecut Israelul a fost reprezentat de un regizor ”de calibru greu”, Amos Gitai, anul acesta a fost adus în prim-plan de o tânără regizoare și scenaristă debutantă, aproape la fel de revoltată social ca și controversatul maestru și, regizoral, promițătoare.

Este vorba de Efrat Corem, director artistic al Festivalului Cinema South din mica localitate israeliană Sderot, de lângă Fâșia Gaza. Drama de familie Ben Zaken, prezentată de aceasta la Erevan, este primul ei lung-metraj de ficțiune. Deși este o peliculă sumbră și pesimistă, lipsită de orice sentiment pozitiv, filmul a primit două nominalizări, la Festivalul de Cinema Independent de la Buenos Aires și la Festivalul de la Ierusalim, dar nici pe spectatorii și criticii de la Erevan nu i-a lăsat indiferenți.

Filmul prezintă o pagină de actualitate domestică israeliană, sordidă nu prin realitatea de zi cu zi a războiului (ca multe alte filme), ci prin precaritatea vieții de zi cu zi - nu atât precaritatea materială, cât cea nervoasă, manifestată în iritarea și nemulțumirea generală, manifestate atât între oameni de aceeași vârstă, cât și în relațiile dintre generații. În orășelul Ashkelon, locul de desfășurare a acțiunii (care este și orașul de naștere al autoarei, situat tot în apropiere de Fâșia Gaza), parcă e un făcut să nu se înțeleagă om cu om. Se pare că un focar al conflictelor de orice fel plutește aici în aer... regizoarea nu își propune să îl detecteze sau să îl diagnosticheze, dar îi sesizează foarte bine efectele, și în orchestrarea acestor fenomene polifonice de frustare stă măiestria regizorală a filmului. Această obsesie a discordiei generale, trăită aproape ca un blestem al condamnării la neînțelegere, o apropie subiectiv pe autoare de poetica aceluiași Amos Gitai. Doar că la Gitai lucrurile sunt mult mai complexe.

Ben Zaken este în același timp o dramă a maturizării. Acțiunea se desfășoară în jurul unei fetițe de 11 ani, Ruhi și a familiei sale, compuse din trei generații, în care trăiește aceasta. Orfană de mamă, crescută doar de tatăl său, un muncitor constructor care abia își câștigă existența, îngrijită de o bunică atentă și încă în putere, dar cu sensibilitatea uzată de brutalitățile vieții, Ruhi este ceea ce se cheamă un copil-problemă. La școală este bătută de colegi ”pentru că are limba ascuțită”. Nu are prieteni. Singura persoană de care se simte mai apropiată este tatăl său, Schlomi, dar acesta este atât de copleșit de propria inadaptare la viață, încât nu reușește să-i ofere spirijinul moral de care are nevoie și nici pe cel fizic. Când află că fetița este hărțuită sexual de un vecin obsedat cu alură de culturist, tatăl nu are curajul să îi ia apărarea și așteaptă susținerea fratelui său mai energic, Leon, care este pilonul de bază al întregii familii. Schlomi este laș și mărturirește că frica l-a chinuit toată viața, iar acum acesta nu face decât să accentueze depresia cauzată de pierderea soției. Leon, fratele mai mare, este un evreu tradiționalist, merge regulat la sinagogă și are o firmă de construcții, la care lucrează și Schlomi (care nu merge la sinagogă). Ambii tineri bărbați sunt necăsătoriți; Leon o respinge brutal pe o vecină tânără îndrăgostită de el, care, pentru a-i face curte, încearcă să se împrietenească cu Ruhi. Cei doi frați sunt îngrijiți de mama lor, cel mai lucid membru al familiei; dar și ea este depășită nervos de ceea ce se întâmplă în jurul ei.

Acceptându-și înfrângerea ca părinte, Schlomi se gândește să o dea pe Ruhi la un orfelinat, mediu în care a crescut și el și din care are câteva amintiri frumoase, ca exercițiile de călărie... discuția pe această temă dintre cei doi, susținută în aceeași cheie de maximă sobrietate, este unul din cele mai tandre și triste totodată momente ale filmului.

De fapt, toate personajele sunt depășite nervos de situația din jur, sunt dominate de frustări și nu au răbdarea să-și asculte aproapele. Chiar dacă filmul nu dezvoltă acest subiect, putem observa că fiecărui personaj îi lipsește, de fapt, un membru apropiat al familiei (inclusiv tinerei care îi face curte lui Leon), de ca și cum fiecare suferă inconștient de amputarea unui membru vital. Iar această suferință, care durează de generații, datorată, în principal, stării permanente de vendetism și război, pare cauza principală a nevrozelor nevindecate, chiar dacă filmul nu vorbește despre aceasta. Dacă acceptăm că și nevrozele își au ciclurile și muzicalitatea lor, putem vedea cum filmul surprinde simfonicitatea tristă a acestora. 



 

luni, 14 septembrie 2015

Cîntecul Veronicăi (Cîntul lacrimilor Domnului)


Cîntecul Veronicăi (Cîntul lacrimilor Domnului)
Priceasnă −

Lacrimile Tale, Doamne, m-au răpus
Lung şirag ce-n faţă mi l-ai pus
Şirag alb de perle şi lumini
Fruntea Ţi-o măsoară printre spini.

Lacrimile Tale, Doamne, m-au aflat
Cu a lor arsură m-au spălat
În a lor lumină m-au cuprins
Peste-a lumii tină s-au prelins.

Lacrimile Tale, Doamne, azi mă dor
Din durerea noastră-şi ţes covor
Peste-obraze albe se întind
Cerul cu pămîntul reunind.

Lacrimile Tale, Doamne, m-au scăldat
Pînza lor măruntă-mi face pat
Pat de lacrimi arse şi de dor
Cerul cu pămîntul se-nfăşor.

Scara lacrimilor albe pîn-la cer
Paşi de îngeri se coboară şi se cern
Treptele ce urcă ne-ncetat
Ochiul meu în al Tău ochi s-a înălţat.

Lacrimile se resfiră în cununi
Împletite-n ramuri de aluni
În cununi scăldate-n soare lin
Să aline-n iarnă al Tău chin.

Lacrimile focului de dor
Din amarul lor aştept să mor
Din amarul lor aş învia
Doamne, dă-mi un strop din viaţa Ta!

Din tăria apei-legămînt
Lacrima-i o poartă de mormînt
De mormînt de ape, zburător
Apa vieţii ce răsare din izvor.

Căci Izvor de Apă ne-ai rămas
Apa vieţii, Doamne, prinde glas
Glas de rugă-naltă peste chin
Nuntă-n cartea vieţii şi Amin!

Plîngea Veronica făr-de-alin
Cerul zguduind cu-al său suspin
Lîngă ea Mariile plecau
Fruntea-n umbra Crucii şi-aşteptau.

Al mironosiţelor cuvînt
Urcă-n piscuri fără de mormînt
Cerul implorînd cu-al lor sobor
Vălul Veronicăi prinde zbor.

Peste lumea-ntreagă-mbrăţişat
Chipul Sfînt pe toţi ne-a înfiat
Chipul lacrimilor fără grai
Încolţeşte-n inimi un nou Rai.

Dă-ne, Doamne, ochi din ochiul Tău
Pune-l în al piepturilor hău
Dă-ne un strop din inima Ta
Ca să-Ţi cîntăm toţi: „Aleluia!”

[Fragment din volumul ”Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui”, în curs de apariție la Editura OPT]

duminică, 13 septembrie 2015

Zăpadă, cărbune și vise: ”Snow Pirates”



Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 12 septembrie 2015 și preluat de platforma Culturavietii.ro din 19.09.2015

Unul din cele mai atașante filme pe care le-am văzut în competiția principală a Festivalului Internațional ”Golden Apricot” de la Erevan (12-19 iulie 2015) este Snow Pirates (Kar Korsanlari, Turcia, 2015), al regizorului debutant Faruk Hacihafizoglu, care semnează și scenariul.

Filmul evocă, din perspectiva unor copii, cea mai grea iarnă din Turcia secolului XX, și anume prima iarnă de după lovitura de stat din 1980. Represiunile politice declanșate de dictatura militară, frica generalizată, alături de criza economică și de combustibil - își amintește regizorul, care a trăit în copilărie acea experiență - au creat o atmosferă generală deosebit de sumbră. Doar candoarea și inerenta ignoranță politică a copiilor o puteau cât de cât detensiona. Filmul exploatează contrapunctul dintre starea deprimată a adulților și inocența plină a optimism a copiilor, care, în pofida tensiunii ce paralizase lumea adulților, reușesc să-și păstreze un univers al lor, asumându-și totodată responsabilitățile celor mari și ajutându-i să poarte povara vremurilor.

Acțiunea filmului se petrece în provincia muntoasă Kars din estul Turciei, situată între Caucaz și Anatolia, la granița cu Armenia, cunoscută pentru iernile sale deosebit de friguroase. Criza cărbunelui, pe fundalul iernii foarte geroase, aproape că paralizează regiunea. În aceste condiții trei prieteni de vreo 12 ani, Serhat, Gürbüz și Ibo, aflați în vacanță, pornesc într-o cursă de căutare a ultimelor resurse de cărbune din zonă. Cu toate că familiile lor s-au împăcat cu ideea suportării frigului năprasnic, copiii cercetează ritualic în fiecare dimineață micile depozite de cărbune din oraș, unde oameni amărâți, cu săculeți murdari în spinare, se așază la cozi pentru câțiva bulgări de cărbune scormoniți din zăpadă. Când văd că depozitele s-au epuizat, cei trei prieteni vânează rarele camioane care transportă cărbune, pe care le devalizează din mers, până sunt prinși de poliție... unde petrec o noapte de penitență, abia astfel înțelegând că au comis o faptă penală...

Filmul urmărește, dar de la distanță și parcă fără a-i da însemnătare, fresca istorică a momentului - oamenii adunați în fața radiourilor de la care se transmit știri descurajatoare, cenzura presei și arestările politice, străzile aproape pustii -, pentru a se concentra pe universul copiilor, care își asumă firesc conjunctura istorică, dar fără a se lăsa amprentați afectiv de aceasta. Marca autobiografică se simte în notațiile de fapte și gesturi, care surprind în detaliu atmosfera. Copiii trăiesc în lumea fanteziilor inspirate din cinema, dezvoltate după filmele văzute la singurul cinematograf local, cu ai căror supereroi se identifică. Particularitatea acestui reflex atât de firesc pentru preadolescenți este, însă, - povestește regizorul - necunoașterea în totalitate a filmelor evocate. ”Erau foarte multe filme interzise, sălile de cinema aveau un circuit restricționat - doar militarii aveau acces, așa că mă strecuram în sală pe ascuns, după începerea proiecției, de aceea nu știam niciodată prima parte a filmelor pe care le vedeam, iar când le povesteam colegilor de clasă, trebuia de fiecare dată să inventez prima parte” - povestește regizorul. Aceste detalii extrem de specifice nu le aflăm din film, dar consecințele lor - glisarea abundentă de la realitate la fantezie și idealizarea lumii ecranului, văzut ca un rai interzis - dă culoare emoțională întregului film, contrabalansând realitatea sumbră a epocii. Dacă filmele cu eroi justițiari sunt idealul, cărbunele este obsesia cea de toate zilele a copiilor. El pătrunde până și în epistolele de dragoste, scrise de cel mai talentat literar pentru prietenul îndrăgostit de o fată: ”Aș vrea să fiu o sobă, să mă las încălzit de cărbunii tăi” - glăsuiește cu o candoare irepetabilă, în iarna năprasnică, vocea lirică a școlarului anatolian.

Filmul trăiește atât din universul copiilor, în care se îmbină acțiunea cu contemplația, cât și prin imagine - semnată de Türksoy Gölebeyi. Albul zăpezii contrastează cu negrul cărbunelui, peisajele rurale, aproape monocrome și adesea pustii, descoperă în fundal, uneori în același cadru, moschei și biserici ruinate - detalii ambientale ce mărturisesc despre un trecut zbuciumat (regiunea Kars a fost disputată, de-a lungul istoriei, între Imperiul Bizantin, Armenia, Georgia, Rusia Țaristă și Turcia - cea otomană și cea modernă). Toate acestea nu intră, însă, nici măcar conotativ, în textura narativă a filmului, nici în portretistica personajelor, rămânând să glăsuiască din fundalul discret al scenografiei de ansamblu.

Galeria aproape exclusiv masculină a personajelor (dintre adulți, doar bunicul lui Serhat are un rol activ, până și tânăra destinatară a scrisorii de dragoste fiind prezentă doar cu numele) dă o sobrietate ascetică peliculei, infuzând oarecum la nivel subconștient situația generală de ”criză”.

Filmul a obținut Premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul internațional de film Fajr de la Teheran, trei nominalizări la Stockholm, Istanbul și Berlin (unde a avut și premiera internațională) și a fost prezentat în numeroase festivaluri internaționale, unde își continuă traseul.

vineri, 11 septembrie 2015

”Sivas”: copii și câini


Printre filmele Festivalului ”Caisa de aur” de la Erevan din acest an, selecționate în competiția pentru premiile FIPRESCI și Ecumenic au fost și două drame turcești, ambele având ca temă viața copiilor în anumite contexte socio-istorice foarte specifice. Gen plin de riscuri, dramele având ca personaje principale copii sunt pariuri dificile, care cer o școală cinematografică matură și serioasă - noul cinema turcesc îndeplinind toate condițiile în această privință -, dar și rezultatele pot fi la fel de ofertante.

E vorba de două filme de autor: Sivas, scris și regizat de Kaan Mujdeci (Turcia-Germania, 2014), respectiv Pirații zăpezii (titlu internațional: Snow Pirates), cu scenariul și regia semnate de Faruk Haciahafizoglu (Turcia, 2015). Ambele sunt filme cu un palmares deja substanțial, fiecare având câte un premiu pentru regie; ambele au atras aprecierile juriilor și ale publicului, dar numai Sivas s-a aflat pe lista laureaților Festivalului. Ambele mizează în egală măsură pe jocul de echipă al copiilor, pe scenarii rotunde, bine construite, cu o narativitate bine echilibrată de emoție, și pe autenticitatea atmosferei, unică prin specificul etnic și istoric, dar deschisă spre universal.

Sivas povestește despre un subiect puțin cunoscut, delicat și atavic: luptele ilegale de câini organizate de țăranii din Anatolia. Snow Pirates, la rândul său, evocă o pagină puțin cunoscută din istoria Turciei, și anume cea mai grea iarnă a secolului XX, când din cauza crizei economice și penuriei de combustibil, copiii dintr-un sat sunt nevoiți să ”vâneze” la propriu resursele de cărbune din zonă, aflate pe cale de dispariție. Acest specific puțin cunoscut este dublat, în ambele filme, de un discurs despre prietenie și solidaritate: cea dintre copii în Snow Pirates, respectiv cea dintre copii și animale în Sivas. Tot ca o amprentă a societăților tradiționale - ambele se desfășoară într-un mediu aproape exclusiv masculin și comunitar: copiii din ambele filme sunt băieți în pragul adolescenței, iar pattern-ul relației lor cu lumea se înscrie pe marile modele ale literaturii universale pentru copii, ca Tom Sawyer și Colț Alb.

Kaan Mujdeci, autorul filmului Sivas, face parte din tot mai numeroasa familie a emigranților turci stabiliți în Germania, care îmbogățesc cultura țării-gazdă. S-a remarcat în țara de adopție începând din 2010 prin două scurt-metraje și prin documentarul Fathers and Sons (2012), despre luptele de câini din Anatolia centrală, care a stat la baza debutului său în lung metraj de ficțiune cu Sivas, peliculă care i-a adus Premiul Special al Juriului la Festivalul Internațional de Film de la Veneția (2014), precum și câteva premii pentru cel mai bun actor (pentru copilul Doğan İzci, interpretul personajului principal).

Apropiat de sensibilitatea povestirilor lui Jack London, Sivas se concentrează în egală măsură pe povestea ”copilului-stăpân”, cât și pe aceea a animalului, luând în ecuație două drame: cea a ”stăpânului” care luptă pentru protejarea animalului iubit, și cea a patrupedului credincios, care se jertfește pentru ”stăpân”. În cazul filmului Sivas, jertfa se dă în arena luptelor de câini ciobănești - cutumă tradițională a țăranilor din Anatolia, care pe o parte asigură o selecție naturală a câinilor care le protejează stânile și gospodăriile, pe de altă parte, prin pariurile încheiate cu această ocazie, sunt o sursă de venit. Obiceiul este ilegal și este vânat de poliția locală, dar țăranii își iau măsuri de precauție, circulă noaptea, schimbă locul de desfășurare a concursurilor, reușind astfel să evite amenzile. Subiectul este scandalos pentru europeni și pentru proteguitorii drepturilor animalelor, dar regizorul-scenarist face toate eforturile spre a explica tabloul socio-istoric și psihologic al cutumei și firescul circumstanțial al acesteia. În orice caz, Sivas nu este Lassie, protagonistul său patruped și lumea sa aspră nu au nimic în comun cu burghezia dulceagă a filmelor de familie cu câini de budoar salvați din prăpăstii, dar nici cu horror-urile sadice cu lupte de animale. Mujdeci creionează o frescă socială, cu tot realismul ei, o frescă atașantă prin seriozitatea cu care protagonistul ei se angajează în lumea necruțătoare a adulților, reușind să-și păstreze candoarea.

Aslan, un băiat de 11 ani, salvează un câine grav rănit și lăsat să moară în urma unei astfel de lupte. Sivas este numele câinelui. În timp de ceilalți îl consideră un câine perdant, un slab luptător, nedemn să trăiască, Aslan, în pofida împotrivirii tatălui său, îl ia acasă să îl îngrijească, atât din milă, dar și pentru că întrevede în el un bun luptător. Și Aslan nu s-a înșelat, falnicul câine este admirat de colegii săi de clasă și frumusețea lui mândră constituie un atu în cucerirea fetiței de care acesta este îndrăgostit. Aslan organizează chiar o competiție cu câinele altui băiat și Sivas iese victorios. Băiatul câștigă admirație în ochii părinților săi și tatăl său îl înscrie pe Sivas în luptele ”profesioniste”, hotărâre la care Aslan subscrie cu mândria celui care a descoperit un viitor campion. Lupta, însă, întrece prin duritate așteptările, Sivas este înfrânt, ceea ce pentru Aslan este o înfrângere morală, care îl pune în fața dilemei: va reuși el prin propriile forțe să câștige admirația colegei de clasă pe care în taină o iubește? 

 

miercuri, 2 septembrie 2015

”Corn Island”: Insula lui Dumnezeu și problema abhază




Unii își mai aduc aminte, probabil, de emoționantul film Celălalt mal / titlu internațional: The Other Bank / titlu originar: Gagma napiri (2009) de Giorgi Ovashvili, o dramă despre războiul dintre Georgia, Rusia și statele autoproclamate Abhazia și Osetia de Sud, privită din perspectiva unui copil abhaz refugiat la Tbilisi. Filmul, deținător a 29 de distincții (printre care Marele Premiu Golden Apricot și Premiul FIPRESCI la Festivalul de la Erevan din 2009) și 5 nominalizări, este debutul în lung-metraj al regizorului, scenaristului și producătorului gruzin. A putut fi văzut în cadrul Zilelor Filmului Georgian de la București din 2014.

”Nu mi-aș fi imaginat vreodată în creația mea teme ca patosul militar sau patriotismul. Dar Abhazia este o temă apropiată multora. Pierderea ei este asemeni amputării unui organ. Prea multe impresii din copilărie mă leagă de acel pământ. Și apoi, această tragedie națională, care a luat viețile și a distrus destinele a milioane de oameni, constituie ea însăși o tematică inepuizabilă. Nu credeam că ea va deveni și pentru mine o temă despre care voi dialoga cu spectatorul” - spunea regizorul la premiera filmului său de debut, Gagma napiri.

Și dialogul continuă. Noul lung-metraj al tânărului regizor școlit la Tbilisi și la New York se numește Insula porumbului / Corn Island / Simindis Kundzuli, este coprodus de Georgia, Germania, Cehia și Kazahstan și a reprezentat Georgia la Oscarurile pentru film străin, intrând pe lista scurtă a competiției. Are un palmares la fel de impresionant ca și filmul său de debut: Globul de Cristal și premiul FIPRESCI la Karlovy-Vary, distincții la Palm Springs, Sao Paulo, Trieste, Montpellier, Fribourg, Cottbus, Minsk, Atena și alte festivaluri și multe nominalizări.

Demonstrația de forță dramatică, sensibilitate și intimă cunoaștere a istoriei din Celălalt mal este continuată în filmul din 2014, în alt context scenaristic, dar cu același joc subtil dintre destinele personale și cele colective, joc pe care se poate construi o întreagă filmografie. Susținut de scenariștii Nugzar Shataidze și Roelof Jan Minneboo (primul, colaborator și la The Other Bank), regizorul își construiește povestea în aceiași parametri de excelență; doar subiectul și structura filmului sunt diferite. Dacă Celălalt mal este un road-movie - structură cinegenică în sine și, de aceea, frecventă în filmele de debut, acțiunea din Insula porumbului se desfășoară în unul și același loc - un petec de pământ de pe râul de frontieră naturală dintre Georgia și Abhazia - , este mult mai simplă și este consumată în mai puține personaje, dar regizorul face față din plin acestor provocări și filmul nu suferă de staticitate, nici de lipsa misterului și a dinamismului interior.

Reperul său indiscutabil este Insula lui Kaneto Shindo (Japonia, 1960), de unde Ovashvili preia atât stilul cvasidocumentar dominat de tăceri și contemplații, cât și observația atentă a ciclului aproape sisific al muncii țăranilor pentru supraviețuire, cu lupta de fiecare clipă între speranţă și năruirea acesteia. Simplitatea și austeritatea acțiunii și a relațiilor dintre personaje sunt compensate de frumusețea simfonică a registrului vizual (surprins de directorul de imagine Elemer Ragalyi), care descrie peisajul aspru și paradisiac al micii insule. În plus față de clasicul japonez, la Ovashvili se continuă tema amenințării războiului, în umbra căruia se desfășoară întreaga poveste.

Anual, după revărsarea unui râu de frontieră dintre Georgia și Abhazia, în albia acestuia apar fâșii de pământ foarte fertil, pe care țăranii le cultivă cu porumb - povestește regizorul. Insula, care în câteva luni va fi reînghițită de ape, nu aparține nici Georgiei, nici Abhaziei, ci lui Dumnezeu - se spune în film - și, potrivit legii nescrise a locului, dreptul de exploatare asupra aparține celui care a pus primul piciorul pe ea. Filmul urmărește un ciclu agrar de câteva luni, de la însămânțarea porumbului la recoltare, desfășurat de un țăran refugiat din Abhazia împreună cu nepoata sa, adolescentă, pe o astfel de insulă.

Construirea unei mici cabane din lemne cărate cu barca, însămânțatul și îngrijirea recoltei se desfășoară sub ochii cercetători ai patrulelor georgiene de frontieră, care îi urmăresc cu suspiciune pe noii veniți. În lanul de porumb pârguit, țăranul descoperă un soldat georgian aproape mort, cu care, din cauza limbii, nu poate comunica, dar pe care îl adăpostește și îngrijește cu riscul vieții. Ochii tot mai vigilenți ai patrulelor inspectează insula în căutarea dezertorului. Însănătoșit, acesta dispare. Când porumbul este gata, pornește o ploaie diluviană, care pune recolta la pământ; bătrânul cu nepoata se luptă pe viață și pe moarte să salveze ce se mai poate în barca supraîncărcată, în timp ce cabana de scânduri se dărâmă peste ei, iar insula inundată se dizolvă ca o bucată de săpun în apele învolburate ale râului. Nu știm cine și cum a supraviețuit cataclismului.

A doua zi, apele complet liniștite dau la iveală un singur strop de pământ din insula dispărută sub ape - este tot ce a mai rămas; din noroiul diluvian, mâna unui necunoscut - posibil, un alt căutător de pământuri fertile - ridică o păpușă de cârpă murdară, în care recunoaștem jucăria fetiței. Doar razele soarelui se mai joacă cu ea.

Dificultatea tehnică majoră a filmului - îmi povestește regizorul - a fost realizarea scenei finale a potopului cu dispariția insulei, care trebuia filmată în condiții naturale, fără machete și fără duble; din acest motiv mulți producători au refuzat filmul. Dar tocmai această scenă, survenită abrupt și necruțător peste micul paradis în curs de constituire, creează circularitatea perfectă și tragică a filmului.