Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

marți, 30 iulie 2013

Simpozionul național de la Oașa „Părintele Galeriu azi”: instanțe academice și duhovnicești



Predica de la lac
Taberele de educație și cultură ortodoxă de la Mănăstirea Oașa au devenit de mulți ani o tradiție. Au fost inițiate acum nouăsprezece ani de părintele Teofil de la Sâmbăta de Sus, duhovnicul și inspiratorul multora dintre monahii mănăstirii din inima munților Șureanu. 
Nouăsprezece ani înseamnă, practic, o generație. Un schimb de generații petrecut sub aceeași oblăduire a marilor duhovnici, veghetori la trezirea spirituală a României. Duhovnici și ucenici, durând o aceeași lucrare, în tainica desfășurare a aceluiași duh. Printre tinerii care vin azi la Oașa se află copiii ascoriștilor de acum douăzeci de ani, primii care au pus umărul la renașterea duhovnicească a țării. Am stat de vorbă cu o astfel de fată, o arădeancă poliglotă, pasionată de biologie, literatură universală și pictură, aspirantă la facultatea de medicină. Matură, energică și tobă de carte, pendulând între biserică, atelierul de icoane și salonul asistentelor medicale (a cărui școală a trecut-o deja), îți dădea senzația că, printre astfel de oameni, România e pe mîini sigure. 
 

Pavel Chirila, Cornel Ciomazga, pr Nicolae Dura, Costea Munteanu
 
Pavel Chirilă, Cornel Ciomazgă, pr Nicolae Dura
Pe mîini sigure. Aceasta a fost, finalmente, senzația produsă de întreaga Tabără „Pr. Teofil Pârâian”, desfășurată între 19 și 28 iulie la Oașa cu înalta binecuvântare a PF Patriarh Daniel și a IPS Irineu, Arhiepiscopul Albei, și dedicată anul acesta moștenirii spirituale a părintelui Constantin Galeriu. Simpozionul național, cu tema „Părintele Galeriu astăzi” a reunit o serie de personalități marcante ale culturii laice și duhovnicești românești, care au susținut conferințe și evocări ale marelui duhovnic și orator, al căror punct comun a fost dialogul: dintre știință și religie, societate și Biserică, istorie și modernitate, cult și cultură. Căci personalitatea părintelui Galeriu a fost una prin excelență a dialogului: însuflețit, harismatic, accesibil și erudit, întotdeauna luminat de harul iubirii și înțelepciunii dumnezeiești. Sub acest har al comuniunii și împăcării s-a aflat, am simțit-o cu toții – pelerini ocazionali și împătimiți ai Oașei, vorbitori și auditoriu, monahi și mireni – întregul eveniment. 
 

Grădina de legume
Lucruri, concepte și persoane care în spațiul laic par incompatibile, la Oașa, sub oblăduirea duhului părinților Teofil și Galeriu, dar, desigur, nu numai al lor, ajung să conviețuiască bine împreună. Animozități ireconciliabile în cadrul unui eveniment cultural obișnuit (fie și teologic) sunt depășite când rugăciunea și jertfelnicia își dau mâna cu spiritul cărturăresc, într-o iubire înțelegătoare, asemeni celei ce a dus la nașterea primelor academii în centrele monahale din întâiul mileniu creștin. Nu întâmplător, unul dintre patronii spirituali ai mănăstirii este Sfântul Iustin Martirul și Filozoful, deschizătorul la Roma al primei școli filozofice în care s-a predat creștinismul. Inimosul și înțeleptul stareț al mănăstirii, protosinghelul Iustin, pare să împărtășească, alături de întreaga obște, dar și de tinerii ucenici studioși, același har. 
 

Același har, revărsat dimineața în ascultările tinerilor, cot la cot cu starețul și cu alți monahi, la grădina de legume sau la fâneață, după amiaza în cadrul conferințelor și al dezbaterilor de după acestea și reîmprospătat în fiece noapte cu sfintele privegheri din noua biserică de tip catacombă, după rânduială athonită
 

Garderoba costumelor populare
Prin osteneala lui Andrei Dârlău, doctorand în teologie și traducător, promotor pasionat al memoriei părintelui Galeriu și principalul organizator al simpozionului, a ajuns la Oașa o constelație de personalități, unele dintre ele, arhicunoscute, altele, greu de surprins pe cerul cultural al României. Mult-așteptatul IPS Serafim Joantă, unul din cei mai iubiți și căutați ierarhi oratori ai Bisericii Ortodoxe Române; veșnic tînărul și, aș spune, fericele Costion Nicolescu, eseist creștin și vorbitor neobosit la zeci de conferințe de tineret; pr. Cristian Galeriu, nepotul vrednicului de pomenire avva Constantin, păstor, ca și bunicul său, al obștii bucureștene de la Sfântul Silvestru; pr. Nicolae Dura de la Viena; pr. Petre Comșa, conferențiar pe diverse probleme ale Bisericii; părinții Vasile Gordon și Emanuel Ganciu din București, inimoși colaboratori sau ucenici (ca și mulți alți invitați) ai părintelui omagiat; pr. Florin Botezan de la Alba Iulia; Ștefan Trăușan-Matu și Costea Munteanu, universitari angajați în dialogul dintre știință și religie; doctorul Pavel Chirilă, cel mai activ și mai cunoscut promotor al medicinei și bioeticii creștine în România, fondatorul a mai multe centre de îngrijire medicală; Bogdan Georgescu și Ioana Hașu – iată-i pe vorbitorii care au dat curs invitației mănăstirii Oașa. 

  
Alături de aceștia, enigmaticul Cornel Constantin Ciomâzgă, scriitor anahoret, odinioară jurnalist de renume, retras de mai mulți ani prin lăcașuri de reculegere numai de el știute, a fost apariția cea mai surprinzătoare; discursul și prezența sa, vibrante și sapiențiale, au conferit un plus de poezie și esențializare evantaiului de alocuțiuni din lungile înserări de pe Valea Frumoasei. Sorin Dumitrescu, pictor, eseist și academician, binecunoscutul patron al Fundației și Editurii Anastasia, revenit în agora după o perioadă de discreție publică, a susținut o serie de cuvîntări animate despre simbolistica icoanei, morala comportamentului parohial și, mai ales, despre marii săi prieteni, Constantin Galeriu și Nichita Stănescu, mystagogi ai necuvintelor și Cuvântului, interlocutori-nepereche, fără de care lumea sa (după cum ne-a mărturisit), dar și a noastră este mult mai săracă. 

 
Garderoba costumelor
Dar nu vreau să-i trec cu vederea pe tinerii participanți ai taberei, cei mai mulți, cu vechi ștate la Oașa, care au fost, alături de călugări - sarea și susținătorii din umbră ai întregii manifestări. Curățatul peștelui pentru hram, plivitul legumelor, prepararea salatelor și a ciorbei de spanac, întorsul fânului la uscat, întreținerea prețioaselor costume naționale, îmbrăcate cu cinste de sărbători, dregerea cu gust a acoperămintelor capilare ale fetelor – toate aceste reflexe și ascultări se transformau, în trăirea liceenilor și studenților (îndrumați sau nu de călugări și frați), în tot atâtea momente de grație. Nici urmă de aer cazon sau demonstrativ, nici de stahanovism sau mecanicism executoriu în toate aceste gesturi, a căror ritualicitate a fost de mult interiorizată și integrată în duhul libertății și bucuriei participative. Asemeni clăcilor țărănești, toate aceste trude deveneau tot atâtea momente de întâlnire, rafinând timpul muncii cu cel al taifasului, convorbirii de taină, sfătuirii duhovnicești... Nici o formulă a limbajului catehetic de lemn, de care te împiedici pe blogurile de profil sau în parohiile de cartier. Parcă niciodată n-am descoperit la tineri atâta tinerețe și maturitate a trăirii creștine. 
 

Era uimitor cum aceiași tineri, după ce și-au exersat abilitățile gospodărești, făceau față după amiază la cele mai grele provocări ale ”greilor”. Niciodată, parcă, ”întrebările de Sfinx”, rostite de Sorin Dumitrescu, nu și-au aflat atâtea răspunsuri avizate... chiar dacă rafinatul hermeneut refuza, programatic și capricios, să-și încline fruntea în fața deslușirilor spontane ale novicilor. Bucuria întâlnirii și a dialogului rămânea, totuși, de ambele părți. Ceea ce nu s-ar fi întâmplat, probabil, într-o cetate mundană. 
 

Cetăți mundane și nemundane. Rostirile și dialogurile lor. Discrete, explozive, tăcute. La fel de lucrătoare în discreție și tăcere, ca și în rostire. Tăcerile zâmbitoare și privirile străluminate ale monahilor și părinților locului, ocrotindu-ne discret timpul sacru al întâlnirii, dar atât de rar cristalizate în cuvânt. Discreția oblăduitoare a părinților Iustin și Pantelimon, ori a vajnicului frate Moise, vorbitori redutabili la atâtea conferințe pentru tineret, retrași acum în umbră pentru a da cuvânt vorbitorilor cetății mundane. Cuvintele pline de pătrundere, rostite spontan, în afara programului de alocuțiuni, ale părinților Iona și Marcel Hancheș, doi anahoreți luminați, rupți de rețeaua comunicațiilor virtuale, dar la curent cu toate problemele lumii și mai ales cu întrebările noastre nerostite, ale celor veniți pentru a asculta, a se hrăni, a înțelege, a se schimba. Pe un drum al Schimbărilor la Față, cu tot atâtea instanțe câte nedumeriri-dumiriri, înfrângeri și învieri. 

Fotografii de Elena Dulgheru 

luni, 29 iulie 2013

Un caligraf al sfințeniei – Elena Murariu



Unul din cei mai valoroși artiști iconari contemporani, Elena Murariu tocmai și-a încheiat la Muzeul Țăranului Român expoziția de grafică și pictură, intitulată Rădăcini brâncovenești, deschisă între 27 iunie și 19 iulie. 
 
Evenimentul se instituie ca un prolog al amplelor manifestări culturale dedicate marilor mucenici domnești ai neamului românesc în 2014, an ce comemorează 300 de ani de la martirizarea Sfinţilor Brâncoveni. 
 
Iconar și restaurator de artă bisericească, Elena Murariu este unul din acei pictori de viță aleasă, care își trage seva din marea tradiție românească, inclusiv atunci când mâna își permite să îi zburde liber, în aceeași arie a reflecției hagiografic-duhovnicești, dar în afara formulelor stricte ale canonului. Și asta, întru cât artista își înțelege libertatea de creație ca așezare iubitoare și inspirată în umbra Duhului. 
 
Am remarcat-o în 2004, an omagial Ștefan cel Mare, în care artista și-a adus obolul Sfântului Voievod printr-o serie de icoane create special pentru acest eveniment. Icoane originale – termen ce pare oximoronic, dar e valabil atunci când prototipul iconografic lipsește și trebuie creat. Un prototip iconografic așteptat de 500 de ani. Cum să interoghezi 500 de ani de evlavie populară, pentru a descoperi prototipul zămislit de subconștientul cucerniciei colective? Și Elena Murariu s-a achitat exemplar de această sarcină, concepând o suită de modele iconografice dedicate Sfântului Voievod: Ștefan în fața Tronului Judecății – icoană de tip acatist, cu scene biografice, Adormirea Cuviosului Ștefan... - compoziții pline de forță, realizate după toate regulile erminice, respirând robustețe teologică și o verde vigoare voievodală, despre care nu ți-ai fi închipuit că sunt puse în pagină de o femeie. 
 
Dar iată că vrednica zugrăvitoare de frumos continuă să se lase inspirată de zestrea de sfințenie, încă nepusă suficient în valoare, a neamului românesc: există încă atâtea lumini care pâlpâie sub obrocul uitării, iar a le scoate la iveală este un recurs la memorie, ce ține de geniul artistului preocupat de redescoperirea identității naționale. Și astfel, de ani buni, impulsionată, după cum mărturisește, de bardul Ioan Alexandru, un alt mărturisitor al sfințeniei românești, dar condusă și de alte intuiții, Elena Murariu și-a găsit un nou izvor de meditație: viața Sfinților Martiri Brâncoveni.
”Constantin, cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu sfetnicul Ianache”, alături de doamna Maria Brâncoveanu, martoră și jeluitoare a sfintelor mucenicii ale soțului și fiilor săi și de aceea numită de artistă ”Mironosiță” - iată personajele ciclului pictural al Rădăcinilor brâncovenești, expus la Muzeul Țăranului Român și reprodus în cadrul albumului omonim editat de artistă. 
 
O tainiță de frumusețe prosternată și proaspătă venerație mărturisitoare, scrisă în culori delicate pe lemn și hârtie – iată ce ne oferă Elena Murariu în ciclul de ofrande picturale brâncovenești, lucrat cu credință și devoțiune timp de mulți ani. 
 
Înrâurită de duhul amplei înfloriri artistice brâncovenești, Elena Murariu plonjează în epoca de grație a culturii române, fără a se lăsa contaminată de fastul și tumultul aulic. Înzestrată cu armătura de sensibilitate a artistului creștin contemporan, Elena Murariu discerne, chiar și între filele vremilor, zgomotul jurnalistic de sunetul esențial, pentru a așterne în fața văzului postmodern pagini fundamentale ale războiului nevăzut al istoriei noastre. Renunțând la anvergura monumentală ce guverna ciclul Marelui Ștefan, artista coboară, cu o virtuozitate cel puțin egală, în zona reflexivității interiorizate a miniaturistului-cărturar. Din duhul acestora se inspiră ciclul Rădăcinilor brâncovenești. De aici libertatea compoziției și improvizația cuminte, bine adaptată subiectului, delicatețea liniei și a formei, aerul diafan, aproape transparent al artefactelor. Până și piesele destul de robuste de lemn de tei, cu suprafețe delicat modelate, vopsite în alb, pictate cu aureole de sfinți și contururi discrete ale semnelor vieții, simți că își iau zborul. 
 
Imponderal, lipsit de unghiuri ascuțite, rezolvat în tonuri de ocru, verde și auriu dominate de alb, întregul ciclu brîncovenesc parcă e pregătit să își ia zborul. 
 
Elena Murariu este unul din puținii artiști iconari contemporani, care conferă meșteșugului miniaturii funcția de caligrafiere cerească. Trăitoare a sensului mistic al icoanei, artista transformă hagiografia în poezie vizuală, pentru a se face ea însăși lucrătoare de erminie.

sâmbătă, 27 iulie 2013

PĂDURI DE MESTECENI - BIRCHSCAPES

În 2008, prietena Elisabeth Ochsenfeld, pictoriță româncă stabilită de mulți ani în Germania, îmi propunea să scriu un text despre mesteceni pentru catalogul expoziției colective internaționale pe care o pregătea la Timișoara. 
Expoziția, sub genericul Vino cu mine în pădurea de mesteceni - MNEMOSYNING, a fost vernisată pe 14, respectiv 15 ianuarie 2011 la Muzeul de Artă din Timișoara și la Galeria Triade din localitate și a fost comentată de Horia-Roman Patapievici. Este prezentată pe blogul Birchscapes/Komm mit Mir in den BirkenWald/Come with me into the Birchforest.

Recuperez textul acum. Discern astăzi, mai mult decît atunci, ritmurile purtătoare de lumină și lină respirație purificatoare din demersul artistei, a cărui valoare taumaturgică o resimt tot mai limpede.
Ilustrațiile aparțin plasticienei și sunt preluate de pe blogul acesteia.
O versiune în limba germană a textului poate fi accesată aici.

PĂDURI DE MESTECENI



Acum câţiva ani, numele lui Tarkovski ne-a adus laolaltă. O viziune asupra lumii, o viziune asupra creaţiei, o viziune asupra omului, actualizând o verticalitate de spirit străină civilizaţiei contemporane. Pentru mulţi, Tarkovski rămâne un mare pariu. 
 

Elisabeth mi-a mărturisit că plănuieşte „ceva”, aflat în raza de iradiere a operei legendarului cineast. Era epoca expoziţiilor comemorative, a marilor retrospective şi monografii. Nimic din aerul omagial al acestora nu se regăsea în temperamentul viguros, apăsat personal şi în opţiunea pentru modernism a autoarei. Nu bănuiam, aşadar, ce va fi. Iar artiştii vorbesc puţin, preferă să nu se dezvăluie. 
 

Timpul trecu şi descopăr, încă o dată, că apropierile autentice şi cu adevărat creatoare se fac nu prin calchieri, nici prin prosternări, ci prin tatonări şi învăluiri succesive, în lente spirale concentrice, tinzând centripet spre nucleul originar al universului căutat.




Demersul lui Elisabeth Ochsenfeld nu este defel ilustrativ. Expoziţia sa nu este „despre” un anumit cineast, nici nu se doreşte a fi comentariul unui anumit univers creator ci, mai degrabă, ea încearcă să surprindă, în ipostazele sale, o anumită stare de spirit. O stare de spirit, o anima, un crâmpei din substraturile profunde ale civilizaţiei slave – parte dintr-un septentrion eurasiatic arhaic, depăşind frontierele etnice, pe care suntem surprinşi să o regăsim, camuflată, într-unele dintre cele mai reverberante opere, în deschiderea lor spre absolut, din artele lumii moderne. O dimensiune a spiritului, ilustrată metonimic de un arbore-simbol, mesteacănul, expresie sublimă, de maximă sinteză a spiritualităţii slave şi nord-europene. De la „Pădurea de mesteceni” a lui Wajda, până la mai toată filmografia tarkovskiană, trecând prin creaţii de ultimă oră ale filmului scandinav – ca să ne referim numai la cinema - , mesteacănul îşi dezvăluie aceleaşi virtuţi hermetice şi sapienţiale, care l-au consacrat în folclor. 
 

Nu întâmplător, zveltul arbore selenar a inspirat o întreagă pleiadă de pictori peisagişti din cea de-a doua jumătate a sec. XIX, peredvijniki, de la Şişkin şi Levitan până la preimpresionistul Arhip I.Kuindji. Cu toţii căutau, într-un acelaşi elan de definire a identităţii naţionale prin artă, să deceleze, pornind de la izvoare folclorice vechi, toposurile şi esenţele paradigmatice ale etnosului rus. Şi cu toţii pictau mesteceni. Astfel, pădurea de mesteceni se descoperea ca acel spaţiu sacru, spre care se îndreptau fantasmele creatoare ale artiştilor, în demersul lor (mai mult sau mai puţin programatic, mai mult sau mai puţin conştient) de identificare, în perimetrul vizibilului şi obiectualului, a matricii de emergenţă a sufletului slav. 


Expresie exponenţială a purităţii, fragilităţii şi celestului, infuzând stihialul areal botanic cu fragmente de cer şi vibraţii de rai, mesteacănul se instituie într-o versiune feminină a Arborelui Vieţii. Crângul însorit de mesteceni este imaginea cea mai emblematică a Grădinii lui Dumnezeu. Puterile vindecătoare şi apotropaice ale mesteacănului (reţinute de folclorul nord-european şi nord-asiatic), cât şi capacitatea de a alina sufletele morţilor (atestată de varii forme ale literaturii orale), provin din sorgintea sa paradisiacă. Vibraţiile de lumină ale coroanei sale evocă atingerea evanescentă a Duhului, iar scoarţa sa imaculată este emblema vizuală a Învierii. În credinţele slave precreştine, pădurea de mesteceni era sacră. Nu întâmplător, aerianul arbore a fost importat de ritul creştin: de praznicele Sfintei Treimi şi Pogorârii Sfântului Duh, ruşii îşi împodobesc bisericile cu mesteceni tineri şi cu ramuri de mesteacăn, pentru a marca începutul verii şi deplinătatea sfinţirii făpturii prin lucrarea Pascală. În lumea vegetală, mesteacănul este, prin excelenţă, imaginea epifaniei
 

Iată o zonă a spiritului - ţinând, în planul esteticii, de sublim -, deosebit de dificilă pentru artele reprezentării, mai ales în condiţiile tocirii sensibilităţii contemporane pentru exerciţiul contemplaţiei, zonă condamnată la desuetudine de cea mai mare parte a artei moderne. Cum se apropie de acest univers al indicibilului Elisabeth Ochsenfeld? 


Plastician viguros, cu o personalitate pregnantă, solară, beneficiară a unor experienţe ale avangardei centrate pe imediat, aflate formal la antipodul universului de diafanii şi mistere al misticii de filiaţie slavă şi pravoslavnică, Elisabeth Ochsenfeld iubeşte, însă, marile provocări. Şi nu este la prima provocare a „Răsăritului”. Fără a renunţa la propriul arsenal stilistic şi conceptual, plasticiana româncă îl adaptează la universul investigat, pe care, la rându-i, îl atrage, în succesive etape, spre sine. Rezultatul, o suită de meditaţii impuse, se desfăşoară asemeni unui poem, compus din versuri şi strofe, pe tema Arborelui Luminii. Un poem în care instinctul primar este dominat de raţiune, care ordonează şi structurează sever gânduri, impulsuri, senzaţii, în ritmuri şi secvenţe variabile, constituind tot atâtea ipostaze ale relaţiei om-peisaj. Fiecare structură compoziţională propune un exerciţiu de pranayama, de acordare a respiraţiei interioare, a ritmului privirii, pentru a circumscrie o anumită încadratură a universului investigat. Pentru a realiza acest exerciţiu ontic, Elisabeth Ochsenfeld variază focala privirii, respectiv încadratura, care surprinde fragmente de realitate de magnitudini, aşadar şi de esenţe diferite. Încadratura impune ritmul receptării, temperamentul diferit al fiecărei lucrări, exersând o mereu altă perceţie ondulatorie a Intangibilului Luminii. 

 

sâmbătă, 13 iulie 2013

Recuperând istoria sacră a lumii: Onisim Colta sau Lecția privitului în lumină



Onisim Colta: Cartea Facerii
Despre artistul vizual Onisim Colta se vorbește, pe nedrept, extrem de puțin. Prea rar îi vedem expozițiile prin București. Cu toate că lucrează enorm și expune adesea în țară. În special în Ardeal. În 2012, Palatele Brâncoveneşti de la Mogoșoaia i-au găzduit câteva lucrări în cadrul retrospectivei colective SEMNificații, „despre
semn şi reconstrucţie arhetipală”. Dar maestrul Colta merită din plin o personală la București, într-un spațiu expozițional generos, care să-i reflecte cât mai fidel anvergura, prețiozitatea și profunzimea demersului creator.
 
Maestru incontestabil al conceptualismului sacru românesc (termen cu ambiguități, dar destul de încetățenit, pentru definirea în linii mari a unei direcții), Onisim Colta este o prezență discretă. Nu iubește gălăgia, nici impozanța, nici intelectualismul afișat al unora dintre reprezentanții curentului.
Este unul din puținii artiști ai meditației despre sacru care nu se feresc de munca asiduă, care pun pe picior de egalitate inspirația, cu înțelegerea mistică și cu osârdia fizică în fața materiei. Morala religoasă numește asta „smerenie”. De aici, probabil, armonia apollinică degajată de toate lucrările sale.

Gând despre Meteora
Maestru al formei, artistul arădean știe să se ferească de formalism. Spirit enciclopedist cum rar se întâlnește în (post)modernitatea simezelor, nu îngăduie erudiției să îi stăpânească talentul. Cu toate că arta sa sondează misterul și se hrănește, esențial și conștient, din marile mistere ale lumii și a ceea-ce-este-dincolo-de-lume, misterul și semnul religios nu sunt transformate în monedă sau în „brand comercial”. Dimpotrivă, fiecare nouă lucrare invită la o revizitare „în adâncime” și reconsiderare a acestora, prin „re-lucrarea” calofil-caligrafică a obiectului, întru re-materializarea lui osârdnică și migăloasă pe șevalet sau în materiile mai grele ale tridimensionalității – trudă îndelung elaborată, ritualică (și prin asta substanțial diferită de hiper-realismul din care își trage formal sorgintea), adevărată asceză de atelier, care te trimite cu gândul la mitul marilor geneze ale lumii, când Îngerii plăsmuiau cele cărora Domnul le-a spus „să fie!”. Reluând gestul sacru-întemeietor, cu o devoțiune ce transformă calofilia în filocalie, artistul pare că voiește să se așeze, discret și aparent impersonal, în umbra mâinii plăsmuitoare a Îngerului genezei. Acesta pare a fi sensul ascuns, „sacerdotal”, al demersului său creator.

Dar sacerdoțiul nu este niciodată strict impersonal. Căci reinvocarea fiecărui moment arhetipal al genezei și revelației, ori al timpului sacru al marilor culturi și tradiții îi descoperă de fiecare dată câte o nouă semnificație. Din Cartea deschisă a Facerii (acril pe pânză, 2009) se scurge un șuvoi de lapte sau mană, în formă de floare de crin sau de goarnă vestitoare a Cuvântului, din cărțile de rugăciuni încolțește iarbă, bisericile părăsite redescoperă privirile sfinților, Gândul către Meteora – excepțională lucrare prin grație și esențializare, dar despre câte nu putem spune asta? - reactualizează imperativul petrin din taina transfigurării „Să facem aici trei colibe”, altă Carte a Facerii revarsă fire de iarbă, vechi rulouri de pergament absorb iarba vieții, ori, desfășurându-se, o renasc...

Începutul lumii
Aceeași lumină lucidă și contrastivă, matinală – lumină revelatoare a detaliilor grafice, dar și a sensurilor - scaldă toate lucrările de șevalet, fie acestea trimițătoare la marea zestre creștină, fie la momente esențiale ale marilor culturi dinainte de Hristos, fie la instanțe paradigmatice ale omului arhetipal și ale teodiceei universale.

Cultul cărții-fără-sfârșit, al ruloului pergamentar, al stupului, al hranei harice, al ruinei în curs de renaștere configurează, din unghiuri multiple, aceeași grijă ontologică pentru recuperarea istoriei sacre a lumii – o istorie în curs de uitare, dar căreia îi aparținem de drept, o istorie în a cărei matcă înțeleptul maestru învață să trăiască plenar, pentru a ne invita și pe noi să o facem. 


Onisim Colta: Cei doisprezece
Mai multe despre Onisim Colta pe: https://www.facebook.com/OnisimColta

miercuri, 3 iulie 2013

„Dirijorul“ lui Lunghin şi „Sindromul Ierusalimului“

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 29 iunie 2013

Oratoriul Patimile după Matei, impresionanta compoziție a Mitropolitului Ilarion Alfeev, care din 2007 încoace ridică mulțimile în lacrimi și aplauze pe patru continente ale creștinătății, deschide în forță ultimul film al lui Pavel Lunghin, Dirijorul. Regizorul mărturisește chiar că nucleul inspirațional al filmului său a fost muzica – fenomen foarte rar în geneza operelor ecranului. Pregnanța elevată a coloanei sonore impune peliculei din start o dimensiune creștină de neignorat – aceea a pocăinței și a reflecției pe tema Patimilor Domnului - și o ștachetă estetică anevoie de atins. Fundalul narativ – o călătorie în Țara Sfântă, pe care evoluează destinele mai multor grupuri de personaje, înscrie clar pelicula pe coordonatele reflecției religioase.

Dar este, totuși, Dirijorul lui Lunghin un film religios? Interesul regizorului, scenaristului și producătorului rus pentru credință s-a manifestat deschis odată cu Ostrovul – capodoperă a filmului mistic, dar și un excelent film de public - și s-a continuat cu controversatul Țarul, impresionantă frescă istorică cu accente rocambolești, ce pune la colț, dintr-o perspectivă liberală cam unilaterală, condiția generală a instituției țarismului. Ce urmează după această spectaculoasă turnură a autorului savuroasei comedii Nunta, laureat cu Palme d'Or la Cannes pentru Taxi Blues – studii psihologice pline de prospețime și vigoare, care nu trădau însă nici un fior metafizic?

Urmează ceea ce am putea numi o „revenire sinceră pe pământ”, printre oamenii actualității de toate zilele, pe care regizorul îi cunoaște cel mai bine, cei pentru care misticul intră mai degrabă în zona supoziției, a ignorării sau cel mult al tatonării timide, iar nu a necesității. O revenire la filmul psihologic – gen în care regizorul a excelat - , adâncit în zona problematicii existențiale grave, ambalat, de astă dată, în folie religioasă. Este acest „ambalaj” un demers sincer, ori conjunctural? Asta vom încerca să aflăm.
 
Dirijorul poate fi privit ca o replică îndepărtată la drama psihologică omonimă a lui Wajda, reper al cinematografului de artă al anilor 80, cu care are destule în comun. Tot o radiografiere a conflictelor familiale și profesionale din lumea muzicii clasice, urmărite din perspectiva unui șef de orchestră... numai că simplitatea, perfecta rotunjime dramaturgică și coerența interpretativă a filmului polonez, care i-au conferit Ursul de aur pentru cel mai bun actor la Berlin în 1980, sunt înlocuite, în filmul lui Lunghin, de o structură dramaturgică ceva mai încărcată și nemonolitică – chiar dacă gravitează în jurul temei comune a eșecului - și de un joc actoricesc nu totdeauna convingător.

Filmul, scris împreună cu scenaristul Valeri Peceikin, investighează în ce măsură o călătorie la Ierusalim – motivată fie de un turneu concertistic, fie de un pelerinaj – poate schimba destinele unor personaje. Colectivul unei orchestre pleacă în turneu la Ierusalim: călătoria cu avionul și orele petrecute în Sfânta Cetate reprezintă pentru câteva cupluri de personaje tot atâtea confruntări cu sinele, cu propriile umbre, iar contactul cu Țara Sfântă nu va face decât să le scoată mai bine în evidență.

Într-un cuplu de muzicieni izbucnește un mărunt conflict, care ia neașteptată amploare și se răsfrânge fatal peste o ființă nevinovată, presupusa generatoare a discordiei. Dirijorul orchestrei, aflat în conflict tacit cu un tenor pe cale de a-și pierde vocea, constată că a sosit prea târziu în Sfânta Cetate, ca să-și poată salva fiul, un pictor distrus de patima drogurilor și de lipsa de afecțiune a propriului tată. Marele actor lituanian Vladas Bagdonas dă impozanță rolului prin simpla prezență scenică, scuzînd astfel subțirimea scenaristică a personajului. Un atentat terorist pune capăt șirului de speranțe nerostite legate de Sfânta Cetate.

Nepregătiți pentru „inițiere” și ignoranți, călătorii eșuează, înfrânți de propriile neputințe. Dar eșuează și încercarea scenaristică și regizorală de a povesti coerent și surprinde dramaturgic convingător tot acest melanj de drame, iluzii, eșecuri.

„Este foarte greu să filmezi Ierusalimul. Se sustrage obiectivului camerei”, spune regizorul. „Nu știam cum să surprind tonalitatea aparte, muzica acestui oraș. E un oraș periculos: te schimbă foarte mult energetic: e un puternic câmp energetic acolo, dar nu știi încotro anume te duce. Se vorbește chiar de «sindromul Ierusalimului», cînd oamenii încep să se comporte altfel decât de obicei: unul se simte foarte rău, altul, dimpotrivă, atât de bine, încât rămâne acolo un an întreg”.
Acestui „sindrom al Ierusalimului” i-a căzut pradă, într-un fel, și filmul lui Lunghin. Probabil, avem nevoie să trecem cu toții prin el, dacă ne aflăm în drum spre Cetate...

luni, 1 iulie 2013

Tarkovski și apele Volgăi


Reportaj de la Conferința dedicată lui Andrei Tarkovski din cadrul Festivalului Internațional de Film „Zerkalo” (Ivanovo-Iurieveț-Plios, 11-16 iunie 2013)


„Inelul de aur” este regiunea cea mai încărcată de istorie și sfințenie a Rusiei. Aici și-au înălțat rugăciunile Serghie de Radonej, aici au ctitorit cultură și civilizație creștină cnejii Vladimir, Andrei Bogoliubski și mulți alții. De aici își trag obârșia și Tarkovski, și Florenski, aici au lucrat Levitan și alte personalități care au modelat destinul cultural al Rusiei și al lumii. Aici se întoarce spiritul lui Tarkovski an de an, adus de un festival și o conferință, ce au amprentat de multă vreme memoria locului.
    
 Din 2007, în regiunea Ivanovo de pe Volga se desfășoară Festivalul internațional de film Zerkalo (Oglinda), unul din cele mai cunoscute și așteptate evenimente cinematografice ale Rusiei, ajuns la cea de-a VII-a ediție. Conceput, în sensul larg al cuvîntului, sub patronajul spiritual al lui Andrei Tarkovski, „festivalul adună nu doar cineaștii căutători de noi forme de expresie și soluții estetice, ci și pe aceia care se încumetă să adreseze – lor înșile și societății – „întrebări blestemate”, pe cei ce caută cu curaj noi sensuri în realitatea înconjurătoare”, declară în caietul-program regizorul și producătorul Pavel Lungin, președintele actual al evenimentului.  
Evgheni Țâmbal și Marina Tarkovskaia deschid Conferința de la Ivanovo
Tot începînd din 2007, festivalul găzduiește Conferința internațională „Fenomenul Tarkovski în cultura intelectual-artistică” - prilej de constituire a unui important nucleu de dialog pentru studierea și reactualizarea mesajului tarkovskian. Primită cu entuziasm de specialiști și de presă, conferința nu a reușit să intre în ritmul anual al festivalului, dar răsunetul ei a stimulat inițierea unor evenimente similare în alte centre din Rusia și din lume (Vladimir, Sao-Paulo, colocviile de la Moscova din 2012 și 2013, București...), semn că problematica tarkovskiană își găsește ecou în varii contexte ale postmodernității și pe orice meleaguri. 
 
Ediția din acest an, cea de a III-a, promite să reînnoade firul întrerupt. Și are toate șansele să o facă. Atât entuziasmul organizatorului principal, regizorul Evgheni Țîmbal, cât și calitatea de excepție a materialelor prezentate – dovadă a existenței, atât în Rusia, cât și la nivel internațional, a unui corpus academic solid, structurat pe mai multe generații de specialiști, sunt argumente pentru intrarea conferinței în ritmul anual al festivalului de pe Volga. 
Moment de la inaugurarea arhivei Tarkovski
Teoreticieni recunoscuți, ca profesorii Dmitri Salînski și Igor Evlampiev și muzicologul Natalia Kononenko, autorii unor tratate de referință despre Tarkovski, criticul de film Natalia Balandina, prof. Boris Lanin și tânăra cercetătoare Iulia Anohina, scriitorul Sean Martin și regizoarea Loise Milne (Edinburgh), venerabila Nelly Fomina, autoarea costumelor din Solaris, Oglinda și Călăuza, prof. Robert Bird (Chicago), autorul a două monografii despre regizorul rus, slavista Neide Jallageas (Sao Paolo), traducătorul versurilor lui Arseni Tarkovski în japoneză, Atsusi Sakaniva (Tokyo) și regizorul Arvo Iho (Estonia) – iată doar o parte din personalitățile care au îmbogățit mitosfera în permanentă expansiune a genialului cineast. 
Inaugurarea arhivei Tarkovski la Ivanovo
Dar conferința nu s-a restrâns la expuneri teoretice. Câteva intervenții vizuale – fotografie, film și artă video - au împrospătat universul senzorial al erudiților cercetători, întregind firescul perceptiv al registrului tarkovskian. Un slide-show al costumelor realizate de Nelly Fomina – extrem de rar de găsit în monografii, alături de documentarul Aleksandr Kaidanovski (r. Evgheni Țîmbal, 1997) despre viața frământată a talentatului actor, cunoscut în special ca protagonist al filmului Călăuza, au dat concretețe dimensiunii biografiste a conferinței. „Viața Zonei după Tarkovski” – proiect fotografic extrem de interesant, realizat de Arvo Iho, fost colaborator al cineastului, arată cum locația principală de filmare a Călăuzei, odinioară, o uzină părăsită de lângă Tallin, nu și-a pierdut aura de mister, devenind loc de pelerinaj pentru cunoscători, în care continuă să se întâmple lucruri obișnuite sau neobișnuite. Filmul de artă video Mirror by Mirror (2013), un colaj fotografic inspirat din motive și cadre ale filmului Oglinda, realizat de graficienii Serghei Sviatcenko și Noriko Okaku, exploatează creativ spațiul metafizic tarkovskian, fiind una din rarele piese artistice „omagiale” vii și originale, crescute din spiritul tarkovskian, care depășesc epigonicul, evocarea formală sau gratuită. 
Serată cinematografică la Plios. În stânga: Andrei Plahov, Natalia Kononenko, Igor Evlampiev, Andrei Gornîh, Lidia Miheeva, Robert Bird. Vorbește E.Țâmbal

Evenimentul cel mai mediatizat, legat nemijlocit de personalitatea lui Tarkovski, care a concentrat atenția atât a teoreticienilor, cât și a practicienilor, a fost deschiderea oficială la Iurieveț, orașul natal al cineastului, a Arhivei documentare Tarkovski, achiziționate de curând de forurile culturale locale și care, împreună cu Muzeul „Tarkovski”, crește puterea de atracție și prestigiul internațional al orășelului de pe Volga. Colecția de caiete de notițe, schițe de platou, fotografii inedite și înregistrări audio, ajunsă în patrie creează premisele unor noi etape de cercetare și nu va avea timp să se prăfuiască; exegeții sunt deja cu ochii pe noile documente. 


„Monarhiștii trebuie înecați!” - un sultan și o Șeherezadă, prea mulți fluturi și câteva vorbe despre Rai...

 
Riviera festivalieră la Plios. Târg de haine și cinema
Ce alte vibrații au mai reverberat în forumul de pe Volga? Cele ale fluviului însuși, care scaldă molcoma urbe a Iurievețului, cu biserici bătrâne coșcovite și case de lemn traforat de-acum un veac, dar și pitorescul Plios, reședința celebrului pictor Isac Levitan și centru acreditat, de un secol și ceva, al peisagisticii ruse, pe cale astăzi de a deveni una din cele mai luxoase stațiuni riverane ale țării. Iahturi demodate și noi, hoteluri sovietice renovate și vile de lux, răsărite de curând pe malul generosului fluviu, dar încă neajunse în topul circuitului turistic, dau un aer aparte micii perle a Volgăi. 
Cu Pavel Lunghin
Lume puțină, da' „bună”, venită să ia o gură de soare și cinema: oameni de film, sponsori cu iubitele lor, localnici nostalgici se plimbă pe aleea principală, care leagă sălile de proiecție, se bat cu țânțarii extrem de viguroși pe care, din convingeri ecologiste, nimeni nu vrea să-i stârpească, se salută cu Ralph Fiennes, „mascota” de anul acesta a festivalului, sau cu actori veniți de aiurea mai mult pentru o vacanță exotică decât pentru palmaresuri, se conversează cu bonomul Pavel Lunghin, fan convins al stațiunii... 

Un sultan și o Șeherezadă. Dezbateri nocturne la Plios
Îl întreb pe autorul Ostrovului, celui mai piratat film de artă rusesc din România recentă - complimentul îl măgulește -, de unde antimonarhismul virulent și manipulator din Țarul? „Ești monarhistă?!” mă scrutează amenințător-mucalit ochii rotunzi, care devin deodată sferici. Monarhismul în Rusia continuă să creeze stupori, mult mai mult ca în România. „... Și oricum s-au amestecat cu comuniștii și fac acum un singur partid!”, completează sentențios regizorul. O bombă detonată parțial nu trebuie provocată... Ne întâlnim iar, în fiestele de stradă cu balalaici, în care regizorul își face cu plăcere apariția, la seratele de creație cu ceai, poezie și plăcintă cu afine, la banchetele câmpenești cu pește și struguri, la vizionările de pe malul fluviului. Am rămas pentru el „monarhista”... Ne salutăm cordial și polemic, discutăm despre Dumnezeu, credință și artă... „Monarhiștii trebuie înecați!”, decretează regizorul și nimeni nu-l contrazice, dar mai întâi, ca sultanul Șeherezadei, mă întreabă: „Cum poți să-i susții în același timp pe Tarkovski și pe Paradjanov? Sau Tarkovski, sau Paradjanov!”. Îi spun câteva vorbe despre Rai... mă ascultă mirat și pare pentru o clipă convins... 
Diaspora tarkovskiană academică la Plios. De la stânga: Natalia Kononenko, Lidia Miheeva, Boris Lanin, Roland Kazarian, Lev Naumov, Iulia Anohina, Nina Savcenkova, Andrei Gornîh, E.Țîmbal, Igor Evlampiev, E. Dulgheru, Irvo Iho, Dmitri Salînski, Sean Martin, Neide Jallageas 
Șeherezadele vorbesc, neînecate, de pe malurile fluviului amplu, unde fluturii de varză fac dragoste, iar țânțarii atacă în roiuri. „Prea mulți fluturi în anul acesta!”, comentează localnicii, pentru care varza e mai prețioasă ca pâinea sau cinema-ul, dintr-o țară în care orice e posibil. Chiar și Tarkovski.

Corespondență de la Ivanovo de Elena Dulgheru.
Fotografii de Elena Dulgheru și din arhiva autoarei.